Suferința, calea spre desăvârșire sau prilej de depresie și deznădejde

În timpul vieții sunt numeroși oameni care suferă pentru intervale scurte sau lungi datorită unor boli grave. Învățătura Bisericii este clară și neechivocă în acest sens. Prin suferință omul se curățește de păcatele sale. Despre acest rost al ei vorbesc adesea Sfinții Părinți, căci, după cuvântul Sfântului Apostol Petru: „…de vreme ce Hristos a pătimit în trup, înarmați-vă și voi cu același gând: cel ce a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul”. Totuși, nu suferința în sine curățește de păcat, ci harul lui Dumnezeu, care îl trezește la pocăință pe cel aflat în cuptorul suferinței. Iar acest har este semnul iubirii lui Dumnezeu; prin urmare, Dumnezeu alege să ne vadă suferind o vreme mai scurtă sau mai lungă aici – pe unii dintre noi, tocmai pe cei pe care îi iubește – pentru că în felul acesta ajutați fiind de harul divin să ne curățim deplin de păcate și să primim darul cel mai de preț, cel al veșniciei. Marcu Ascetul spune în acest sens că „în durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăință pe cel ce rabdă”.

Acesta trebuie să fie mesajul pe care trebuie să-l primim și să-l acceptăm cu smerenie, acela că suferința în trup, suferința fizică – de scurtă sau lungă durată – nu este nedreaptă, așa cum de multe ori și majoritatea tindem să o intepretăm, atunci când ea se abate asupra noastră sau asupra unor apropiați ai noștri, ci ea este rodul iubirii lui Dumnezeu, care alege în felul acesta să ne treacă prin focul suferinței aici pe pământ, pentru o perioadă de timp – care oricum nu poate niciodată să fie la fel de lungă ca veșnicia – pentru ca în felul acesta să putem merge, la momentul potrivit curățiți de păcate în Împărăția luminii, în mijlocul comuniunii dorite alături de Dumnezeu și de toți cei care au împlinit rostul vieții pământești, acela al mântuirii, al înveșnicirii.

Fără suferință, Împărăția cerească este greu de câștigat. Un exemplu concludent în acest sens este chiar tâlharul de pe cruce cu care Mântuitorul deschide porțile raiului. Obișnuim să afirmăm în termeni teologici că tâlharul și-a câștigat raiul prin afirmarea dumnezeirii lui Iisus Hristos, uitând a remarca faptul că acest tâlhar își câștigă raiul nu doar prin prisma celor afirmate, ci și prin asumarea suferinței răstignirii. Marea deosebire privitoare la înțelegerea și acceptarea suferinței este aceasta: suferința în înțeles creștin înseamnă asumarea și înfruntarea Crucii, a suferinței în general. 

Suferința este prilej de sporire în răbdare până la cea mai înaltă treptă. Căci, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „dacă răbdarea îndeobște o ia înaintea altor virtuți, răbdarea durerilor este mai mare decât orice altă răbdare”. Din răbdarea suferințelor răsare credincioșia (statornicia în credință), iar din credincioșie, nădejdea, așa cum arată Sfântul Apostol Pavel: „Și nu numai atât, dar și în necazuri, ne lăudăm, bine știind că necazul rodește răbdare, iar răbdarea, încercare, iar încercarea, nădejde”.

Suferința duce la smerenie, iar lângă smerenie stă căința. Și peste toate și în toate stă rugăciunea, izvorul mulțimii de bunătăți duhovnicești, căci ea face din om vas al harului lui Dumnezeu.

Suferința este cu adevărat o mare încercare, căci prin ea omul se poate mântui sau de poate pierde, căzând în deznădejde. Lucrul acesta ne este arătat paradigmatic în Sfânta Scriptură în Cartea lui Iov și este întărit adesea de către Sfinții Părinți. Suferința poate fi și o mare ispită, câtă vreme omul ajunge să cadă în deznădejde, să nu înțeleagă rostul acestei încercări, să se lepede de credință și de Dumnezeu și astfel să se îndrepte către rău. Însă, atunci când suferința se face pricină de bine, ea este cale de mântuire.

Deznădejdea aceasta a unora dintre cei care suferă trupește îmbracă diferite forme, una dintre cele mai întâlnite fiind cea a depresiei. Andrew Solomon este autorul contemporan atât de cunoscut care dezvoltă multe idei (documentate științific) privitoare la această boală, el însuși trecând prin suferința acestei boli, motiv pentru care se chiar autointitulează „istoric al tristeții”. În lucrarea sa reprezentativă, Demonul amiezii, în care descrie în amănunt simptomele, evoluția, dar și remediile acestei boli, nu doar medical, dar și psihologic, el spune la un moment dat: „Nașterea și moartea care alcătuiesc depresia se produc deodată. M-am întors, nu demult, într-o pădure în care mă jucam în copilărie și am văzut un stejar, în măreția lui de un veac, la umbra căruia mă jucam cu fratele meu. În douăzeci de ani, o viță uriașă se agățase de copacul sigur pe sine și aproape că-l sufocase. Era greu de spus unde dispărea copacul și unde începea vița. Vița se răsucise atât de iscusit peste eșafodajul crengilor, încât frunzele ei păreau, de departe, să fie frunzele copacului; doar de aproape puteai vedea cât de puține crengi vii ale stejarului mai rămăseseră și că niște lăstari disperați de stejar se ițeau, urcând pe trunchiul masiv ca un șirag de degete mari ale mâinii, cu frunzele continuându-și fotosinteza în felul ignorant al biologiei mecanice. De-abia scăpat dintr-o depresie majoră, în care nu prea aveam disponibilitate pentru gândul la problemele altora, m-am identificat cu acel copac. Depresia crescuse pe mine ca vița care cucerise copacul; mă secătuia și se înfășurase în jurul meu, hâdă, mai vie decât mine”.