Comuniunea dintre oameni este cea care nu-i dă voie vreunui creștin să se ridice deasupra celorlalți, asemenea unui stăpân. O astfel de comuniune mai presus de legi, interese, clericalism, stăpânire, subordonare și diferențieri calitative, se realizează numai prin dragoste. O asemenea abordare, trăire și exprimare a învățăturii creștine o întâlnim atât la marele romancier rus, Feodor Mihailovici Dostoievski, cât și la „Părintele grec”, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul.
Nu voi greși dacă voi considera că omenirea a avut parte la acest început al secolului al XXI-lea de cercetarea harului lui Dumnezeu într-un grad mai ridicat decât în alte perioade istorice. Se împlinește cuvântul Sfântului Apostol Pavel care spune: „unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20). Același Apostol Pavel declară pesimist că „oamenii răi și amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși” (II Timotei 3, 13), în timp ce în ultima carte a Bibliei se arată că fiecare trebuie să-și asume de bunăvoie responsabilitatea faptelor sale pe care a ales să le facă, nejucând un dublu rol, nefiind doar niște actori pe scena vieții lor, plini de falsitate: „ Cine e nedrept, să nedreptățească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfințească încă” (Apocalipsă 22, 11).
Cauza care ne face incapabili de a ne apropia de Dumnezeu, de a sta în dialogul intim al binelui cu El este mândria. Deși Dumnezeu dorește comuniunea cu omul, deși omul are nevoie de comuniunea cu Dumnezeu, totuși comunicarea rămâne adesea suspendată din cauza mândriei omului. Proprietatea mândriei este aceea că cel mândru se vede mereu deasupra celui în fața căruia stă, superior lui, disprețuindu-i orice mișcare și orice cuvânt. Nu este posibil ca doi mândri să aibă dialog, fiindcă fiecare va încerca să-l domine pe celălalt supunându-l sau, în caz de nereușită, desființându-l.
Părintele Paisie Aghioritul (n. 1924 – d.1994) ale cărui scrieri reprezentative au fost publicate în traducere în ultima perioadă și în limba română este un reper contemporan al unei vieți simple, dar pline de virtute și care prin noblețea sa proverbială a reușit să convingă asupra importanței și posibilității urmării căii bunătății, aratând totodată consecințele împroprierii mândriei în viața omului: „Cel mândru este despărțit de Dumnezeu, fiindcă mândria este un rău conducător; este un izolator care nu lasă harul lui Dumnezeu să treacă și ne desparte de Dumnezeu”. De aceea Părintele Paisie, acest cuvios grec care în 1977 a mers chiar în Australia pentru a-i întări în credință pe credincioșii de acolo, considera că una dintre cele mai extinse „boli” ale lumii de astăzi este LIPSA DE NOBLEȚE. În absența cvasi-totală a virtuții nobleței, excesul celor egoiști și evident mândri produce suferință, atât asupra bunăstării lor sufletești, cât și a celorlalți oameni din jurul lor. În forma ei lucrătoare, dragostea (noblețea) se încununează cu săvârșirea binelui, cu amendamentul că uneori observăm o exprimare a bunătății în naivitate, care ascunde, de fapt, o îngâmfare insuportabilă. Iar Henri Troyat spune despre acest „soi de oameni”, care sub masca săvârșirii binelui își ascund o stare de superioritate, de gândire și manifestare a „unei vieți de sfințenie”, că sunt greu de stăpânit, mai ales „dacă multă vreme le-a fost refuzat dreptul de a fi îngâmfat”. În schimb, noblețea, care presupune iubire, smerenie, bunătate, generozitate îl conduce pe om spre asemănarea cu Dumnezeu. Acesta este sensul genialei expresii a lui Nicolae Steinhardt: „Hristos Dumnezeu e un nobil, un gentlemen, un boier”. În opinia monahului de la Rohia, „boieria” Domnului se poate descrie prin următoarele trăsături definitorii: discreția (atitudinea smerită prin care nu căutăm slava deșartă), curajul (în sensul dăruirii de sine sau de susținere a Adevărului cu orice risc), predispoziția spre iertare (în sensul iertării depline și nu a unei iertări revendicative sau „în silă, cu țârâita”), disponibilitatea permanentă de a veni în ajutor, bunăvoința dezinteresată, iubirea nediscriminatorie.
Astfel, Sfântul Paisie Aghioritul este un promotor al unui nou fel de virtute cardinală în lumea de azi pe care o numește sugestiv noblețe duhovnicească. El o recomandă ca fiind expresia cea mai curată a dragostei creștine, o formă de iubire jertfelnică și milostivă. Chiar dacă în cultura modernă noblețea este asimilată sau redenumită sub forma voluntariatului, a filantropiei sau a sacrificiului eroic, ea este mai mult decât voluntariat interesat de acumularea unei experiențe profesionale, mai purificată de egoism decât filantropia de paradă sau pur material și, spre deosebire de sacrificial eroic – dependent de calamități și războaie – o stare jertfelnică smerită în timp de pace.
Feodor Mihailovici Dostoievski (n. 1821 – d. 1881) rămâne un scriitor genial pentru că a arătat prin încercările vieții lui că nu se simte bine decât în situații excepționale, că nu respiră în voie decât în furtună. Că nu are o problemă să stea nu doar în preajma familiarului, a celor care-l iubesc și-l aplaudă, ci a avut tăria să meargă în mijlocul „lupilor”, conștient fiind de amenințarea pedepsei ocnei siberiene.
Detracat fizic și moral, mai ales în cei 4 ani de pedeapsă, petrecuți în ocnă, Dostoievski avea să spună în Însemnări din subterană: „În viața mea n-am făcut decât să împing până la extrem ceea ce Domniile Voastre n-ați îndrăznit să duceți nici până la jumătate”.
Personajele dostoievskiane, deși la prima vedere nu ne identificăm cu ele, nu sunt mai anormale decât noi – bolnave trupește, vicioase -, doar că sunt ceea ce noi nu îndrăznim să fim. Fac și spun ceea ce noi nu îndrăznim să facem, ceea ce nu îndrăznim să spunem. Aduc la lumina zilei ceea ce noi îngropăm în bezna conștiinței noastre.
Au totuși asumare după săvârșirea răului. Majoritatea personajelor au momentul mândriei libertății totale: „totul este permis!”, asemenea lui Raskolnikov (Crimă și pedeapsă) în clipa săvârșirii crimelor, considerându-se diferit de ceilalți oameni, găsindu-și dezvinovățire la orice normă morală încălcată, la orice regulă sau normă civilă. Au momentul lor în care se simt desemnați pentru aventura teribilă a independenței spirituale, pentru a avea dreptul să nesocotească toate regulile, considerând că dețin o inteligență, o înțelepciune și chiar o morală superioară care le dă dreptul la o libertate deplină. Cred că pot bulversa sau mai degrabă pot răsturna regulile societății, ale familiei, ale comunității unde trăiește și își desfășoară activitatea, ajungând să creadă că au vocația unor oameni providențiali, vocația unor supraoameni, a unor zei. Asemenea oameni sunt aievea și astăzi printre noi. Datoria noastră este aceea de a nu-i încuraja, „a-i trezi” din beția îngâmfării și mândriei lor pentru că astfel nu doar că se pierd pe ei, dar pierd și pe alții în relația cu divinitatea și cu scopul pământesc al vieții lor.
Dostoievski – care ne-a arătat fără tăgadă că a înțeles rolul și rostul omului, că a înțeles profunzimea gândirii și simțămintelor omenești – descrie prin intermediul personajelor romanelor sale că adevărata libertate a omului nu este o libertate orgolioasă pentru că omul nu este Dumnezeu. Cel mai puternic dintre oameni – așa cum ajung unii să se creadă încurajați fiind – nu există decât dacă și Dumnezeu există. Adevărata libertate este aceea care alege binele, binele liber care nu se impune cu necesitate, binele făcut din dragoste pură care îl pune pe omul, care ajunge pe această cale greu de atins, să împlinească aceasta pe nesimțite și să umble pe urmele lui Dumnezeu și astfel și să vadă, să simtă și să primească mântuirea.
Pentru a ajunge la această stare e nevoie de căință și asumare, de sinceritatea gândurilor și faptelor. Raskolnikov ajunge prin căință să-și răscumpere greșeala, căința fiind totodată cea care îi va cumpăra adevărata libertate. Doar într-o asemenea umilință regăsită și asumată, Raskolnikov – și prin el tot neamul omenesc – se poate înțelege pe sine, Îl poate înțelege pe Dumnezeu și poate sta în comuniunea firească a iubirii cu Dumnezeu și cu lumea. Pentru că „dragostea salvează totul. Dragostea și umilința. Pentru că dragostea omenească trebuie să fie umilă” (H. Troyat).
De aceea, între atitudinea escrocului francez paradigmatic Lacenaire și cea a lui Raskolnikov, care în duh creștin merge în închisoarea siberiană denunțându-se și ispășindu-și pedeapsa, personajul dostoievskian este cel care trebuie evidențiat ca cel care găsește calea.
Considerând că marele romancier rus, care în anii ocnei siberiene a avut ca lectură doar Evanghelia, a înțeles foarte bine omul cu manifestările lui, viziunea lui limitându-se doar la om, sunt în asentimentul lui când face precizarea adesea că drumurile suferinței îl înalță pe om dincolo de sine, conducându-l prin alegerea binelui, la descoperirea lui Dumnezeu, ori dimpotrivă la zeificarea omului. Alegerea libertății binelui (așa cum am descris-o mai sus) care conține suferință, are la capătul încercării, oricât de abject și de rănit ar fi omul trecut prin aceste etape, lumina inefabilă a lui Hristos. O putem primi și simți prin credința adevărată la care nu ajungi din deducție în deducție, așa cum facem când rezolvăm o problemă, nu ajungi cu ajutorul inteligenței, ci al sentimentului. Acesta este sensul vieții omului pe care Dostoievski la înțeles foarte bine, dându-i o exprimare genială prin gura prințului Mîșkin (Idiotul): „Treci pe alături și iartă-ne pentru fericirea noastră!”
Concluziv prefer să redau una din pildele Părintelui Paisie Aghioritul care rămâne un reper din punct de vedere al comunicării Evangheliei pentru omul de astăzi, prin felul său de a vorbi fiind lămuritor, introducând numeroase exemplificări pline de profunzime și savoare:
„Înainte cu mult timp mergeam în Autobuzul vieții. Și într-o zi am văzut o plăcuță pe care scria <<Supermarketul lui Dumnezeu>>. Și am rămas surprins! Când m-am apropiat, ușa s-a deschis larg și m-am aflat înăuntru. M-au întâmpinat lucrătorii angajați. Și m-am umplut iarăși de uimire. Erau îngeri! Unul dintre ei s-a apropiat zâmbind și mi-a dat un coș: <<Cumpără cu înțelepciune tot ce vrei!>>, mi-a spus.
Erau de toate acolo. Întâi de toate am pus în coșul meu multă Răbdare, prețioasa Iubire și Înțelegere. M-am gândit: <<acestea îmi trebuie mereu, oriunde te-ai duce>>. În continuare am luat o sacoșă de Înțelepciune și două sacoșe cu Credință. Sfântul Duh era peste tot și L-am lăsat să mă pătrundă. M-am mai oprit puțin, dar mai încolo am văzut Puterea, indispensabilă în luptă. <<Îmi trebuie însă și Binecuvântare, Smerenie și Recunoștință!>>, am gândit eu. Le-am procurat și pe acestea.
În sfârșit, m-am apropiat de casă pentru plată. Când am înaintat, însă, am văzut și Rugăciunea și Înfrânarea. Sigur aveam nevoie de amândouă, pentru că știam că, odată ieșit din magazin, aveam să întâlnesc păcatul. Pacea și Bucuria, precum și Doxologia erau în ultimul raft.
Deci m-am propiat de casă și l-am întrebat pe înger:
-Cât datorez?
Acela a zâmbit și mi-a spus cu simplitate:
-Ai luat toate câte ți-au trebuit?
-Da, am zis. Cât datorez?
A surâs și mi-a zis din nou: „Suma este plătită de multă vreme. A plătit-o Hristos Cel Întrupat, Cel Răstignit, Cel Înviat”.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
