Strada Mareșal Ion Antonescu din Constanța sau despre antisemitism și Holocaust în 2019. Unde străzile nu au nume (potrivite) sau de ce “botezul” acestora contează

Mareșalul Ion Antonescu a condus România între 1940-1944, perioadă în care au fost deportați, închiși în lagăre și omorâți evreii din Moldova, Basarabia, Bucovina şi Transnistria.

Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” spune că în România şi în teritoriile aflate sub controlul său au fost ucişi sau au murit între 280.000 şi 380.000 de evrei români şi ucraineni. 

Mareșalul Ion Antonescu, cel care a aprobat politica de stat prin care au fost exterminați evreii din România, poartă numele unei străzi de la marginea Constanței, din cartierul Veterani.

Pe această temă a scris pentru Info Sud-Est istoricul Emanuel Plopeanu, conf.univ.dr. al Facultății de Istorie și Științe Politice din cadrul Universității “Ovidius” din Constanța:

Unde străzile nu au nume (potrivite) sau de ce “botezul” acestora contează

În ultimele două secole străzile au devenit vectori ai identităţii locale, naţionale, europene sau globale. Numele pe care le poartă nu sunt doar pentru a facilita orientarea (puteau fi foarte bine înlocuite cu combinaţii de cifre, aşa cum de altfel regăsim în marile metropole americane) ci şi pentru a onora personalităţi autohtone sau străine şi momente majore ale istoriei comunităţii şi naţiunii. Sau chiar oameni aflaţi în centrul unor evenimente, în slujba societăţii, chiar cu preţul vieţii.

O foarte atentă selectare a titulaturilor străzilor unui oraş ne poate spune povestea acestuia. Şi chiar a unei naţiuni întregi, dacă istoria a făcut ca oraşul respectiv să fie în centrul ei, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. De aici rezultă şi funcţia educativă a denumirilor acordate străzilor, pentru oamenii (de diferite vârste) care le străbat.

În România nu se poate vorbi de o “ştiinţă” a alegerii denumirilor de străzi iar aceasta este inseparabil legată de un anumit nivel de cultură istorică şi democraţie (în lipsa căreia, evident, numele liderului politic este cel mai frecvent întâlnit, ca denumire a străzilor, pieţelor, monumentelor, clădirilor şi fundaţiilor de caritate sau culturale). Împreună, cele două carenţe (de cultura istorică şi democraţie) fac loc ideologiei, de ambele extreme, iar rezultatul duce la o alterare a identităţii, aşa cum poate fi exprimată aceasta prin numele străzilor şi locurilor publice.

În România comunistă acest fenomen a fost vizibil şi a adus cu sine botezarea unor străzi cu nume dintre cele mai nepotrivite, din punct de vedere cultural, identitar şi educaţional. Cel puţin din perspectiva constănţeană. Denumiri cu semnificaţie ideologică (Proletară, 1 Mai) s-au combinat cu nume istorice fără nicio legătură cu spaţiul dobrogean (Alexandru Lăpuşneanu, Ştefan cel Mare), ultimele fiind, de altfel, adevărate artere urbane prin populaţie, circulaţie şi economie). Din nefericire, cele trei decenii de libertate şi democraţie nu au făcut mare lucru în această privinţă.

În schimb, nu există un bulevard Regele Carol I (cel care oferă primele drepturi ale omului dobrogenilor, în chiar proclamaţia adresată lor la 14 noiembrie 1878) sau Regina Maria (sau parcuri cu acest nume). Este adevărat, bătrânul Lenin a dispărut, era totuşi mult prea exploziv în semnificaţii pentru a rămâne. Dar lucrurile nu au mai evoluat înspre o instaurare a unei normalităţi a alegerii denumirilor care ne reprezintă. Până la urmă, toate aceste denumiri ne reprezintă şi cel mai neavizat în ale istoriei ar ridica din sprâncene dacă ar fi invitat la o cafea pe strada Nero (e un exemplu ipotetic, nu există în Constanţa… dar era să existe în judeţ).

Mult mai gravă este prezenţa numelor unor dictatori/conducători/salvatori ai patriei (între toate ghilimelele posibile) din trecutul istoric recent, a cărei definire drept sângeros nu este suficientă pentru a descriere amploarea crimei împotriva umanităţii. Din nefericire, Constanţa punctează şi la acest capitol. Strada Mareşal Ion Antonescu, căci la acest personaj istoric ne referim, nu poate trimite la altceva decât la crimă şi oroare. Pare incredibil dar conducătorul statului român din perioada 1940-1944 este, în continuare, ultimul aliat al Axei care mai beneficiază de nume de stradă. Istoricii pot spune multe şi pot interpreta documentele în fel şi chip dar a trece cu vederea o politică de stat, aprobată de conducătorul acestuia, care a dus la deportarea, închiderea în lagăre şi, în ultimă instanţă, masacrarea populaţiei evreieşti (adică ceea ce s-a întâmplat cu evreii din Moldova, Basarabia şi Transnistria) nu poate decât să decredibilizeze pe oricine doreşte să se considere istoric.

Niciun motiv, de nicio natură, nu poate fi folosit pentru dezumanizarea (şi lichidarea) unei comunităţi doar pentru că este altfel. Ceea ce s-a întâmplat în provinciile mai sus amintite, culminând cu masacrele de la Odesa şi din împrejurimi, din toamna anului 1941, nu face decât să înscrie conducerea României de atunci (adică însuşi cel care se bucură de nume de stradă în Constanţa) în acelaşi club ideologic cu nazismul german, fără nicio deosebire. Iar fluturarea drept argument a faptului că Ion Antonescu nu a aplicat soluţia finală în România nu rezistă unei judecăţi obiective. În realitate, o gamă largă de soluţii finale a fost aplicată în România, inclusiv moartea sistematică. Oare alungarea evreilor din Paşcani, de exemplu, nu este o soluţie finală? Din nefericire, pentru mulţi, numărul de morţi a rămas criteriul fundamental de selecţie între a fi şi a nu fi Holocaust. Reprimarea, lipsirea de mijloace, încarcerarea sunt la fel de condamnabile, chiar în absenţa gazului.

Şi acest lucru trebuie avut în vedere şi de către cei care nu scriu cărţi de istorie dar pot decide asupra numelor care populează un oraş. Numele amintit face parte, indubitabil, din categoria criminalilor de război iar politica sa rasială nu era justificată prin nimic, decât prin ură. Adică ultimul motiv ce mai putea fi folosit atunci când orice alt argument îşi pierdea întreaga valoare.

Istoria aparţine şi oamenilor, nu numai liderilor şi armatelor lor. Pentru foarte mulţi dintre aceştia nu se mai poate face nimic, din ceea ce numim cu uşurinţă reabilitare. Pentru umanitate, ca şi valoare, se pot face multe. În primul rând, să nu ne mai identificăm cu oameni care au practicat, sistematic, lipsa de umanitate.

Străzile unui oraş, monumentele şi clădirile acestuia reprezintă istoria vizibilă şi accesibilă tuturor. Pentru ca aceasta să fie cu adevărat vie, este necesar un efort (nu foarte complicat, dacă este desfăşurat în cooperare cu deţinătorii culturii istorice) pentru remodelarea Constanţei din perspectiva numelor străzilor ei. Care să fie cu adevărat relevante pentru istoria urbei. Avem convingerea că niciun fel de reglementări legale, administrative, nu pot împiedica generaţiile viitoare să înveţe istoria adevărată a oraşului în timp ce ascultă muzică sau navighează în mediul virtual, folosind dispozitive din ce în ce mai sofisticate, în îndelungate plimbări pe străzile oraşului.

Emanuel Plopeanu