Război sau pace la Marea Neagră? O Rusie mediocră, dar cu pretenții de mare putere, în fața unei Ucraine deloc eșuată și timorată ca în 2014

În perioada statelor și națiunilor moderne, Ucraina nu a avut noroc istoric și a fost pasată de geografie între Rusia și Polonia.

Un stat independent al Ucrainei a funcționat abia la sfârșitul Primului Război Mondial, din 1918, după dizolvarea Imperiului rus și cu sprijinul forțelor militare germane. Experiența a durat puțin, până în 1921, dar a dat dovada capacităților mișcării naționale de a instituționaliza toate structurile și competențele unui stat modern. După 1921, Ucraina a devenit o republică sovietică în cadrul URSS, fără atributele independenței, cu resursele exploatate direct de la Moscova și cu elitele conducătoare bolșevizate. Stalin a declanșat, în două rânduri, foametea ca represiune politică și ideologică la adresa națiunii ucrainene. Holodomor, genocidul la adresa Ucrainei, a însumat milioane de vieți pierdute și distrugerea unei bune părți a resurselor economice, financiare și intelectuale.

Exploatarea Ucrainei în cadrul URSS a adus și unele câștiguri, cum ar fi decizia intempestivă a liderului sovietic Nikita Hrușciov de a integra peninsula Crimeea între frontierele acestei republici. Atunci, în anii 1950, acest lucru a avut o importanță minoră dar după 1991 bazele militare rusești și legitimarea Rusiei ca putere maritimă mondială s-au trezit îngrădite de apartenența acestei regiuni la Ucraina independentă. În 2014, în urma unor puciuri militare, peninsula Crimeea și regiunile Donețk și Luhansk au fost ocupate de forțe sprijinite de Rusia. Crimeea a fost integrată Federației Ruse iar Donețk și Luhansk au devenit „republici populare” autoproclamate. Din 2014, Rusia a devenit obiect al sancțiunilor internaționale pentru anexarea teritoriilor ucrainene.

Președintele Vladimir Putin a scris, într-un articol publicat la 12 iulie 2021, că „Ucraina actuală datorează forma teritorială perioadei sovietice” și că „Rusia a făcut mult pentru a ajuta statul ucrainean să prospere după 1991, oferindu-i asistență economică semnificativă”. „Ruptura legăturilor dintre cele două țări, scrie Vladimir Putin, a dus la degradarea economică a Ucrainei”. În fapt, mai spune șeful statului rus, „Occidentul intenționează să transforme Ucraina într-o națiune anti-rusă, care să reprezinte o barieră între Rusia și Europa”. Principalul artizan al acestui proiect este, în accepția Kremlinului, Polonia, „un imperiu care concurează Rusia, deși are capacități mai reduse”.

Ucraina a început după 2014 adevăratul proces de construcție a statului și a națiunii.

Ruperea de Rusia și amenințarea militară directă a Moscovei au accelerat modernizarea și instituționalizarea statalității ucrainene distincte, apropierea de Europa și de SUA și de modelele acestora și transformarea societății din Ucraina într-una care aspiră la integrarea în Uniunea Europeană și NATO. Legislația, relațiile dintre puterile statului, instituțiile, clasa politică de la Kiev au fost racordate la cursul european iar Kievul a devenit partener strategic al Uniunii Europene și al NATO. Dacă până în 2014 Ucraina era privită drept un stat eșuat, o anexă diplomatică și economică a Rusiei, cu o conducere oligarhică și incapabilă de reforme, astăzi Kievul este unul dintre cele mai importante centre ale colaborării europene și euro-atlantice. Tranziția a fost rapidă și spectaculoasă iar Ucraina de astăzi, dincolo de motivația profundă a unei națiuni trezite din somn, a devenit cel mai important partener al Occidentului în ceea ce privește relațiile cu Federația Rusă.

 Fără influență în Ucraina, Rusia pierde statutul imperial deținut de mai bine de 400 de ani.

De acum, Moscova trebuie să se aștepte la reglementări rapide și definitorii în interiorul frontierelor sale, în ceea ce privește relațiile cu zecile de milioane de neruși care locuiesc în imensa Federație.

Va fi un război între Rusia și Ucraina?

Cele mai multe informații externe atrag atenția asupra iminenței unei agresiuni a trupelor ruse, masate la frontierele Federației, asupra Ucrainei. SUA și Ucraina oferă cele mai multe și mai detaliate știri referitoare la mișcările militare și politice.

Kievul a atras atenția că mai bine de 100.000 de militari ruși sunt la frontierele sale și că există un pericol iminent de atac. După ce ministrul Apărării, Oleksii Reznikov, a declarat public că „rușii se vor întoarce în sicrie” dacă țara sa ar fi atacată, șeful diplomației ucrainene, Dmitro Kuleba, i-a transmis reprezentantului diplomației Uniunii Europene, spaniolul Josep Borrell, că „țările UE trebuie să înțeleagă faptul că, oricât de mare ar fi costul descurajării Rusiei astăzi, costul opririi unui nou război va fi mult mai mare”. Ucraina a calculat, prin fostul adjunct al șefului Comandamentului Forțelor navale între 2004 și 2020, Andrei Rîjenko, cât înseamnă prezența trupelor ruse la frontieră. Mai mult de 10 milioane de dolari pe zi, pentru aproape 100.000 de militari.

Informații americane și ucrainene au oferit cel puțin trei scenarii ale unui atac militar rusesc, toate menite să anihileze o posibilă reacție a Kievului:

1. Integrarea forțată a autoproclamatelor „republici populare” Donețk și Luhansk în Federația Rusă printr-o combinație de decizii politice („referendumuri” și decizii ale liderilor autoproclamatelor „state”) și militare;
2. Ocuparea de către trupele ruse a litoralului Mării de Azov, în primul rând a portului Mariupol, poate și a altor regiuni de litoral, între care și Bugeac (Basarabia de Sud), vecină Deltei Dunării (județul Tulcea), pentru o reglementare a circulației terestre între Federația Rusă și peninsula Crimeea;
3. Ocuparea unei părți importante din Ucraina, poate a întregii țări, inclusiv a capitalei Kiev, și anularea independenței și suveranității de astăzi.

Oricare dintre aceste scenarii trebuie luate în calcul în legătură atât cu reacțiile internaționale cât și cu cele ale unei rezistențe populare și militare ucrainene.

 Ucraina din 2022 nu mai este statul eșuat și timorat din 2014, care a abandonat Crimeea, Donețk și Luhansk fără luptă. Transformarea societății ucrainene a fost rapidă, spectaculoasă și profund anti-rusă și pro-occidentală. Există scenarii americane potrivit cărora aplicarea de către Rusia a formulei ocupării țării în întregime ar duce la organizarea de mișcări insurgente de rezistență, antrenate în Polonia, România și Slovacia.

În altă ordine de idei, SUA au devenit, acum, partenerul cel mai important al Ucrainei, din punct de vedere militar și diplomatic. Președintele Joe Biden, chiar dacă slăbit ca imagine după gestionarea retragerii din Afganistan (2021) și a pandemiei COVID-19, a fost extrem de explicit în ceea ce privește posibilitatea unui atac rusesc asupra Ucrainei. „Rusia va fi trasă la răspundere!”, a spus președintele Biden. ”Dacă invadează Ucraina, va plăti! Băncile lor nu vor mai putea opera cu dolari. În discuțiile mele cu Putin, noi doi nu avem o înțelegere comună unul cu celălalt. El nu mă înțelege pe mine și nici eu pe el”. Secretarul de Stat Antony Blinken a fost și el categoric în a acuza Moscova: „Avem o singură țară- Rusia- care, prin acțiunile sale, arată că poate schimba pur și simplu granițele vecinilor săi cu forța, arată că poate să decidă pentru vecinii săi și că poate decide cu cine se pot alia ei, în locul acestor țări, prin guvernul lor ales. Rusia este țara care spune că este firesc să existe sfere de influență”.

Ca să fie luat în calcul un scenariu al invaziei militare ruse (sau al unui atac) asupra Ucrainei, mai trebuie amintită și situația deloc confortabilă din Kazahstanul vecin. Imensa republică din Asia Centrală, vecină a Federației Ruse și unul dintre cei mai mari producători ai lumii de petrol, gaze și uraniu, a cunoscut la începutul anului o adevărată tentativă de lovitură de stat soldată cu moartea a sute de persoane care s-au revoltat împotriva regimului Tokaev. Președintele Kasim Tokaev conduce Kazahstanul din 2019, atunci când a preluat puterea de la mentorul său, Nursultan Nazarbaev, care a condus țara din 1989 până în urmă cu trei ani, dar care are în continuare o influență semnificativă în stat. Drept dovadă, la doar 4 zile de la retragere, numele capitalei Kazahstanului a fost schimbat din Astana în Nur-Sultan, în semn de omagiu pentru fostul președinte. Revoltele au fost reprimate sângeros cu ajutor de la Moscova și s-au încheiat cu victoria lui Tokaev.

• Citește aici toate detaliile crizei din Kazahstan

Va putea Rusia să gestioneze această imensă povară, care este și financiară, și militară, și economică? Ei i se adaugă și protejarea militară, financiară, economică și diplomatică a regimului lui Aleksandr Lukașenko în Belarus, alături de finanțarea statalității unei puzderii de „republici” pe teritoriile fostei URSS: Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno Karabah, Luhansk, Donețk.

A mai avut loc o răsturnare istorică în relațiile dintre Rusia și Europa.

Pentru prima dată după mai multe decenii, poate de la cancelarul creștin-democrat Konrad Adenauer (1949-1963), Germania a atras atenția printr-o atitudine extrem de agresivă la adresa Moscovei. Noul ministru de Externe, ecologista Annalena Baerbock, a declarat la Kiev că țara sa se angajează „să garanteze securitatea Ucrainei în fața Rusiei” și că „orice nouă agresiune va avea pentru Rusia un cost imens din punct de vedere economic”. În fața președintelui ucrainean Volodimir Zelenski și a omologului său, Dmitro Kuleba, Annalena Baerbock a fost extrem de tranșantă: „Nicio țară nu are dreptul să dicteze altor țări în ce direcție să se îndrepte, ce relații să aibă și în ce alianțe are voie să intre”. Cancelarul social-democrat Olaf Scholz a fost chiar și mai direct, el insistând că este pus în discuție viitorul conductei de gaz Nord Stream 2, care leagă Rusia de Germania prin Marea Baltică.

În afara Germaniei, așteptând alegerile prezidențiale din primăvară, președintele Franței, Emmanuel Macron, a anunțat o decizie istorică în ceea ce privește România, nemaiîntâlnită de mai bine de un secol, după încheierea Primului Război Mondial. Franța, a spus șeful statului într-un discurs ținut în Alsacia la 19 ianuarie, va trimite trupe în România în cadrul operațiunilor NATO pentru asigurarea securității statelor de pe flancul răsăritean al alianței. Președintele Klaus Iohannis și prim-ministrul Nicolae Ciucă au confirmat mulțumirea pentru această mutare istorică.

Economia Rusiei nu depășea, în 2021, o cincime din cea a economiei americane sau o cincime din cea a Uniunii Europene. La indicatorul Produs Intern Brut pe locuitor, Rusia se află pe locul al 50-lea în lume, în urma unor state precum România (locul 44), Croația sau Lituania. Din punct de vedere militar, Moscova bugetează armata sa, anual, cu de 13 ori mai puțin decât o face SUA iar armata Federației Ruse se află, astăzi, pe locul al 4-lea în lume. Mai bine de 60% din veniturile obținute de statul rus provin din comerțul cu petrol, gaz și armament. Este vorba, desigur, despre o economie mediocră care acoperă o pretenție de mare putere mondială.