Revoluţie în realpolitik sau dialog despre nimic? Donald Trump şi Vladimir Putin la Helsinki

(foto: www.hs.fi)

Donald Trump şi Vladimir Putin au ales să se vadă la Helsinki deşi poate ar fi fost bine să se mai gândească asupra gazdelor. Înaintea întâlnirii, „Helsingin Sanomat”, cel mai popular cotidian finlandez, publica pe prima pagină o caricatură a preşedintelui SUA, prezentat sub forma unui porc. Iar sondajul naţional comandat de publicaţia din Helsinki nu lasă nici un fel de îndoială asupra sentimentelor gazdelor pentru cei doi oaspeţi: 83% dintre finlandezi (dar 91% dintre femei) au o opinie negativă faţă de Donald Trump şi 76% dintre ei gândesc că Vladimir Putin este un preşedinte rău.

Preşedintele Finlandei, Sauli Niinisto, a ales Sala Gotică a Palatului Prezidenţial pentru discuţia de patru ore. O clădire rece, neoclasică, datând din perioada Imperiului rus, aşa cum sunt toate imobilele autorităţii ţariste a secolului al XIX-lea din Varşovia, Vilnius sau Chişinău, fostele ei gubernii. Palatul, complet renovat în 2015, este o copie a Palatului de Iarnă din St. Petersburg pentru că până la 1809, Finlanda a fost, vreme de şapte secole, parte integrantă a Regatului Suediei iar mai apoi, până în 1917, mare ducat în interiorul Imperiului rus.

Helsinki are o reputaţie serioasă în a aranja viitorul relaţiilor dintre Washington şi Moscova, aici desfăşurându-se trei întâlniri la nivel înalt: în 1975, între Gerald Ford şi Leonid Brejnev, în 1990, între George H.W. Bush şi Mihail Gorbaciov şi în 1997, ultima, între Bill Clinton şi Boris Elţân. În lumile aliaţilor celor două puteri a contat, mai degrabă, de fiecare dată, faptul că cei doi lideri au acceptat să se vadă în vreme ce rezultatele au fost, practic, inexistente.

La fel este şi acum.

Convorbirile de la Helsinki nu au avut nicio finalitate.

Preşedintele Donald Trump a venit după o decizie istorică a NATO, aceea ca fiecare aliat să-şi sporească cheltuielile militare, şi după nominalizarea în justiţie a cetăţenilor ruşi implicaţi în campania electorală americană din 2016. Aici, în Finlanda, a acceptat provocarea unui reality-show cu succes mondial. Preşedintele Vladimir Putin a vrut chiar mai puţin: să arate Rusiei şi lumii că, în fine, există un dialog bilateral direct între Moscova şi Washington.

Întâlnirea oficială la nivel înalt dintre Donald Trump şi Vladimir Putin a avut loc în condiţiile unei severe izolări a Rusiei din partea statelor occidentale (NATO şi Uniunea Europeană în primul rând) după ce, în 2014, a fost anexată peninsula Crimeea iar regiuni din răsăritul Ucrainei au fost proclamate „republici”. Congresul SUA a votat şi menţinut cu o majoritate confortabilă sancţiuni severe la adresa Rusiei. Referirile la încălcarea integrităţii Ucrainei sunt permanente în discursurile oficialilor americani iar presiunile aliaţilor sunt frecvente. Spre exemplu, în aprilie 2018, într-o audienţă oficială comună, Donald Trump a primit pe preşedinţii Lituaniei, Letoniei şi Estoniei care au cerut, imperativ, o atitudine cât mai fermă faţă de Federaţia Rusă. Recent, liderii statelor membre ale NATO au cerut Moscovei retragerea imediată a trupelor de pe teritoriul Republicii Moldova (din Transnistria) iar semnalele privind relaţiile Poloniei şi României cu Rusia indică raporturi destul de reci şi inamicale. De foarte multe ori au existat supoziţii în mediile publice americane şi europene potrivit cărora Casa Albă a capitulat în faţa Kremlinului, fiind pregătită pentru concesii. De fiecare dată, însă, faptele au contrazis aceste discuţii. La fel a fost şi la Helsinki. De data aceasta, afirmat chiar de preşedintele Vladimir Putin care a vorbit despre opoziţia categorică a lui Donald Trump la anexarea peninsulei Crimeea.

Înaintea plecării lui Donald Trump în Europa, instituţiile judiciare americane au trimis spre rezolvare în faţa magistraţilor nu mai puţin de 12 agenţi ruşi, acuzaţi de piratarea unor siteuri ale Partidului Democrat în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale din 2016. Aceasta a reprezentat unul dintre cele mai solide argumente ale discuţiei din Palatul Prezidenţial din Helsinki. Ca şi la Hamburg sau Da Nang, Vladimir Putin a negat public implicarea rusă în alegerile americane din 2016. „Un nonsens”, a întărit liderul rus, atâta vreme cât Moscova nu ar deţine capacitatea şi nici intenţia de a produce această ingerinţă. Mai mult, Putin a oferit posibilitatea interogării directe a agenţilor ruşi trimişi în judecată de procurorii americani, conform acordului de cooperare juridică, semnat în 1999. Preşedintele rus a reiterat ideea depăşirii situaţiei „atât de proaste” din relaţiile bilaterale actuale, insistând pe „simpatia” pentru Trump în alegerile prezidenţiale din noiembrie 2016 şi pe neînţelegerile cu Hillary Clinton şi vechea Administraţie Barack Obama.

De altfel, Partidul Democrat din SUA s-a opus din răsputeri organizării şi desfăşurării întâlnirii de la Helsinki. În „New York Times” din 12 iulie, Susan Rice, fostul consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Barack Obama şi fost ambasador al SUA la ONU, publica un extrem de virulent editorial, intitulat „Trump nu trebuie să capituleze în faţa lui Putin”, în care întreba Administraţia republicană dacă este pregătită să discute la Helsinki, fără menajamente, despre retragerea rusă din Ucraina şi din Crimeea, despre retragerea sprijinului pentru Başar al-Assad în Siria din partea Kremlinului, despre încetarea provocărilor militare la frontierele extreme ale NATO sau despre izolarea totală, în continuare, a Coreei de Nord, până la o denuclearizare totală. În „Washington Post”, tot cu simpatii democrate, era tipărit şi un amplu articol semnat de rectorul Universităţii de Relaţii Internaţionale (MGIMO) din Moscova, Mihail Troiţki, în care se motivează întâlnirea de la Helsinki prin dorinţa Rusiei de a obţine un acord asupra slăbirii sancţiunilor asupra ei şi confirmarea realităţii că, în ciuda acuzaţiilor directe aduse asupra lui, Kremlinul rămâne o opţiune serioasă în relaţiile SUA cu lumea.

Donald Trump a ajuns la Helsinki după o victorie extrem de solidă în interiorul NATO când, în doar câteva ore, a reuşit ceea ce de şapte decenii nimeni nu mai aştepta: Europa va plăti, şi ea, pentru propria securitate. Atacul violent la adresa cancelarului Angela Merkel şi a relaţiei dintre Germania şi Rusia a produs, şi el, efecte. Sunt premise ca proiectul gazoductului Nord Stream 2, finanţat cu 10 miliarde de dolari, să fie amânat de către Berlin. Drept urmare, un sondaj comandat de agenţia germană de presă DPA stabilea că 64% dintre germani îl consideră pe Donald Trump o ameninţare pentru pacea mondială, în vreme ce doar 16% au aceeaşi percepţie despre Vladimir Putin. Nici la Helsinki nu a vorbit prea frumos preşedintele american despre cancelarul german, susţinând că proiectul care aduce gaz rusesc la Berlin nu ar fi bun, totul în contextul previzionat în care SUA vor rămâne principal producător şi furnizor de gaze în lume.

Retragerea Washingtonului din aşa numitul „acord nuclear iranian” a fost, se pare, un punct extrem de atent discutat între patru ochi de către cei doi preşedinţi. Viitorul dictaturii islamiste de la Teheran, chiar când regimul ayatollahilor se pregăteşte pentru aniversarea a patru decenii de la abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Islamice, nu sună prea strălucit. Bugetul iranian este secătuit de cheltuieli sociale, de investiţii minore într-o infrastructură veche, adesea concepută în timpul domniei ultimului şah, Mohamed Reza Pahlavi (1941-1979) şi care trimite sume exorbitante în Orientul Mijlociu pentru finanţarea de regimuri politice şi formaţiuni religioase şi militare. Preşedintele Donald Trump a acuzat direct Iranul că susţine terorismul şi a sprijinit iniţiativele arabe, îndeosebi cele ale Arabiei Saudite, menite să elimine influenţa Teheranului în Siria, Liban şi Irak. „Coridorul şiit”, care geopolitic leagă Iranul de Marea Mediterană, este una dintre cele mai importante piedici ale unei înţelegeri între Washington şi Moscova. Înainte de plecarea preşedintelui Vladimir Putin la Helsinki, Akbar Valayati, consilier al ayatollahului Ali Khamenei, susţinea că Federaţia Rusă este pregătită să investească 50 de miliarde dolari în capacităţile de extracţie ale petrolului şi gazelor naturale. Poate că aşa va fi în viitor dar astăzi, de mai bine de un deceniu, Iranul ar avea nevoie să vândă zilnic aproximativ 25 milioane barili ţiţei zilnic pentru a cumpăra pacea socială internă şi a ajuta armatele religioase din Gaza, Liban, Siria, Irak, Yemen. Or, acest lucru nu se întâmplă, cel mai optimist nivel este de 2,5 milioane barili zilnic, asigurând Iranului un loc modest în clasamentul mondial al bunăstării, egala statului african Botswana.

Orientul Mijlociu rămâne mai departe împărţit între suţinerea totală a SUA pentru Israel şi statele arabe care doresc reducerea influenţei Iranului şi a terorismului islamic din regiune (Arabia Saudită fiind liderul incontestabil) şi partizanatul fără echivoc al Rusiei pentru mişcarea palestiniană, regimul lui Bashar al-Assad din Siria şi Republica Islamică Iran. Preşedintele Federaţiei Ruse vorbea la Helsinki despre Iran ca despre „cea mai controlată ţară din lume” şi, prin urmare, despre regretul Kremlinului pentru retragerea SUA din aşa-numitul „acord nuclear iranian”. Trump şi Putin au stabilit, mai degrabă, ce le separă şi pare că nu au găsit nici măcar soluţii minimale de colaborare sau deblocare a crizei.

Tot acum, la Helsinki, Vladimir Putin a vorbit despre pace şi reconciliere în Siria de după război, susţinând şi că Israelul are nevoie de „securitate” într-o regiune unde este nevoie de o „pace durabilă”. Donald Trump a întărit ideea de colaborare reciprocă în regiune, ceea ce poate conduce la concluzia că pacea în Siria este aproape iar asupra viitorului preşedintelui Bashar al-Assad nu mai există o opoziţie implacabilă din partea Washingtonului. Dar şi că protagonistul geopolitic al regiunii va fi, în mod necesar, Israelul.

O ieşire din izolare a fost şi rămâne obiectivul fundamental al Kremlinului, în ciuda retoricii publice agresive şi stăpâne pe sine. Atuurile Moscovei, legate de relaţiile intime de alianţă cu regimurile din Coreea de Nord, Siria şi Iran- adică exact temele principale ale acţiunilor externe americane în mandatul lui Donald Trump-, au fost intens exploatate de Kremlin şi utilizate drept mijloace de eliminare a asperităţilor bilaterale. Cu câteva ore înaintea întâlnirii de la Helsinki, postul public naţional de radio din SUA, NPR, difuza un interviu cu editorul publicaţiei „Russia in Global Affairs”, Fiodor Lukianov. Acesta stabilea că „prioritatea cea mai mare a lui Putin este aceea de a stabili comunicarea cu Donald Trump. Din punct de vedere rusesc, absenţa comunicării între două superputeri mondiale nucleare este anormală”. Într-un amplu material publicat de cotidianul canadian „The Globe and Mail”, analistul Mark Mackinnon aminteşte că „obiectivele Kremlinului sunt cât se poate de limpezi” pentru întâlnirea de la Helsinki şi ele vizează acceptarea de către SUA a anexării peninsulei Crimeea şi renunţarea la sancţiunile internaţionale la adresa Rusiei.

Cam aşa a fost, dar reacţia de ostilitate a lui Donald Trump a fost pe măsură.

Poziţiile celor două state au rămas mai degrabă inflexibile în ceea ce priveşte retragerea Rusiei din Ucraina răsăriteană şi restabilirea administraţiei de la Kiev în peninsula Crimeea, anexată de Federaţia Rusă în 2014. Nu doar presiunile de acasă, din Congres şi din propriul partid, l-au decis pe Donald Trump să nu facă paşi înapoi ci şi presiunile puternice venite dinspre aliaţii europeni, îndeosebi cele trei republici baltice, Polonia şi România. Federaţia Rusă a avut aşteptări mai degrabă modeste în această privinţă, Kremlinul mizând mai mult pe imaginea dialogului direct cu SUA, ceea ce ar putea deschide breşe minimale în sancţiunile economice şi diplomatice la care este supus. Vladimir Putin a rostit o singură frază pe această temă, amintind că este pregătit să susţină rezolvarea crizei care priveşte Ucraina pe baza acordurilor de la Minsk ceea ce, în definitiv, nu înseamnă nimic şi nu este deloc o invitaţie la recunoaşterea apartenenţei Crimeei la Rusia.

Relaţiile dintre Rusia şi SUA nu au fost niciodată mai proaste după 1985 ca acum. Nu doar discursul public anunţă acest lucru ci, mai grav, acţiunile politice şi diplomatice. Sancţiunile economice şi financiare, expulzarea de diplomaţi, închiderea de misiuni consulare, anularea dialogurilor reciproce pe diferite teme, coborârea la un nivel minim istoric al contactelor oficiale, totul aduce cu poveştile Războiului Rece din primele trei decenii postbelice. O spune chiar Iuri Uşakov, consilierul de politică externă al Kremlinului: „situaţia în relaţiile bilaterale este foarte proastă. Trebuie început prin ceva pentru a o redresa”.

Şi, din acest nimic al relaţiilor dintre Washington şi Moscova a trebuit să apară Helsinki.

Despre un acord nu se poate vorbi şi, de fapt, nimeni nu îl aştepta.

„Dialogul – a declarat Donald Trump – este cea mai bună soluţie pentru SUA, pentru Rusia şi pentru lumea întreagă”. „Negocierile de astăzi au reflectat dorinţa comună de a rezolva situaţiile negative şi de a stabili un nivel reciproc de încredere”, l-a completat Vladimir Puțin. Enorm pentru sistemul de relaţii internaţionale, dar de-a dreptul mediocru pentru relaţiile dintre Washington şi Moscova.

Cât de mult a contat întâlnirea dintre Donald Trump şi Vladimir Putin pentru deblocarea lumii?

Cam cât mingea de fotbal dăruită de Vladimir Putin lui Donald Trump şi aruncată de acesta zâmbitoarei Melania, aflată în primul rând al ascultătorilor din sala de la Helsinki.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.