„Prietenul” Iuda și urmașii lui până astăzi. O meditație în Postul Paștelui

An de an când începe Postul Paștelui pornim la acest drum al pocăinței, al asumării stării noastre de oameni supuși greșelilor, păcatelor, dar care ne dorim îndreptarea. Postul nostru, al oamenilor nu trebuie să fie doar o schimare de mâncare, ci o stare duhovnicească, o schimbare a comportamentului nostru, al faptelor noastre, al modului în care ne raportăm sincer la ceilalți oameni și în relația cu Dumnezeu, ceea ce înseamnă că mai presus de a înțelege postul în sens contabilicesc – ca o reținere de la anumite mâncăruri pentru un interval de timp -, trebuie să iertăm oamenilor de lângă noi greșelile lor, trebuie să avem mai cu seamă un post cu simțurile, o redobândire a tuturor simțurilor noastre, neavând ură, nevorbind urât despre ceilalți, ci căutând și împlinind astfel o luptă cu interiorul nostru. Și acest lucru ni-l cere și ni-l recomandă chiar Mântuitorul Hristos când ne îndeamnă: „Când postești intră în cămara ta”, iar Fericitul Augustin explicând acest îndemn spune: „cămara este inima omului”.

Și dacă conștientizăm că postul înseamnă și iertarea sinceră și curată a celor care ne greșesc așa cum suntem îndemnați tot de către Mântuitorul Hristos: „că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc”, ne vom găsi noi cei care facem acest efort în „odihna”, în liniștea minții noastre și a sufletului nostru. De aceea, este necesar să nu ignorăm greșeala din ecuația firii noastre, ci să învățăm cum să o neutralizăm, cu ajutorul iertării.

Astfel, oamenii să nu se simtă vinovați că nu pot ierta tot; să se simtă vinovați că nu încearcă sau că nu își propun să ierte prin alte mijloace decât cele probate. Avem o asemenea imagine a ceea ce încerc să dezvolt ilustrată într-un film rusesc, apărut cu câțiva ani în urmă (2006), intitulat Ostrov (în limba română: Insula). Părintele Anatolie, trăitor în mănăstirea unde se desfășoară acțiunea filmului, este marcat de o experință din timpul celui de-al doilea război mondial, când la ordinul unui ofițer neamț, își ucide un camarad pentru a-și salva sieși viața. Impresionant este, la un moment dat, strigătul lui Anatolie: „Nu pot muri, nu pot trăi”, fiind astfel prins între două lumi: cea a pătimirii trupești și cea a eliberării prin rugăciune nestinsă. Prin urmare, filmul urcă din negura păcatului (cumplita ucidere a camaradului) către o moarte urmată de Înviere; este, în fapt, ilustrată calea împăcării cu sine și cu Dumnezeu.

Am ales să mă concentrez în marea partea a acestui eseu asupra atitudinii pe care a avut-o Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei 12 Apostoli aleși de către Iisus Hristos pentru a-I fi alături, a-L urma și ajuta. Pentru că Iuda este paradigmatic pentru ceea ce înseamnă omul nesincer, prefăcut, care este capabil de a se lepăda de orice valoare morală, amoralul (așa cum îl numește Nicolae Steinhardt pe omul lipsit de orice coordonate morale), omul care neagă realitatea faptelor lui, omul care din dorința de a obține întâietate, câștig material, bucurii vremelnice își pierde sufletul, fiind lingușitor pe lângă șefi etc, știind însă că în Împărăția lui Dumnezeu se ajunge doar cu dreptate și nu cu exprimarea unor “adevăruri” fariseice, mincinoase, meschine, prin care doar vizăm favoruri pieritoare, în schimbul pierderii veșniciei și al dezvăluirii caracterului.

Iuda era un om ascuns care stătea în preajma Mântuitorului și nu întâmplător este amintit omul acesta încă din duminica Floriilor (a intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim cu o săptămână înainte de Înviere) și va tot fi amintit pentru că Săptămâna Patimilor este și o descoperire a oamenilor mincinoși de lângă noi, a ticăloșilor, care stau de multe ori lângă noi, par a ne fi prieteni și a ne purta de grijă, dar ei doar NE VÂND. 

Iuda, unul dintre cei doisprezece ucenici ai lui Iisus Hristos,  era un om înstărit din Iudeea, spre deosebire de majoritatea ucenicilor, care erau pescari sau simpli lucrători ai pământului, din îndepărtatele sate ale Galileii; era, totodată un om educat, cunoscător al Torei (Pentateuhului, a celor cinci cărți de la începutul Bibliei scrise de către Moise și pe care evreii le considerau învățăturile lor fundamentale) scrise și orale, fiind un apropiat al fariseilor și preoților, așa cum aflăm din scrierea lui Amos Oz dedicată acestui ucenic. Prin urmare, Iuda era singurul dintre ucenici care nu era din Galileea și provenea dintr-o pătură superioară a societății.

Era împreună cu Iisus, cu câteva zile înainte de a-L vinde și a fi răstignit pe cruce, în casa lui Lazăr, din Betania, care murise și pe care Iisus avea să-l învieze. La un moment dat, una dintre surorile lui Lazăr unge picioarele Mântuitorului și le șterge cu părul capului ei. Însă, „unul dintre ucenicii Săi – cel care avea să-L vândă -, a zis: <<De ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?>> Iar el a zis aceasta nu pentru că îi era lui grijă de săraci, ci pentru că era fur, și având punga vămuia ce se punea în dânsa”, spune apostolul „atât de grijuliu”, asistând la ungerea lui Iisus cu mir de nard (un ulei foarte scump, preparat din esență extrasă din rădăcină de nard, o plantă aromatică din India). Domnul însă nu a descoperit tuturor gândul lui Iuda, „pentru că – spune Sfântul Teofilact al Bulgariei – nu voia să-l rușineze pe el, învățându-ne și pe noi ca îndelung să răbdăm pe unii ca aceștia”.

Gravitatea furtului lui Iuda era cu atât mai mare cu cât el lua din cele sfinte, adică din cele ce se dau spre „trebuința cea dumnezeiască”. Iată unde duce iubirea de arginți: la vindere; „iubirea de arginți este rădăcina tuturor relelor” (I Timotei 6, 10), spune Sfântul Apostol Pavel în acest sens.

Iuda a primit „slujba banilor” fiind mai puțin vrednic, pe când ceilalți Apostoli, pe cea a învățăturii, pentru că grija pentru cele lumești este totdeauna mai mică decât cea pentru cuvânt.

„Năravul lui Iuda era cel al lăcomiei”, spune Batolomeu Anania (Cartea deschisă a Împărăției. De la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii, Editura Polirim, Iași, 2011, p. 421), încercând să analizeze faptele lui Iuda din zilele premergătoare Patimilor Mântuitorului, dar și după aceea. Iuda este cel care se furișează în casa arhiereilor, după ce în prealabil se hotărâse condamnarea la moarte a lui Iisus în casa arhiereului Caiafa (Matei 26, 3-5), și le face oferta de colaborare: el promite că le va deconspira locul unde Iisus poate fi arestat fără martori incomozi, iar ei acceptă ca pentru acest serviciu să-i plătească suma de treizeci de arginți (Matei 26, 14-16; Marcu 14, 10-11; Luca 22, 3-6).

Următorul episod în care este implicat Iuda premergător Patimilor se petrece la Cina cea de Taină, acolo unde Mântuitorul chiar vorbește, din nou, despre patima și moartea Sa. Și deși Iisus enunță în fața ucenicilor legea iubirii („Așa cum M-a iubit pe Mine Tatăl, tot așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea…Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu pe voi…Întru aceasta vor cunoaște că sunteți ucenicii Mei, de veți avea iubire unii pentru alții” (Ioan 15, 9, 12; 13, 35), de inima lui Iuda nu se lipește nimic; Iisus cunoscând aceasta consideră că e momentul să îi spună: „Unul dintre voi Mă va vinde”. Ceilalți unsprezece apostoli sunt uimiți și neliniștiți la auzul acestei vești, dar Iuda, știind ceea ce deja făcuse, considerându-se vădit și înfruntat deja, întreabă cu neobrăzare: „Nu cumva sunt eu, Învățătorule…?”. Iar Iisus îi răspunde firesc: „Tu ai zis” (Matei 26, 25), ceea ce reprezintă, în fapt, o confirmare a dezvăluirii lui Iisus pe care trădătorul o făcuse chiar cu gura lui. Și simțindu-i răutatea și perversitatea, Mântuitorul alege să-l vădească de-a dreptul, spunându-i lui Iuda: „Ceea ce vrei să faci, fă mai degrabă!”, dar ceilalți ucenici par a nu înțelege îndemnul lui Iisus, motiv pentru care El alege să fie mai explicit: „Acela este, căruia Eu, întingând bucătura de pâine, i-o voi da”. „Și întingând bucătura de pâine, a luat-o și i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul” (Ioan 13, 26). Iar Evanghelistul Ioan, care a asistat la toată această scenă completează lămuritor: „Deci, după ce a luat acela îmbucătura de pâine, îndată a ieșit. Și era noapte”.

Deși era noapte, Iuda aleargă prin beznă la arhierei și le descoperă locul unde Iisus poate fi arestat în aceeași noapte și tot Iuda stabilește și consemnul sărutării perfide: „Cel pe care-l voi săruta, acela este; prindeți-l” (Matei 26, 48). Gravitatea faptei, în cazul lui Iuda, constă în aceea că el are inițiativa vinderii, a conducerii celor care doreau arestarea Mântuitorului în grădina Ghetstimani, știind că acolo obișnuiește să meargă să se roage după cină, ba mai mult, a atitudinii perverse pe care o are înainte de a-L săruta, salutându-L mieros prin cuvintele: „Bucură-te, Învățătorule!”. Bartolomeu Anania e categoric, analizând acest moment: „fapta care l-a condamnat definitiv pe Iuda nu a fost trădarea negociată, ci sărutarea perfidă”. În clipa în care Iuda se apropie de Iisus, dorind să-L sărute, El tresare și îl mustră: „Iuda, prin sărutare Îl vinzi pe Fiul Omului?” (Luca 22, 47-48), dar Iuda nu are mustrări de conștiință nici în ultimul moment, împlinind ceea ce se învoise cu arhiereii.

Iisus este astfel prins, dus în cetate, judecat și condamnat la moarte pe cruce. Abia la momentul aflării veștii condamnării la moarte a Fiului lui Dumnezeu Iuda are o scurtă mustrare de conștiință, mergând la arhierei și dorind să înapoieze banii: „Greșit-am vânzând sânge nevinovat”. Dar răul fusese făcut, încât arhiereii îi spun cu cinism: „Ce ne privește pe noi? De acum e treaba ta…”, motiv pentru care Iuda aruncă banii în templu și merge și se spânzură (Matei 27, 3-5).

Iuda reprezintă până astăzi paradigmatic omul care trădează și care din cauza lăcomiei este dispus să facă orice. Și rămâne nu doar un personaj tragic, ci și controversat, mai cu seamă că Iuda a asistat la minunile săvârșite de către Iisus, dar totuși Îl vinde.

Mulți analizează acest personaj considerând că a fost destinat pentru a fi cel care Îl vinde pe Iisus, că „libertatea” lui Iuda nu a avut de ales decât să-L vândă.

Astfel, se pune întrebarea dacă Iuda nu a fost și el o victimă prin ceea ce a făcut? Iar răspunsul ni-l oferă Sfântul Maxim Mărturisitorul atunci când face o distincție clară între predestinarea unor momente din viața noastră și libertatea noastră în sensul în care „Dumnezeu nu predestinează ceea ce vom face noi dinainte, lăsându-ne libertatea, dar Dumnezeu ne poate așeza în cale evenimente sau le poate rândui, în fața cărora libertatea noastră va fi cea care va trebui să aleagă”.

Prin urmare, în cazul lui Iuda am putea răspunde astfel întrebării dacă nu cumva a fost și el o victimă:  dacă acest moment a fost rânduit într-o istorie a mântuirii este foarte clar, dar că Iuda ar fi putut să nu facă acest gest este, de asemenea, foarte clar, în virtutea libertății umane, conștiinței și libertății de acțiune. De aceea, nu este obligatoriu ca Mântuitorul să-și fi dat viața prin trădarea lui Iuda. Îl puteau captura foarte ușor în grădina Ghetsimani și fără trădarea lui Iuda, fiind foarte cunoscut, așa cum vedem din momentul intrării lui în Ierusalim când mulțime multă L-a așteptat și L-a aclamat.

Iuda nu a fost singurul dintre Apostoli care a trădat; și Sfântul Apostol Petru se leapădă de Iisus dintr-o nesocotită încredere în sine, însă diferența dintre trădarea lui Iuda, care cuprins de remușcări se spânzură, făcând totul din răutate și Petru care după ce se leapădă de trei ori, mințind că nu-L cunoaște pe Iisus, „a ieșit afară și a plâns cu amar” (Matei 26, 75).

Privitor la deciziile luate în timpul vieții noastre, Matt HAIG, un scriitor și jurnalist britanic contemporan, într-o lucrare care se intitulează „Biblioteca de la miezul nopții”, încearcă să analizeze viața unei femei ajunse la maturitate, dar care profesional se irosise din cauza deciziilor luate de-a lungul anilor; Haig se întreabă cum ar putea arăta viața noastră dacă am avea ocazia să facem alte alegeri decât cele pe care le-am făcut la un moment dat în viață; dacă „ai proceda diferit, dacă ai avea ocazia să-ți alungi regretele” cum s-ar schimba viața ta? Și tot el oferă și răspunsul acestei analize: „fiecare viață conține milioane de decizii. Unele mai importante, altele mai puțin importante. Dar, de fiecare dată când iei o decizie în defavoarea alteia, rezultatul se modifică. Are loc o variație ireversibilă, care, la rândul ei, va duce la alte variații…dacă am fi făcut și cel mai mic lucru altfel, povestea vieții noastre ar fi fost diferită”.

La un anumit moment al vieții majoritatea dintre noi simțim asemenea Norei (personajul principal al lui Matt Haig) că ne-am irosit viața prin tot felul de decizii greșite, însă putem îndrepta totul într-o clipă, printr-o decizie de geniu, așa cum a făcut tâlharul de pe cruce, care prin asumarea greșelilor și a suferinței: „noi primim cele cuvenite după faptele noastre”, dar și prin recunoașterea nevinovăției Fiului lui Dumnezeu și mărturisirea lui ca Dumnezeu („…Acesta însă nu a făcut niciun rău…Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta”) a primit raiul, a primit darul cel mai mare pe care îl căutăm pământește și pe care ni-l dorim.