De ce nu rupem relațiile diplomatice cu Moscova? (ANALIZĂ)

”De ce nu rupem relațiile diplomatice cu Moscova?”, mai ales după incidentul grav de vineri, când o dronă rusească a căzut și explodat pe un bloc din Galați, iar două persoane au fost rănite și au ajuns la spital. Rusia este încă o forță, situația din Moldova vulnerabilă din cauza celor două regiuni autonome, Găgăuzia și Transnistria, statutul Rusiei în Consiliul de Securitate al ONU, dar și ”analfabetismul funcțional istoric al conducerilor de la București și servilismul față de Kremlin”.

De ce nu rupem relațiile diplomatice cu Moscova?

La 29 mai 2026 peste un bloc de locuințe din centrul orașului Galați o dronă rusească a explodat, rănind două persoane, lăsând fără locuințe alte câteva zeci de familii și provocând reacții publice și civice dintre cele mai diverse.

Nu este deloc primul incident în județele de graniță ale României, drone cu sau fără explozibili fiind semnalate anterior în localități de pe malurile Dunării. De fiecare dată, reacția autorităților române a fost una palidă, de condamnare verbală fără echivoc a acțiunilor dar de indiferență față de starea socială, economică și psihologică a comunităților afectate de căderile de drone.

Dacă la Galați a fost un atac militar, nu neapărat deliberat, de ce România nu reacționează în sensul ruperii relațiilor diplomatice, și așa fără nicio substanță de mai bine de patru ani?

De ce nu se rup relațiile diplomatice cu Rusia?

În primul rând, Federația Rusă reprezintă încă o forță în peisajul sistemului relațiilor internaționale, în ciuda declinului evident al influenței și puterii Moscovei în ultimii 30 de ani, după dezmembrarea URSS, în 1991.

România are o tradiție istorică a neînțelegerilor și diferendelor cu Rusia, care sunt urmări directe ale ocupațiilor ruse și sovietice. De 12 ori în ultimele două secole Rusia, apoi URSS, au intervenit și au ocupat teritorii românești. De mai bine de un secol, România revendică tezaurul Băncii Naționale, al Casei Regale și al diverselor instituții de cultură, trimis în Rusia în toamna anului 1916 și iarna dintre 1916 și 1917.

Ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța, în iunie 1940, de către URSS, a lăsat o traumă istorică încă neînchisă. Apoi, din 1944 și până în 1958, trupele sovietice au fost prezente pe teritoriul României și s-au implicat activ în procesele decizionale ale țării.

România a fost ultimul stat din lume care a semnat, în aprilie 1991, un tratat politic de bază cu U.R.S.S. Atunci s-a consemnat şi prima dintre cele trei vizite oficiale la nivel înalt ale unui şef de stat român la Kremlin (Ion Iliescu). I-au mai urmat alte două: în 2003, a preşedintelui Ion Iliescu (pentru a semna tratatul bilateral), şi în 2005 a preşedintelui Traian Băsescu.

Niciun preşedinte al Federaţiei Ruse nu a vizitat oficial România până acum, singura sosire a lui Vladimir Putin la Bucureşti fiind în aprilie 2008, la reuniunea la nivel înalt a N.A.T.O. Ultima întâlnire la nivel ministerial între cele două state s-a petrecut în iulie 2013, când ministrul de Externe Titus Corlăţean a vizitat Moscova.

Neînțelegerile istorice ale României cu Rusia, finalizate cu ruperea relațiilor diplomatice, ar conduce probabil la presiuni asupra Bucureștilor venite dinspre aliații fideli ai Moscovei și, la fel de important, la eșecuri repetitive în forurile celor mai importante instituții și organizații internaționale. Rusia este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, cu drept de veto, adică de a anula orice propunere sau proiect venite dinspre comunitatea internațională. Din acest statut derivă multiple avantaje pentru Moscova, inclusiv de a fideliza sau influența state cu resurse diplomatice limitate (în special din Africa și Asia), pentru a obține hotărâri favorabile. În multe alte instituții și organizații, Rusia influențează decizii finale.

Aliați importanți ai României, inclusiv S.U.A. în timpul celei de-a doua Administrații Donald Trump, au abordat o atitudine înțelegătoare față de Kremlin și cerințele președintelui Vladimir Putin asupra Ucrainei și nu ar susține o măsură radicală venită dinspre București. Nici în Europa- cu excepția Poloniei, statelor baltice și nordice- relația cu Rusia nu este în măsură să conducă la forme radicale, precum ruperea relațiilor diplomatice.

Prieteniile istorice

În al doilea rând, Rusia beneficiază de prietenii istorice în regiunea geopolitică în care se află România. Una dintre aceste prietenii ale Rusiei este cu Serbia, stat aflat în vecinătatea României și care are o însemnătate specială pentru întreaga regiune balcanică. România nu a recunoscut independența statului Kosovo (2008), la fel ca Rusia, dar nu a câștigat în schimb o relație specială cu Serbia.

Ruperea relațiilor diplomatice cu Rusia ar afecta relațiile româno-sârbe și ar influența, desigur, și raporturile pe care România le are cu o parte a statelor din Balcani. Un alt aliat fidel al Rusiei a fost, până recent, Ungaria:  vecin al României.

Relațiile dintre Budapesta și București nu sunt neapărat unele de încredere, mai ales după 2022, iar o deteriorare a raporturilor dintre București și Moscova ar încuraja, cel mai probabil, Ungaria să devină mai insolentă în legăturile cu România. Și alți aliați fideli ai Rusiei în Europa- cum ar fi Austria– pot influența atitudinea față de România în interiorul Uniunii Europene sau anumitor organisme internaționale.

În al treilea rând, dincolo de Europa, Rusia are încă influență în state din Africa, Asia și America Latină. Cu o parte dintre aceste țări, România a dezvoltat relații istorice bune, fără conflicte, și beneficiază de sprijin la nivel internațional din partea lor. Ruperea relațiilor diplomatice cu Rusia ar afecta și raporturile cu R.P. Chineză, membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU și a doua putere diplomatică, economică și financiară a lumii.

Găgăuzia și Transnistria

Al patrulea argument este legat, pentru România, de situația specială a Republicii Moldova și a teritoriilor pe care aceasta le controlează doar din punct de vedere teoretic: Transnistria și Găgăuzia. Viitorul statului condus de la Chișinău s-a aflat, până la agresiunea rusă împotriva Ucrainei în februarie 2022, în bună măsură în birourile de la Kremlin. Lideri politici moldoveni au predat statul în mâinile Rusiei după proclamarea independenței, în 1991, și au fost puține încercări de a ieși de sub această tutelă.

Abia președinta Maia Sandu a avut curajul de a rupe această tutelă istorică și de a împinge țara, poate definitiv, pe drumul care duce spre Europa. Astăzi, opțiunea personală a liderei statului moldovean în favoarea Unirii a declanșat o adevărată revoluție socială și politică între Prut și Nistru iar resentimentele importantei comunități rusofone au devenit și mai vizibile.

Un alt considerent demn de luat în seamă ar ține de raporturile economice și de de dialog, în sine. De exemplu, România a păstrat până în toamna anului 2021 o ambasadă permanentă în R.P.D. Coreeană, fiind ultimul stat membru al Uniunii Europene cu o misiune diploamtică permanentă în statul comunist. La fel s-a întâmplat și la Damasc, în Siria. România a fost unul dintre ultimele state europene cu o misiune diplomatică acolo, în funcțiune după ce războiul civil declanșat în 2011 a făcut ravagii.

În ambele situații, cel mai sigur ambasadele românești au rămas un centru minor al dialogului între diverse părți și un loc pentru primirea și distribuirea mesajelor pe diverse canale.

După 1989, România a menținut un aparat birocratic și decizional, inclusiv în instituțiile care desenează arhitectura politicii ei externe, care crede cu tărie în capacitatea de a negocia între puterile mari mondiale aflate în conflict.

Pretențiile lui Nicolae Ceaușescu, din anii 1960-1970, de a intermedia schimburi de vederi între actorii războaielor, au rămas impregnate în memoria instituțională românească, mențin o nostalgie naționalistă față de trecutul comunist totalitar și ridică speranțe și pretenții ridicole ale Bucureștilor în actualul sistem de relații internaționale.

Servilismul față de Kremlin și teama de o Ucraina care a început să se ridice drept un factor geopolitc important regional

În fine, un considerent care nu este ultim într-un clasament, ține de convingerea celei mai bune părți a decidenților de la București și ale opiniei publice românești că în relația dintre Rusia și Ucraina factorul cel mai nociv pentru România ar fi cel ucrainean, în vreme ce cu Rusia, considerată încă o mare putere, există experiența unei negocieri și a unor angajamente istorice.

Analfabetismul funcțional al conducerilor istorice românești, servilismul instituțiilor de la București față de Kremlin, care este de natură istorică și el, teama de o Ucraină care a dovedit nu doar o mobilizare socială, civică și militară de excepție în rezistența față de agresiunea rusă dar care a început să se ridice drept un factor geopolitc important regional și mondial, ar fi doar trei dintre motivele pentru care România refuză cu obstinație să răspundă războiului hibrid și celui militar venit dinspre Rusia pe teritoriul ei, direct. În situațiile în care, ca instituții și societate, nu înțelegi rezistența cu orice preț, așa cum o face Ucraina, atunci arunci arma urei și naționalismului exacerbat, așa cum o fac, în multe cazuri, segmente de decizie și de opinie publică din România.

Când nu au existat relații diplomatice cu Rusia, României i-a mers foarte bine în plan intern și internațional. În ianuarie 1918, după ce personalul diplomatic român a fost arestat de boșvevici la Petrograd (St. Petersburg), Bucureștii au decis ruperea relațiilor. Până la restabilirea lor, în vara lui 1934, România s-a întregit cu Basarabia (martie 1918), Bucovina (noiembrie 1918) și Transilvania (decembrie 1918), a obținut recunoașterea juridică internațională a Unirii, a participat și gestionat importante parteneriate și alianțe multilaterale strategice în regiune: alianța cu Polonia (1921), alianța Mica Înțelegere (cu Iugoslavia și Cehoslovacia, în 1920-1921), alianța Înțelegerea Balcanică (cu Iugoslavia, Grecia și Turcia, în 1934). Iar când relațiile dintre România și Rusia au fost la un nivel mediocru, ca în perioada 1878-1914, țara a străbătut rapid, instituțional și economic, distanța dintre Evul Mediu și modernitatea europeană, sub domnia Regelui Carol I.

Care sunt pașii prin care se pot reduce sau rupe relațiile diplomatice cu Rusia?

Plecarea personalului ambasadei ar îngheța relațiile diplomatice directe deoarece, la cerere, și personalul diplomatic român ar trebui să părăsească Moscova. Părăsirea misiunilor nu ar însemna, însă, ruperea relațiilor ci doar o modificare radicală de reprezentare. Chiar și cererea intempestivă a României de a trimite la Moscova pe ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Federației Ruse la București ar fi un gest diplomatic major, care ar responsabiliza maximal cele două capitale.

Un alt pas intermediar ruperii relațiilor ar însemna închiderea unor misiuni consulare. Federația Rusă are ambasadă la București iar, din 1946, un consulat general la Constanța. La rândul ei, România a deschis consulate generale la St. Petersburg și Rostov pe Don. De la izbucnirea războiului rus contra Ucrainei, România a fost obligată de către Rusia să închidă reprezentanța de la Rostov pe Don (în 2024), din cauza „acțiunilor neprietenoase”. Federația Rusă a păstrat deschis Consulatul General de la Constanța.

Pasul care ar stabili deteriorarea fără precedent a relațiilor diplomatice ar fi coborârea oficială a nivelului de reprezentare diplomatică a șefului misiunii, de la ambasador la însărcinat cu afaceri. Rusia nu se află încă în această situație cu niciunul dintre statele Uniunii Europene și NATO, ceea ce presupune că, în ciuda răcirii fără precedent a relațiilor, continuă comunicarea și dialogul.

În fine, ruperea relațiilor diplomatice este actul final al unui conflict între autorități și, de regulă, acest pas presupune declarație de război. Totuși, nu orice conflict, care duce inclusiv la pierderi teritoriale, conduce spre ruperea relațiilor diplomatice.

În 26-28 iunie 1940, URSS a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța în urma unor note ultimative adresate guvernului de la București. Totuși, atunci relațiile diplomatice dintre România și URSS nu au fost rupte. Dimpotrivă, imediat a fost trimis drept șef al misiunii diplomatice de la Moscova chiar Grigore Gafencu, fost ministru de Externe în perioada 1939-1940. Abia atacul Germaniei naziste din 22 iunie 1941 asupra URSS a condus la ruperea relațiilor diplomatice dintre România și URSS și la intrarea trupelor române în teritoriul de peste Prut, într-o campanie militară încheiată prin actul de la 23 august 1944.

 Din 1945, când între România și URSS au fost restabilite relațiile diplomatice, legăturile dintre București și Moscova nu au mai fost întrerupte, fiind vorba despre cea mai lungă perioadă din istorie de la momentul apariției statului român modern (1859).

Ne așteptăm la ruperea relațiilor dintre București și Moscova? Oricâtă emoție am acumulat deja, istoria spune limpede: Nici gând.