Italia între albi şi negri: laboratorul dreptei dure din Europa

Barcă cu migranți din nordul Africii care încearcă să ajungă în Italia (foto: www.euractiv.com)

Lui Matteo Salvini i se spune „Căpitanul”.

Italia a mai avut, înainte, doi prim-miniştri cu titluri. Unul a fost „Ducele”: fascistul Benitto Mussolini a sfârşit împuşcat şi spânzurat de picioare, la sfârşitul lunii aprilie 1945, într-o piaţă din Milano. Celălalt este „Cavalerul”: prim-ministrul Silvio Berlusconi a fost condamnat definitiv pentru fraudă fiscală iar scandalurile sexuale în care a fost implicat au făcut deliciul presei mondiale. Şi pe unul, şi pe celălalt, Italia i-a iubit, i-a adulat, i-a votat.

Vicepremierului şi ministrului de Interne al Italiei îi place grozav fotbalul. În seara finalei Campionatului Mondial de Fotbal, de pe stadionul Lujniki din Moscova, competiţie unde „Squadra Azzura” a stat acasă, Matteo Salvini a ţinut să arate făţiş disputa pe care o are cu Franţa şi cu preşedintele ei, Emmanuel Macron. Mai precis, a trimis susţinătorilor săi din Peninsulă un mesaj războinic, în care arăta că victoria Italiei la campionatele mondiale de atletism pentru juniori, obţinută concomitent cu succesul lui Antoine Griezmann şi al colegilor lui, este cea „adevărată”. „Vinul italian-declara ministrul de Interne-este mai bun decât cel al francezilor, cinematografia şi muzica la fel, iar Sardinia este mult mai frumoasă decât Corsica”. Mesajul venea după declaraţii extrem de belicoase la adresa politicii Franţei în legătură cu gestionarea problemei imigranţilor clandestini care străbat Mediterana: „Aroganţa franceză- insista ministrul de Interne- crede că poate transforma Italia într-o tabără de refugiaţi”.

Mai mult decât fotbalul, Matteo Salvini este simbolul actual al măsurilor luate împotriva populaţiei de culoare din Italia, decizii care au stârnit entuziasmul unei bune părţi a opiniei publice, ridicând la cote neaşteptate opţiunile de vot pentru Liga, formaţiunea politică a Nordului.

Rasismul nu este în Italia un fenomen nou.

Semnalele sunt vechi iar reacţiile autorităţilor statului au fost tot timpul discrete. Imigranţii africani au început să sosească în Peninsulă în anii 1970 când, după boom-ul economic anterior, italienii refuzau muncile obişnuite. Vreme de patru decenii, prezenţa acestor străini a fost doar observată şi comentată negativ, dar nu a fost subiect de dezbatere publică. Criza financiară şi economică declanşată în 2007, şi peste care Italia nu a reuşit să treacă încă cu succes, a făcut din africanii italieni, în discursurile politice şi publice, principali responsabili ai eşecurilor politicilor guvernamentale şi ai incapacităţii autorităţilor de a soluţiona probleme legate de vecinătatea cu Mediterana.

În 2013, ministrului Integrării, Cécile Kyenge (originară din Republica Democratică Congo), i se striga, la orice apariţie publică, „ministrul bonga-bonga”, fără ca poliţia să intervină vreodată cu adevărat. Lui Mario Balotelli, jucător al naţionalei, cu origini ghaneze i se aruncă frecvent banane din tribune. Serie A a fost scena unor acte de rasism public fără precedent. Suporterii lui AS Roma, la confruntarea cu rivala AC Milan, au strigat tot timpul partidei insulte la adresa lui Balotelli şi Kevin Boateng iar o altă partidă, Cagliari- Pescara, a avut drept final ieşirea de pe teren a lui Sulley Muntari, cu origini ghaneze, după ce spectatorii din capitala Sardiniei au strigat necontenit către el: „Stop!” şi „Basta!” Antisemitismului primitiv al suporterilor lui Lazio Roma i se adaugă ura faţă de africanii prezenţi în ţară. Iar spiritul popular nu mai face distincţie nici măcar între cei veniţi şi cei născuţi în oraşele Peninsulei.

La alegerile parlamentare din 4 martie, Mişcarea 5 Stele, dominantă în Sud, şi liderul ei, Luigi di Maio, au obţinut întâietatea între competitori. Astăzi, Liga şi Matteo Salvini au adunat, însă, încă 15 procente deja şi au trecut în fruntea vieţii politice din Italia. Un sondaj din luna iulie al Institutului Ixe şi publicat de principalele ziare italiene susţine că Matteo Salvini este susţinut de 96% dintre votanţii Ligii, de 91% dintre acei ai formaţiunii Forza Italia (condusă de Silvio Berlusconi), de 78% dintre susţinătorii Mişcării 5 Stele şi chiar de 46% dintre votanţii principalului partid de opoziţie, de centru stânga.

Ce i se întâmplă Italiei?

Al doilea cel mai popular cotidian al ţării, „La Repubblica”, tipărea recent o amplă analiză a situaţiei politice, în care se concluziona că, acum, în ţară guvernează o „dreaptă realizată”, o „adevărată dreaptă europeană”. „Aceasta – scrie influentul ziar – conţine toate substanţele: anti moneda euro, anti Uniunea Europeană, legături cu Vladimir Putin, simpatie pentru Erdogan, admiraţie pentru Viktor Orban”. Ministrul de Interne, Matteo Salvini, completa într-un interviu acordat cotidianului „Washington Post”, la 19 iulie, că „există legitimitate în anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia” pentru că acest lucru este urmare a „pseudo-revoluţiei din Ucraina, revoluţie finanţată de puteri străine”. Desigur, Salvini s-a pronunţat şi acum, ca mereu, pentru ridicarea sancţiunilor impuse Federaţiei Ruse, susţinând că „Italia este ţara europeană care a avut cel mai mult de suferit de pe urma lor”.

Ultima dată când vreun guvern de la Roma a acţionat în Africa a fost puţin înainte de al Doilea Război Mondial, când Benito Mussolini, în asentimentul aproape general al opiniei publice italiene, a ocupat Abisinia (Etiopia de astăzi) şi l-a trimis în exil pe împăratul Haile Selassie. După doar cinci ani, în 1941, armatele fasciste italiene începeau retragerea, fiind învinse şi în Libia. În piaţa Veneţia, din Roma, salutând soldaţii înfrânţi de armatele africane şi Aliate, „Ducele” a ţinut un discurs care s-a încheiat cu un îndemn: „Ne vom întoarce!”. Nu a fost chiar aşa: de opt decenii, la Roma, nimeni, niciodată nu s-a mai gândit să facă politică pe „continentul negru”.

E rândul lui Matteo Salvini să cucerească astăzi Africa.

Momentul în care a început ofensiva guvernului de la Roma este 10 iunie, când nava „Aquarius”, plecată din Libia cu 629 imigranţi la bord, a primit interdicţie de a acosta în porturile italiene şi, după o săptămână de aşteptare, a sosit la Valencia, în Spania.

Interdicţia a declanşat ample polemici interne şi externe iar declaraţiile ministrului de Interne au fost catalogate drept rasiste. În 2016, numărul refugiaţilor a atins aproape 200.000 de persoane iar organizaţiile nonguvernametale estimează că, după 2015, mai bine de 600.000 de migranţi africani s-au refugiat în Italia. Plecările au loc din centre stabilite de traficanţii de carne vie din Mali, Senegal, Gambia, Ghana, Nigeria, Etiopia şi Eritreea iar 90% dintre ei se adună pe coastele libiene. De acolo, fie pe insula Lampedusa, fie în Sicilia, ajung în custodia autorităţilor italiene. Autorităţi care, nu o dată, au acuzat Uniunea Europeană că au lăsat Italia singură în afluxul fără precedent al imigranţilor.

Mass-media au prezentat dovezi clare că majoritatea covârşitoare a africanilor care pleacă spre Europa sunt traficaţi. În unele cazuri, s-a consemnat existenţa unor târguri- în genul oboarelor pentru animale- unde aceşti oameni (inclusiv femei şi copii) sunt vânduţi traficanţilor pentru munci sau servicii. Cele mai multe astfel de locuri au fost semnalate pe coastele libiene dar şi în Niger, de pildă. Două dintre statele nord-africane- Algeria şi Maroc- au avut răspunsuri ferme şi fără echivoc la întregul fenomen, refuzând prezenţa pe teritoriile lor, indiferent de motive, a oricărui refugiat ilegal. Este şi motivul pentru care Algeria şi-a deteriorat serios relaţiile cu Mali şi Niger, autorităţile de la Bamako şi Niamey acuzând guvernul de la Alger de „inflexibilitate”.

De ce pleacă imigranţii din Africa? Ousmane Diakite, analist malian, publica în cotidianul „Le Reporter” din Bamako, la sfârşitul lunii ianuarie, un amplu raport în care arăta cauzele, de altfel bănuite de toată lumea: proasta guvernanţă a liderilor de stat africani, inadecvarea pieţei muncii pentru tineri, care reprezintă proporţia covârşitoare în demografia acestor state, nedreptăţile flagrante din societate şi din justiţie, corupţia, restricţii severe ale libertăţii de exprimare, şomajul fără perspective.

Matteo Salvini vorbeşte despre o „colonizare africană” a Italiei iar 60% dintre concetăţeni sunt de acord cu această formulă.

„Imigraţia clandestină este o afacere” cu mulţi bani, împărţită între traficanţii de carne vie din Africa şi organizaţiile nonguvernamentale umanitare din Europa mai spune „Căpitanul”. Într-un discurs ţinut la Pozzallo, în Sicilia, în fieful Mişcării 5 Stele, Matteo Salvini a ameninţat Europa că „Italia nu poate rămâne tabăra de refugiaţi a continentului” iar imigranţilor italieni le-a transmis mesajul fără echivoc: „vremurile bune pentru clandestini s-au sfârşit. Pregătiţi-vă să vă faceţi bagajele!”. Într-un interviu acordat cotidianului francez „Le Télégramme”, din 1 august, ministrul de Interne insista că este „îngrijorat de multiplele delicte comise de migranţii africani”. Acelaşi lucru îl susţine şi preşedintele Republicii, Sergio Mattarella: într-un interviu acordat BBC, în iunie, şeful statului atrăgea atenţia că „dacă vom continua în acest ritm cu sosirea imigranţilor, situaţia va deveni de necontrolat chiar şi pentru o ţară mare şi deschisă ca a noastră”.

Într-un excepțional interviu publicat la 4 august de „Corriere della Sera” cu Maurice Aymard, director la Ècole des Hautes Ètudes en Sciences Sociales din Paris, în faţa întrebărilor provocatoare ale companionilor italieni, savantul francez a recunoscut că există o problemă a migraţiei africane pe Mediterana. Aceştia- spune Aymard- nu vin, însă, din periferia imediată, cum ar fi Algeria şi Maroc, ci din Africa subsahariană iar numărul celor din Orientul Mijlociu este nesemnificativ faţă de refugiaţii din statele Asiei sărace. Soluţia ar trebui să fie una raţională, în nici un caz ziduri: o formă de cooperare politică europeană care să conserve şi statul naţional. Totodată, savantul francez mai crede că toate statele din bazinul Mediteranei sunt afectate de aceste valuri de călători clandestini şi că nimeni, pe litoralul acestei mări, nu ar trebui acuzat de favorizare a imigraţiei.

Tocmai în spaţiul Mediteranei africane, însă, Italia are probleme.

Relaţiile cu Tunisia au fost primele care s-au deteriorat brusc deşi, de anul trecut, Italia a devenit principalul partener comercial al acestei ţări, înlocuind Franţa. La 3 iunie Matteo Salvini a asigurat pe italieni că „din ce în ce mai mulţi imigranţi clandestini vin din Tunisia iar aceştia nu sunt refugiaţi de război ci, pur şi simplu, delincvenţi şi foşti puşcăriaşi”. Omologul lui de la Tunis, Lotfi Brahem, nu a rezistat scandalului public din ţara lui şi a trebuit să demisioneze. A fost nevoie de o vizită urgentă a ministrului tunisian de Externe, Khemaies Jhinaoui, la Roma pentru ca să nu se ajungă la o ruptură.

A urmat Libia: fosta colonie italiană a fost acuzată direct de Matteo Salvini că profită de pe urma traficului migranţilor. Chiar şi sfâşiată de un război civil care durează de la prăbuşirea regimului dictatorului Mohammad al-Gaddafi, în 2011, facţiunile libiene tot au anunţat mânia lor pentru această impoliteţe. Ca formă de împăcare, la sfârşitul lunii iunie Matteo Salvini a plecat urgent la Tripoli unde, în faţa prim-ministrului recunoscut de comunitatea internaţională, Fayez al-Sarraj, şi a ministrului lui de Interne, Abdessalam Achour, a promis bani italieni pentru construirea de centre pentru refugiaţi în Sudul Libiei, unde imigranţii să fie identificaţi şi, apoi, trimişi acasă. Comisia Europeană- a anunţat ministrul italian de Interne pe gazdele sale de la Tripoli- este gata să ofere 6000 de euro pentru fiecare refugiat transferat. Nu se poate vorbi de un succes deocamdată pentru că, deşi interlocutorii lui Salvini au fost de acord să primească banii, un alt membru infleunt al guvernului libian, vicepremierul Ahmed Meitig, a respins categoric ideea instalării de tabere de refugiaţi pe teritoriul ţării sale precum şi intenţia de a stabili trimişi militari şi organizaţii nonguvernamentale europene în Libia. Iar mareşalul Khalifa Haftar, liderul militar absolut al ţării, a respins indignat posibilitatea prezenţei armate străine în Libia sub pretextul luptei împotriva imigraţiei clandestine.

Eşecurile din Tunisia şi Libia au fost completate cu o amplă desfăşurare diplomatică, militară şi financiară în Niger, stat pe care Italia şi-l doreşte aliat strategic în Africa, mai ales în demersul de a opri imigraţia.

La începutul acestui an, la Niamey s-a inaugurat cu mare fast ambasada Italiei în Niger, în prezenţa preşedintelui gazdă, Mahamadou Issoufou. Mai bine de 100 de milioane de euro au fost oferiţi de guvernul de la Roma pentru autorităţile din Niger iar, la insistenţele preşedintelui Issoufou, aproape 500 de militari italieni au fost staţionaţi la Niamey, în campania de luptă împotriva islamiştilor radicali şi a gherilelor antiguvernamentale din Nordul ţării. Practic, guvernul condus de Giuseppe Conte, alocă mai bine de 40% din ajutorul italian pentru Africa doar Nigerului. Acest fond se adaugă unei alte sume, de 200 milioane euro, oferite de Italia la începutul anului 2017 guvernelor din Libia, Niger şi Tunisia pentru a câştiga bunăvoinţă în colaborarea împotriva traficanţilor de imigranţi.

Deşi, la prima vedere, s-ar putea vorbi despre o metodă „Viktor Orban” în Mediterana asumată de ministrul de Interne Matteo Salvini, rezultatele întârzie să apară.

Iar efectele sunt de-a dreptul devastatoare: opţiunile rasiste şi antiimigraţioniste din Peninsulă au luat o amploare nemaiîntâlnită după al Doilea Război Mondial. Zilnic sunt semnalate incidente în marile oraşe iar comunităţile africane au cerut, nu de puţine ori, sprijinul autorităţilor. Cel mai important cotidian din Peninsulă, „Corriere della Sera”, scria la 3 august despre un protest al senegalezilor din Napoli şi despre un document oficial înaintat chiar ministrului de Interne în care se scrie, negru pe alb, că „agresiunile şi violenţele împotriva migranţilor, în special faţă de bărbaţii şi femeile cu piele neagră sunt din ce în ce mai dese şi mai sângeroase”.
A devenit Italia un stat cu o politică rasistă oficială?

Prim-ministrul Giuseppe Conte a denunţat aceste alegaţii şi i-a luat apărarea „Căpitanului”: „Salvini nu este rasist, trebuie să respingem această psihoză”.

Aşa este. Prim-ministrul Italiei nu minte, în formă.

De fapt, opinia publică italiană a fost alimentată decenii în şir cu idei xenofobe, rasiste şi naţionaliste, venite din partea uneia dintre cele mai mediocre clase politice din Europa. Corupţi, venali, fără minime valori morale, politicienii de top ai Italiei, fără idei şi proiecte politice, au susţinut că necazurile italiene au drept explicaţii existenţa străinilor. Deşi, fără prezenţa acestora, domenii ale economiei şi vieţii sociale din Italia ar fi rămas, pur şi simplu, fără forţă de muncă. Iar fără investiţiile venite din Europa, SUA şi Japonia, puţin lipsea ca Italia să nu rămână la nivelul suratelor ei din Europa Centrală şi de Sud-Est. Opinia publică italiană, convinsă de discursul rasist şi xenofob al unor lideri politici fără valoare, a devenit, în cele din urmă, în majoritatea ei, intolerantă şi agresivă cu străinii.

Deci: nu Matteo Salvini a sădit ideile rasiste şi xenofobe în Italia.

Nu.

Liga şi Mişcarea 5 Stele au ajuns la putere, la Roma, tocmai pentru că majoritatea electoratului italian are nevoie de reprezentanţi politici care să reprezinte ambiţiile, frustrările, nemulţunirile legate de incapacitatea statului de a concura cu Europa, de a rezolva crize interne (inclusiv cea a imigraţiei clandestine), de a remodela economia, de a găsi soluţii. El, electoratul italian majoritar a conturat şi legitimat pe Matteo Salvini.

Şi mai este ceva: niciodată Italia modernă nu a câştigat un război în Africa, pe termen lung. Nici în acesta cu imigranţii ilegali nu poate obţine victoria fără soluţii raţionale, pe termen lung şi fără sprijinul Europei. Simpla emoţie, ca şi în cazul războaielor africane ale lui Mussolini, e inutilă, costisitoare şi fără noroc. Dar asta, desigur, este o biată lecţie de istorie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.