În ultimii ani, administrația Trump a trecut de la promisiuni de independență la oferte de cumpărare și până la amenințări față de Groenlanda, regiunea autonomă a Danemarcei care a ajuns din nou în atenția internațională atunci când “ideologul lui Trump”, Stephen Miller, a declarat că “nimeni nu va intra în conflict militar cu Statele Unite pentru viitorul Groenlandei”.
O retorică atât de agresivă împotriva unui aliat din NATO ar fi fost de neconceput în urmă cu un deceniu, însă interesul Statelor Unite față de cea mai mare insulă din lume nu ar trebui să fie surprinzător.
Statele Unite și-au exprimat pentru prima oară dorința de a achiziționa Groenlanda la mijlocul secolului al XIX-lea, când era încă un tărâm aproape complet neexplorat și de o importanță economică marginală, iar prima încercare de a o cumpăra de la Danemarca a avut loc imediat după Al Doilea Război Mondial.
Acum, membrii administrației Trump încearcă să dezbată dreptul Danemarcei de a “exercita control” asupra unei insule pe care scandinavii au început să o colonizeze înainte ca America să fie descoperită și ai cărei locuitori actuali au reiterat deja de nenumărate ori că își doresc independența, nu o schimbare a conducerii.
Pentru mai multe detalii, citește și:
De ce este Groenlanda atât de importantă?
În ultimele câteva zile, Donald Trump a repetat aproape obsesiv fraza “avem nevoie de Groenlanda pentru securitate”. În ultimul timp, este greu de estimat dacă președintele american înțelege pe deplin ce spune, însă cel puțin în privința importanței Groenlandei pentru strategia de securitate a Americii, are dreptate.
Groenlanda a jucat întotdeauna un rol important în toate conversațiile legate de securitate purtate de SUA, îndeosebi după cel de-Al Doilea Război Mondial, dintr-un motiv extrem de simplu: După cum explică CNN: Groenlanda se află între SUA și Europa, de o parte și de alta a așa-numitului GIUK gap – un pasaj maritim care leagă cea mai mare insulă din lume de Islanda și de Regatul Unit și, în același timp, leagă Arctica de Oceanul Atlantic Altfel spus, oricine vrea să exercite un control semnificativ asupra Atlanticului de Nord, fie că vorbim de rute comerciale sau de potențiale căi de atac între America și Europa, trebuie să exercite control asupra Groenlandei.
Această situație a devenit evidentă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, după cum explică Encyclopedia Britannica: După ce Danemarca a fost ocupată de Germania Nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite și-au asumat responsabilitatea pentru apărarea Groenlandei pentru a împiedica forțele germane să exploateze insula în vederea atacării rutelor maritime și aeriene ale Aliaților. Acesta reprezintă începutul prezenței americane permanente în zonă, iar dezbaterea despre rolul Groenlandei în strategia de apărare a SUA nu a încetat niciodată de atunci.
Dincolo de acest aspect, resursele naturale vaste ale insulei au început să joace un rol din ce în ce mai important în “lupta” geopolitică pentru controlul asupra Arcticii din ultimele decenii.
Întrebarea naturală în această situație este una simplă: Dacă Groenlanda este atât de importantă pentru SUA și restul lumii, de ce a început abia acum conflictul cu Danemarca?
Tensiunile actuale pot fi atribuite, într-o oarecare măsură, tendinței administrației Trump de a rezolva orice problemă cu agresivitate și declarații grandioase, dar adevărul este că această conversație nu ar fi putut fi evitată la nesfârșit, indiferent cine ar fi venit la conducerea Statelor Unite.
Cum a început totul – Insula colonizată de vikingi
Conform celor mai recente studii, Groenlanda este locuită de cel puțin 4.500 de ani, iar locuitorii originali ai insulei au migrat în zonă din Siberia și nordul continentului american, zone ocupate în prezent de Canada și statul american Alaska.
A fost nevoie de mii de ani ca insula arctică să fie apoi descoperită, în mare parte ignorată și redescoperită de câteva ori de către europeni.
Cea mai veche sursă istorică care menționează existența Groenlandei este Íslendingabók (“Cartea Islandezilor”), o lucrare istorică scrisă de călugărul islandez Ari Þorgilsson la începutul secolului al XII-lea. În al șaselea capitol al cărții, “Despre stabilirea în Groenlanda”, Þorgilsson scrie că primele așezări europene permanente pe insula arctică au fost construite de către un explorator norvegian numit Erikir, cunoscut în prezent drept Erik cel Roșu, cu “10 sau 15 ani înainte ca Creștinismul să ajungă în Islanda”, ceea ce ar însemna că primele așezări europene pe insulă trebuie să fi apărut cândva în a doua jumătate a secolului X d.Hr. – Creștinismul a devenit religia oficială în Islanda în 1000 d.Hr.
Foarte puține lucruri sunt cunoscute despre viața coloniștilor scandinavi aduși de Erikir în Groenlanda, dar faptul cert este că au trăit câteva sute de ani pe insula înghețată, aproape complet izolați de tărâmurile lor natale, iar până la începutul secolului al XVII-lea, au pierdut complet contactul cu restul Europei. În anul 1605, regele danez Cristian al IV-lea a autorizat prima dintr-o serie de expediții pentru “recuperarea Groenlandei” conduse de exploratorul scoțian John Cunningham.
Cunningham a reușit să ajungă până în Groenlanda, de unde s-a întors cu minereuri, prizonieri inuiți și date cartografice, dar raportul prezentat coroanei daneze după prima expediție menționa că exploratorii “nu au văzut nimic legat de coloniștii dispăruți”, conform Dicționarul Biografic Canadian, publicat de Universitatea din Toronto și Université Laval.
- Notă: Termenul „inuit” descrie un grup de popoare unice din punct de vedere cultural și lingvistic din regiunile arctice și subarctice care includ Kalaallit Nunaat (Groenlanda), nordul Canadei, nordul și sud-vestul statului american Alaska și o mare parte din Chukotka, o regiune din Estul Federației Ruse.
Următorul grup de exploratori danezi care a ajuns în Groenlanda, la peste un secol după expedițiile conduse de Cunningham, a descoperit ruinele unei comunități care ar fi ajuns până la aproximativ 2.500 de locuitori, însă așezările lor nu mai erau de multă vreme locuite, scrie Smithsonian Magazine.
În aceste condiții, a început în 1721, sub egida coroanei daneze, un proiect de recolonizare care s-a concentrat, pentru următorul secol și jumătate, pe coasta vestică a insulei, în vreme ce cea mai mare parte a teritoriului a rămas practic neexplorat de către europeni.
Când a pus America prima oară ochii pe Groenlanda
La momentul 1860, în Groenlanda exista o colonie daneză cu mai puțin de 10.000 de locuitori, majoritatea dintre ei inuiți, concentrați de-a lungul coastei vestice a insulei conform recensământului publicat de guvernul danez în acel an.
Importanța economică și strategică a insulei era marginală la acea vreme, cel puțin în comparație cu momentul actual.
De altfel, consensul istoric este că, în acea perioadă, întreprinderile private nu ar fi putut desfășura activități profitabile în Groenlanda – pur și simplu, prețul menținerii prezenței europene pe insulă era mai mai mare decât profitul extras. Această situație a durat cel puțin până la finalul secolului al XIX-lea, dar coroana daneză a menținut proiectul pentru că îi asigura acces la anumite bunuri și resurse greu de găsit altundeva în lume, în principal cele produse de vânătorii groenlandezi: în acest caz se remarcă grăsimea de focă și balenă, la mare căutare în întreaga lume pentru că erau folosite în producția de săpun și combustibil pentru lămpi, conform Trap Greenland.
Acesta este contextul în care Statele Unite ale Americii au pus prima oară ochii pe Groenlanda. La scurtă vreme după încheierea Războiului Civil American (1861-1865), mai mulți reprezentanți ai clasei politice americane și-au îndreptat atenția către consolidarea poziției SUA pe continent și achiziționarea de teritorii cu potențial strategic și economic.
Astfel, în 1866, când Imperiul Rus s-a oferit pur și simplu să vândă Alaska Statelor Unite, secretarul de stat William Seward, care sugerase o astfel de înțelegere în anii precedenți, a negociat personal cumpărarea teritoriului pentru suma de 7 milioane de dolari, conform Arhivei Naționale a SUA.
Această achiziție a fost extrem de controversată la vremea respectivă. Mare parte a clasei politice și a publicului american vedea Alaska ca pe un teritoriu înghețat, greu accesibil și practic inutil, motiv pentru care achiziția a fost poreclită “Nebunia lui Seward” în anii care au urmat, notează Office of the Historian, organism al Departamentului de Stat al SUA responsabil pentru pregătirea și publicarea documentelor oficiale istorice referitoare la politica externă a Statelor Unite ale Americii.
Din acest motiv, atunci când departamentul condus de Seward a comisionat redactarea unui raport federal despre resursele Islandei și Groenlandei în vederea unor viitoarea achiziții, noua inițiativă a lui Seward a fost întâmpinată cu scepticism și chiar batjocură.
Seward și alți adepți ai expansionismului au susținut vehement importanța economică și geostrategică a Groenlandei și Islandei – pe lângă resursele identificate în raport, acesta nota că achiziționarea Groenlandei ar fi permis SUA să “flancheze America Britanică (Canada, n. red) în Arctic și în Pacific”, iar Islanda ar fi putut facilita crearea unei “”linii telegrafice interoceanice”, dar aceste argumente nu au fost suficiente pentru a-i convinge pe membri Congresului SUA să investească în și mai multe teritorii arctice.
Al Doilea Război Mondial și diplomatul “trădător”
În 1868, după ce Congresul a respins oficial o propunere de a cumpăra ultimele teritorii daneze din Marea Caraibilor, insulele St.Thomas și St. John, Seward a concluzionat că nu exista nicio șansă de a obține Groenlanda și a abandonat proiectul.
Cu toate acestea, ideea lui Seward nu a fost complet abandonată, iar aceasta a început să devină din ce în ce mai atractivă în secolul al XX-lea, când progresele tehnologice în domeniul aviației și al capacităților navale au „micșorat lumea” și i-au convins pe intervenționiștii și expansioniștii americani să susțină că politica tradițională izolaționistă a SUA nu mai era sustenabilă, explică think thank-ul american The Arctic Institute.
Astfel, în 1940, când Germania Nazistă a ocupat Danemarca, misiunea diplomatică daneză în SUA a recurs la o măsură disperată pentru a se asigura că Groenlanda nu va cădea și ea în mâinile naziștilor, posibilitate pe care nici SUA nu și-o dorea.
În aprilie 1941, ambasadorul danez la Washington Henrik Kauffman și Cordell Hull, Secretarul de Stat al SUA, au semnat Acordul privind Apărarea Groenlandei, care punea securitatea Groenlandei în mâinile forțelor americane, ce primeau inclusiv dreptul de a construi facilități militare pe insulă.
Semnarea tratatului a fost inițiativa personală a lui Kauffman, care nu avea autoritatea legală de a semna un astfel de tratat. Guvernul danez a fost înștiințat de această înțelegere abia după ce tratatul a fost semnat, a declarat documentul invalid și l-a revocat pe Kauffman din funcție, deși el a refuzat să se întoarcă în țara ocupată de germani până la încheierea războiului, explică The Copenhagen Post.
În ciuda statutului legal complicat al tratatului, Statele Unite au construit trei baze aeriene și numeroase alte structuri de susținere (stații radio, meteo, navale, etc) în Groenlanda, care a devenit o bază logistică importantă pentru Aliați pe parcursul războiului.
Imediat după încheierea războiului, guvernul danez eliberat de ocupația nazistă a ratificat înțelegerea semnată de Kauffmann, care a fost numit ministru fără portofoliu și recunoscut oficial din nou ca trimis în SUA. A fost delegat danez la conferința de la San Francisco din acel an privind înființarea ONU și, în cele din urmă, a fost numit ambasador cu drepturi depline în SUA în 1947, amintește The Copenhagen Post.
Singura problemă care mai trebuia rezolvată era cum va arăta colaborarea dintre cele două state în anii următori, deoarece SUA au dat imediat de înțeles faptul că nu au nicio intenție să se retragă din Groenlanda.
După cum arată un document publicat de Departamentul de Stat al SUA în 1947, în ciuda faptului că “guvernul danez a manifestat un interes crescut pentru încetarea acordului”, colonia daneză era acum văzută de Washington ca un element “esențial pentru apărarea continentului”, iar planul conducerii departamentului era să o achiziționeze direct de la Danemarca sau, în lipsa acestei posibilități, cel puțin să asigure dreptul de a menține pe termen lung bazele militare pe insulă.
Astfel, autoritățile americane au făcut o ofertă informală Danemarcei: suma de 100 de milioane de dolari și drepturile asupra unui câmp petrolier din Alaska în schimbul Groenlandei, dar până și la acea vreme ideea a fost “șocantă” pentru danezi, potrivit unor documente declasificate ale Arhivelor Naționale ale SUA citate de The Associated Press.
În cele din urmă, după fondarea NATO în 1949, cele două state aliate au negociat o soluție permanentă care să respecte termenii Alianței Nord-Atlantice: așa a luat naștere în 1951 noul Acord între SUA și Danemarca pentru Apărarea Groenlandei, care a permis Statelor Unite să constituie “zone de apărare” pentru a-și servi interesele defensive “fără a aduce atingere suveranității Regatului Danemarcei”.
Danemarca, la rândul ei, s-a angajat să nu îngreuneze activitățile SUA în zonă, iar în același an a început construcția Bazei Aeriene de la Thule, care și-a schimbat ulterior numele în Baza Spațială Pituffik.
Groenlanda secolului XXI: Lupta pentru independență și resursele neprețuite
În 1953, constituția daneză a fost revizuită, iar Groenlanda și-a pierdut statutul de colonie și a fost reintrodusă în țară ca județ cu proprii reprezentanți în Parlamentul Danemarcei. Această situație a durat până în 1979, când Groenlanda a obținut autonomia și și-a format propriul parlament. În 2009, parlamentul a adoptat o lege care conferă poporului groenlandez dreptul de a decide în orice moment când vrea să-și afirme independența față de Copenhaga.
Majoritatea populației de aproape 60.000 de oameni a Groenlandei își dorește, în teorie, independența, iar această idee a fost deja acceptată la nivel politic în Danemarca, însă cele două părți nu au reușit încă să ajungă la o înțelegere în această privință din cauza dependenței Groenlandei de sprijinul financiar de la Copenhaga, explică Institutul Danez pentru Studii Internaționale.
Guvernul groenlandez rămâne dependent de o subvenție anuală de aproximativ 600 de milioane de dolari din partea Danemarcei, precum și de serviciile de sprijin ale statului danez în domenii precum apărarea, paza frontierelor maritime și aplicarea legii. Prin urmare, obținerea independenței ar însemna fie prăbușirea statului social, pe care Groenlanda nu îl poate menține din resurse proprii și la care electoratul nu este dispus să renunțe, conform sondajelor de opinie citate de institut, fie un sprijin economic considerabil din partea Danemarcei inclusiv după declararea independenței, o măsură pe care guvernul danez nu a acceptat-o până acum.
Aceasta este situația pe care administrația Trump a încercat să o exploateze inițial pentru a încuraja preluarea Groenlandei de către SUA, cu încurajări deloc subtile pentru mișcarea de independență a Groenlandei.
De pildă, în timpul unei vizite din martie 2025, vicepreședintele american a declarat că “poporul din Groenlanda va avea dreptul la autodeterminare” și că “sperăm că vor alege să se alieze cu Statele Unite, deoarece suntem singura națiune de pe Pământ care le va respecta suveranitatea și securitatea”, amintește Politico.
Ce nu este încă extrem este de clar este de ce își dorește administrația Trump acest lucru, în condițiile în care are deja mână liberă în Groenlanda, cel puțin din punct de vedere al securității. Pentru moment, SUA are doar Baza Spațială Pituffik, dar înțelegerea din 1951, care nu a suferit schimbări semnificative atunci când Groenlanda și-a obținut autonomia, îi conferă dreptul explicit de a construi instalații militare și a desfășura activități oriunde pe insulă.
Practic, „Statele Unite au o libertate atât de mare în Groenlanda încât pot face practic tot ce vor”, a declarat Mikkel Runge Olesen, cercetător la Institutul Danez pentru Studii Internaționale din Copenhaga pentru The New York Times.
Amenințările nu sunt, totuși, doar de natură militară. După cum a explicat pentru CBS News Frank Sejersen, profesor asociat la Universitatea din Copenhaga, “americanii au un interes puternic în supravegherea activităților țărilor străine în Groenlanda…orice investiție sau activitate, din punctul de vedere american, poate fi considerată o amenințare la adresa securității”.
Temerile față de o asemenea amenințare nu sunt nefondate. La urma urmei, de la începutul anilor 2000, China a lansat o campanie agresivă de investiții în resursele de subsol considerabile Groenlandei, care au devenit mai ușor de exploatat pe fondul dezghețului cauzat de încălzirea globală.
Până în 2019, China ajunsese să dețină peste 90% din extracția de minerale și metale rare din Groenlanda și se oferise să cumpere o fostă bază militară americană de pe teritoriul insulei, iar parlamentul groenlandez dăduse undă verde pentru exploatarea resurselor de uraniu ale insulei (exploatarea de minereuri radioactive a fost interzisă în Groenlanda până în 2013, din motive ce țin de protecția mediului).
Compania australiană Greenland Minerals, care acționează cu capital majoritar chinez, a câștigat încă din 2010 un permis pentru exploatarea resurselor miniere din Kuannarsuit, din Sudul Groenlandei, unul din cele mai mari zăcăminte de metale rare și uraniu din lume. Practic, China comunistă se pregătea să cucerească probabil cea mai mare rezervă încă neexploatată a lumii de metale esențiale pentru practic toate industriile care se bazează pe electronice.
Ambițiile Chinei s-au izbit, însă, de un obstacol semnificativ în 2021, când o coaliție condusă de partidul ecologist Inuit Ataqatigiit, extrem de ostil exploatărilor miniere, a câștigat alegerile parlamentare în Groenlanda și a blocat practic proiectul. De atunci, Greenland Minerals a încercat să forțeze deschiderea proiectului în instanță, dar un tribunal din Copenhaga a hotărât în 2025 că acest conflict trebuie gestionat de instanțele groenlandeze.
Pentru mai multe detalii, citește și:
În condițiile în care China este acum ținută în șah, opiniile experților sunt împărțite: Pe de o parte, mulți au observat faptul că administrația lui Trump a exprimat încă din timpul primului său mandat un interes deosebit față de resursele minerale ale altor țări, amintește Times Magazine. Pe de altă parte, unii experți sunt de părere că, date fiind costurile considerabile necesare pentru dezvoltarea infrastructurii în Groenlanda, nici măcar nu putem fii siguri de cât de profitabil ar fi un proiect minier la scară largă pe insulă.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
