“Abuzul sexual asupra copiilor este ilegal” – acesta este primul mesaj pe care îl primești de la Instagram dacă încerci să cauți numele complet al celei mai noi “senzații” a internetului românesc – Lolita Cercel, “artista” AI devenită virală în decembrie, cu milioane de vizualizări și sute de mii de urmăritori pe rețelele de socializare și care reușește, doar prin nume și aspect, o performanță dublă:
Pe deoparte se folosește de imaginea și arta comunității rome pentru a genera profit pentru creatorul său anonim, iar de cealaltă duce în derizoriu problema abuzului sexual împotriva copiilor, pentru că ia numele unui personaj care a devenit sinonim cu pedofilia și îl pune să cânte despre dragoste – ceea ce, în mod ironic, este exact genul de atitudine criticată de creatorul personajului original.
Lolita Cercel este o fată de etnie romă, evident tânără, deși nu știm exact ce vârstă are. Are un ten măsliniu și o piele lipsită de orice cută sau imperfecțiune, o față ovală cu trăsături aproape impecabile – de la pomeții înalți și ușor accentuați, până la nasul micuț și fin, la ochii migdalați și expresivi până la buzele pline și perfect conturate, dar fără ruj – în fapt, nu vezi nicio urmă de machiaj.
Când își amintește aplicația AI să o și accesorizeze, poartă cercei creoli imenși, aurii. E ca Batman, îți dai seama doar după nume cum ar trebui să arate.
Este exact genul de “frumusețe” pe care a-i găsi-o în cartea sau filmul unui creator pentru care personajele feminine există doar ca interes romantic pentru protagonist: un aspect idealizat, dar “natural”, o fată “obișnuită” din popor, poate chiar “exotică”, care nici nu realizează că este cea mai frumoasă din lume, cu trăsături destul de juvenile cât să fie pe placul bărbaților cărora nu le plac femeile cu prea multă “experiență de viață”, dar destul de mature pentru ca autorul să nu fie acuzat de ceva.
Este greu de imaginat un nume mai puțin inspirat pentru un astfel de personaj decât “Lolita”, protagonista faimosului (și infamului) roman al lui Vladimir Nabokov, scris în 1955. Pentru cine nu își dorește să riște o căutare pe Google, “Lolita” este o poveste de “iubire” scrisă din perspectiva lui Humbert Humbert, un profesor de literatură franceză care merge într-o excursie prin nord-estul Statelor Unite cu “dragostea vieții sale”: Dolores, fiica lui vitregă de doar 12 ani pe care Humbert practic a răpit-o după moartea tragică a mamei sale, călcată de o mașină aproape imediat după ce a aflat că soțul ei este obsedat de fiica lor care, din nou, nu a ajuns încă nici la vârsta pubertății.
Înapoi la momentul 2026, Lolita Cercel este o “artistă” artificială care ne delectează cu melodii de dragoste pe care Tom, creatorul anonim al personajului, le descrie drept “realități reale și crude”, cu un stil muzical inspirat de muzica de mahala, printre altele.
Cam așa arată poveștile crude cântate de Lolita:
„Părul dat cu gel, ochelari pe cap,
Toate de la bloc te voiau la pat.
Te spărgeai în figuri cu băieții la mașină
Și-mi puneai pe suflet foc și benzină”
Mai toate melodiile Lolitei Cercel sunt despre dragoste, în special cea neîmpărtășită. Dar chiar și atunci când are inima frântă, versurile ne asigură că tot ea rămâne obiectul pasiunii.
“Na să iei și dragostea,
S-o iei s-o duci la barbut
Că pentru mine ești trecut
Dar să știi, măi, pui de lele
Că tot eu ți-apar în stele.
Când o fi noaptea mai grea
O să-ți ardă inima.”
În afară de faptul că versurile nu sunt cele mai creative, asocierea în sine a subiectului cu numele “Lolita” este genul de act pe care Nabokov îl critica acum șapte decenii. Ușurința cu care “Tom” a luat un termen care până în prezent este controversat și interzis de unele platforme pentru cât de des asociat este cu abuzul ar trebui să ne dea de gândit la fel de mult ca celelalte probleme etice pe care le evidențiază popularizarea acestui stil de “artă”.
În orice caz, incapacitatea totală a Meta de a-și impune propriile reguli în astfel de situații nu este o surpriză. Oricine a petrecut mai mult de cinci minute pe Facebook sau Instagram știe deja cum funcționează moderarea de pe aceste platforme.
Totuși, nu putem da vina doar pe Meta pentru nepăsare. La urma urmei, întreaga societate românească, de la artiști până la presă și societatea civilă, a reușit să evite cu o măiestrie admirabilă această problemă, care ar putea fi chiar descrisă drept o romantizare a abuzului, pentru cine vede ceva romantic în versuri precum „Trecea trenul, zdrăngănea / Carnea-n mine tremura” sau “Cercelul tău de tinichea / A deschis inima mea”.
În ceea ce privește modul în care Tom se folosește de imaginea unei comunități din care nu face parte pentru bani, unii activiști pentru drepturile romilor au abordat deja subiectul. După cum explică activistul Bogdan Burdușel, “românii iubesc muzica romă, dar nu-i plac pe romi”.
În privința celeilalte întrebări importante rămase, “de ce este numele “Lolita” atât de problematic în acest context?”, răspunsul se găsește, în primul rând, între paginile cărții lui Nabokov.
Cine a fost “sărmana fetiță” a lui Nabokov
În istoria literaturii universale, există extrem de puține figuri mai polarizante decât cea a romancierului american de origini ruse Vladimir Nabokov (1899 – 1977). În prezent, este socotit de majoritatea criticilor literari printre cei mai iscusiți și importanți scriitori ai secolului al XX-lea, însă cea mai faimoasă operă a sa a fost cândva interzisă în mai multe țări și descrisă drept nimic mai puțin decât “cea mai obscenă” carte scrisă vreodată.
În fapt, în 1998, trei dintre romanele lui Nabokov au fost incluse de un grup de critici literari, autori și istorici în topul celor mai bune 100 de romane publicate de Random House, una dintre cele mai mari edituri din lume. Locul al patrulea în acest clasament a revenit romanului “Lolita”, publicat de Nabokov în 1955, al cărui protagonist și narator este un profesor de literatură franceză cunoscut cititorului doar sub pseudonimul Humbert Humbert, care relatează, în puțin peste 300 de pagini, “povestea sa de iubire” cu Dolores Haze, o fată în vârstă de doar 12 ani pe care o poreclește “Lolita”.
Humbert începe cu povești din copilărie prin care încearcă să-și justifice obsesia sexuală pentru ceea ce el numește “nimfete”, fete între nouă și paisprezece ani a căror “natură demonică” o pot vedea doar anumiți “peregrini fascinați” ca el. Restul cărții este ocupat de “povestea de dragoste” dintre Humbert și Dolores – profesorul în vârstă de aproape 40 de ani se căsătorește cu Charlotte, mama Lolitei, doar pentru a se apropia de fiica sa, o răpește practic pe copilă după moartea tragică a Charlottei și o ține sub controlul său prin forță, izolare și tactici manipulatoare pe măsură ce călătoresc împreună prin nord-estul Statelor Unite.
Este, practic, o poveste horror scrisă din perspectiva monstrului. Însă monstrul se dovedește a fi deosebit de elocvent, creativ și insistent în încercările de a-și justifica faptele în fața cititorilor, iar contrastul dintre aceste fapte imorale și proza superbă a lui Nabokov este și sursa controversei care l-a urmărit pe autor pentru tot restul vieții și continuă să stârnească dezbateri aprinse la zeci de ani de la moartea sa.
După ce a scris cartea, Nabokov a avut nevoie de doi ani pentru a o și publica, pentru că toți editorii americani pe care i-a abordat l-au refuzat. În final, a publicat prima variantă a cărții în Franța, unde a fost apoi interzisă vreme de câțiva ani. La fel s-a întâmplat și în Marea Britanie, Noua Zeelandă și multe alte țări. Până să ajungă la publicare în Statele Unite, unde a devenit un succes comercial imens în 1958, “Lolita” era deja un fenomen internațional care a scindat lumea literară – fanii cărții, unii dintre ei printre cei mai importanți intelectuali și critici literari ai vremii, o socoteau printre cele mai bune romane ale momentului, în vreme ce criticii o descriau cu apelative precum “pornografie pură și neîngrădită și “cea mai obscenă carte” scrisă vreodată, după cum amintește The Guardian.
Nabokov, cunoscut pentru temperamentul său coleric și intransigența morală și artistică, nu s-a sfiit niciodată să afirme că atât cei mai mari critici ai cărții, cât și unii dintre fanii acesteia i-au înțeles greșit mesajul.
Spre exemplu, asta a avut autorul de spus în cadrul unuia dintre cele mai celebre interviuri ale sale, acordat în 1967 revistei The Paris Review, atunci când interlocutorul său l-a descris pe Humbert Humbert drept un personaj “simpatic” și “duios”:
- „Aș spune altfel: Humbert Humbert este un scelerat vanitos și crud, care reușește doar să pară „duios”. Acel epitet, în sensul lui adevărat, plin de lacrimi, se poate aplica doar sărmanei mele fetițe”.
În prezent, după șapte decenii în care criticii și cititorii obișnuiți au dezbătut și analizat opera lui Nabokov din aproape toate unghiurile posibile, tabăra învingătoare este evidentă: Nu există aproape niciun clasament al celor mai bune cărți de ficțiune ale secolului trecut în care “Lolita” să nu figureze, deseori chiar aproape de primele locuri – este vorba de clasamente realizate de Le Monde (Franța, 1998), Bokklubben World Library (Norvegia, 2002), TIME Magazine (2005), Der Spiegel (Germania, 2025), printre multe altele.
Din păcate, la fel de numeroase sunt și situațiile în care imaginea Lolitei a fost folosită pentru a justifica, normaliza sau, în cele mai rele cazuri, încuraja abuzul împotriva minorilor. Unul din cele mai faimoase exemple în acest sens este așa numitul “Lolita-Club”, o rețea internațională de abuzatori care făceau schimb de imagini cu abuz sexual asupra minorilor (Child Sexual Abuse Material, sau CSAM), descoperită de autoritățile europene în 1997.
Mai recent, un studiu din 2024, care a analizat peste 170.000 de website-uri accesibile prin browserul Tor, a arătat că termenul “lolita” a fost unul din cuvintele-cheie cele mai des folosite pentru căutarea de CSAM pe deep web în perioada 2018-2023.
Aceste exemple nu există, din păcate, doar în cele mai întunecate colțuri ale internetului. Până și dicționarul Merriam-Webster al limbii engleze definește astfel termenul “Lolita”: “o fată seducătoare prematur”.
Definiția din dicționarul Cambridge este și mai extremă: “o fată tânără care are un aspect foarte sexual sau se comportă într-un mod foarte sexual”.
Aceste definiții contrazic direct esența personajului creat de Vladimir Nabokov în 1955. În decursul anilor, victima unui abuz groaznic a devenit, cumva, “seducătoare” și a început să inspire trenduri toxice – de-a lungul timpului, romanul a fost ecranizat în 1962 și 1997 și republicat de nenumărate ori, cu coperți care distorsionează și, în cele mai grave cazuri, sexualizează imaginea victimei, arată o analiză Literary Hub, iar această nouă imagine refuză să părăsească spațiul public.
În 2014, când American Apparel a postat o reclamă care părea să sexualizeze imaginea unei fete minore, una din principalele critici a fost că “alimentează fantezii cu Lolita”, amintește TIME Magazine. Kim Kardashian a primit critici similare în 2025, când brand-ul ei, SKIM, a lansat colecția vestimentară “The Campus Collection”.
Dată fiind istoria complicată a numelui, pe care o poți descoperi în câteva căutări pe Google sau într-o conversație de 5 minute cu ChatGPT, întrebarea naturală care apare este de ce ar vrea cineva un astfel de nume pentru un “proiect de suflet”, după cum este descrisă Lolita Cercel de către Tom.
Mai mult, Tom susține că dorește să “readucă în față povești crude și reale” prin muzica lăutărească și de mahala. Un fapt care nu poate fi negat este că România nu duce lipsă de povești crude – de pildă, poveștile celor 45% dintre mamele cu vârsta de sub 15 ani din Uniunea Europeană, potrivit unui raport publicat de Salvați Copiii în 2024.
Sau putem vorbi despre poveștile celor peste 12.000 de victime ale traficului de persoane din Europa a căror țară de origine era România în perioada 2013-2023, multe dintre ele victime ale exploatării sexuale, potrivit Eurostat.
Într-un astfel de context, să folosești un simbol al abuzului sexual împotriva minorilor pentru a-ți promova produsele pe rețelele de socializare este, puțin spus, iresponsabil. Faptul că, în acest caz, produsul este o “artistă digitală” pusă să cânte despre dragoste și inimi frânte este absolut revoltător.
Dar partea surprinzătoare în această poveste este lipsa totală a unei dezbateri publice pe această temă. De mai bine de o lună, toată presa românească vuiește despre “prima artistă AI” din țara noastră și despre ce înseamnă apariția sa pentru viitorul sublimei culturi muzicale a României. Sute de mii de oameni deja o ascultă, influenceri își dau cu părerea în stânga și-n dreapta.
Este drept, au fost deschise, în schimb, alte dezbateri importante despre problemele etice care vin la pachet cu fenomenul Lolita Cercel, de la furtul intelectual pe care se bazează deseori programele AI pentru a produce conținut video și audio “original” la modul în care creatorul Lolitei Cercel, despre care nu știm aproape nimic, se folosește de identitatea romă pentru a genera profit.
Totuși, Tom a trecut deja prin numeroase interviuri fără a fi nevoit să explice de ce a simțit nevoia să ducă în derizoriu și problema abuzului sexual, pe lângă toate celelalte controverse pe care le atrage ca un magnet.
De altfel, în cele câteva zeci de articole de presă și postări explicative de pe social media pe care le-am citit în ultimele câteva zile, am putut să număr referințele la cartea lui Nabokov și la implicațiile extrem de problematice ale numelui “Lolita” pe degetele de la o mână. Nu au fost semnale de alarmă trase nici de către societatea civilă. Nu a fost o temă de importanță terțiară, ci pur și simplu inexistentă.
Nu am fost niciodată un fan al ideii că “așa ceva se poate doar în România”, dar nu pot decât să-mi pun o ultimă întrebare: În ce alte țări din Europa, sau din restul lumii, ar fi putut trece acest subiect aproape complet neobservat?
- Acest articol este preluat de pe G4Media, unde este parte a unui proiect de monitorizare a rețelelor sociale susținut de Fundația Konrad Adenauer
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
