Geopolitică la o ceaşcă de ceai cu lapte: Va fi izolată China comunistă în Asia de Sud-Est?

Imediat după ce, în primăvară, Taiwanului i-a fost respinsă cererea de aderare în calitate de observator la Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la presiunile R.P. Chineze, în Asia de Sud-Est se încheagă unul dintre cele mai importante pericole geopolitice şi militare la adresa Beijingului.

Un meme cu preşedinta Taiwanului, Tsai Ing-wen, cu un pahar de ceai cu lapte în mâna stângă, ciocnit cu un alt pahar, tot de ceai, al prim-ministrului Indiei, Narendra Modi, a primit titlul de „Alianţa ceaiului cu lapte” (Milk Tea Alliance), cu un hashtag care nu lasă nicio îndoială: #HindiTaiwanBhaiBhai (India, fratele Taiwanului).

„Alianţa ceaiului cu lapte” este cel mai nou front pe care regimul comunist de la Beijing trebuie să îl urmărească cu atenţie. Căci, de la izbucnirea pandemiei coronavirus, R.P. Chineză a reuşit să-şi deterioreze rapid relaţiile cu mai toate puterile regionale din Pacific şi Asia de Sud-Est, în primul rând cu Australia şi Vietnam. Un conflict de frontieră cu India, la 16 iunie, primul din ultimii 45 de ani, a accentuat aversitatea dintre cei doi vecini. Toţi adversarii regimului de la Beijing au şi un numitor comun: relaţii de fidelitate şi alianţă cu S.U.A. Chiar dacă este acuzată că „pleacă” din lume (adevăr valabil pentru Europa occidentală, Africa şi Orientul Mijlociu), America şi-a plasat interesele primordiale în Oceanul Pacific şi în Asia de Sud-Est, acolo unde rivalitatea cu R.P. Chineză anunţă o competiţie geopolitică pe cinste.

India şi Taiwan: o logodnă de 60 de ani împotriva Chinei comuniste

India a recunoscut R.P. Chineză în 1950. Ocuparea Tibetului şi anexarea lui de către armatele lui Mao Zedong, în anii imediat următori, au adus guvernul în exil de la Lhasa, inclusiv pe Dalai Lama, în India vecină. Cum Taiwanul (oficial Republica China) nu a recunoscut niciodată nici instalarea comunismului la Beijing (la 1 octombrie 1949) şi nici ocuparea Tibetului şi includerea lui în R.P. Chineză, relaţiile strânse între India şi Taiwan au devenit o realitate veche de aproape 60 de ani. Cu toate acestea, guvernele de la New Delhi s-au ferit, până acum, să recunoască independenţa Taiwanului.

Relaţiile dintre India şi R.P. Chineză, cele mai populate state ale lumii, nu au fost niciodată bune în cei 60 de ani. Un război de frontieră, în 1962, negocieri interminabile pentru revenirea la pace, un acord bilateral în 1993 privind pacea în regiunile de graniţă, revendicări teritoriale în regiunea munţilor Himalaya, ascensiunea chineză în structurile decizionale ale adversarilor istorici ai Indiei (Pakistan) au anulat şansele unei reconcilieri. Nici comerţul bilateral, nici produsele ieftine chinezeşti nu au convins India de necesitatea unei păci anunţate şi respectate.

Oficial, India recunoaşte principiul fundamental al regimului de la Beijing al unei „singure Chine”, care anulează ideea independenţei Taiwanului. Cu toate acestea, la Taipei şi New Delhi există oficii diplomatice de reprezentare, ceea ce presupune o relaţie de facto între India şi Taiwan. La 16 decembrie 2010, când prim-ministrul R.P Chineze a semnat cu omologul indian un comunicat de presă al vizitei oficiale la New Delhi, India nu a susţinut să apară în text ideea „Chinei unice”, ceea ce a înfuriat Beijingul.

Şi mai mult, în 2014, când prim-ministrul Narendra Modi şi-a ţinut discursul de învestitură în Parlament, a invitat la ceremonie pe reprezentantul Taiwanului în India, Chung Kwang Thien, şi pe preşedintele Administraţiei Centrale Tibetane (guvernul tibetan în exil), Lobsang Sangay. Iniţiativa, unică în istoria relaţiilor dintre India şi R.P. Chineză, nu lasă loc prea mult de interpretări.

Şi mai recent, la 20 mai, la ceremonia de învestire a celui de-al doilea mandat prezidenţial obţinut de Tsai Ing-wen, India a trimis oficial în Taiwan doi parlamentari ai partidului prim-ministrului Modi: Meenakshi Lekhi şi Rahul Kaswan. Ulterior, un săptămânal influent din New Delhi, „Sunday Express” a aflat iar cel mai important cotidian al Indiei, „The Indian Express” a publicat, la 12 iulie, că un experimentat diplomat al Ministerului de Externe de la New Delhi, Gourangalal Das, cu stagii lungi la Beijing şi Washington, va reprezenta ţara în capitala Taiwanului. Aceasta după ce, încă din 2018, o comisie specială a Parlamentului Indiei a cerut oficial guvernului ca relaţiile cu Taiwan să nu se mai concentreze pe „interesele specifice ale Chinei”.

La mijloc este şi o presiune enormă a cercurilor de afaceri şi a industriei IT din India care cer strângerea relaţiilor cu companiile taiwaneze: abia 7 miliarde dolari au însumat schimburile comerciale bilaterale în 2019. Aceasta în condiţiile în care, spun oamenii de afaceri indieni, chiar dacă există un evident conflict politic între Taiwan şi R.P. Chineză, Beijingul sporeşte anual volumul comerţului bilateral şi al investiţiilor cu insula rebelă.

Are viitor „Alianţa ceaiului cu lapte” împotriva R.P. Chineze?

După incidentul de frontieră de la mijlocul lunii iunie, din munţii Himalaya, când soldaţi indieni au fost ucişi fără arme de patrule chineze, relaţiile dintre New Delhi şi Beijing par a fi altele.

Unul dintre cele mai influente cotidiene naţionaliste indiene, „The Hindustan Times” publica un editorial la 29 iunie în care susţinea că „incursiunea Chinei pe teritoriul indian este o luare aminte a problemelor perene” bilaterale. „Ceea ce au confirmat aceste confruntări- a continuat „Hindustan Times”-nu au privit doar percepţiile diferite asupra traseului frontierei ci încercările flagrante ale Chinei de a schimba status-quo-ul”.  Nu este clar încă dacă aceste incidente sunt urmare a susţinerii internaţionale pe care India a acordat-o, alături de state europene, SUA şi Australia, ideii admiterii Taiwanului în Organizaţia Mondială a Sănătăţii, în calitate de observator.

Nu doar India priveşte R. P. Chineză drept un adversar cu pretenţii hegemonice, continentale şi mondiale, mai ales după ce preşedintele Xi Jinping a declanşat proiectul global „Un Drum, O Centură”, menit să aducă influenţă chineză acolo unde, în secolele anterioare, au fost prezente puterile coloniale europene (Franţa, Marea Britanie şi Portugalia). Disputele legate de apartenenţa insulelor Spratly şi Paracel au provocat ciocniri militare şi diplomatice cu state precum Vietnam şi Filipine. Pe altele, cum ar fi puterea nucleară Pakistan, China comunistă le-a îndatorat într-atât prin construcţia de infrastructură încât guvernele de la Islamabad, istoric ostile Indiei, sunt prizonierele deciziilor de la Beijing. Atacurile mediatice venite dinspre R.P. Chineză spre Australia, şi deteriorarea vizibilă a balanţei comerciale bilaterale, au fost menite să arate amploarea reacţiilor viitoare aplicate tuturor statelor din regiune care nu se conformează politicilor Beijingului. În plus, anexarea de facto a Hong Kong-ului şi transformarea fostei colonii britanice într-un teritoriu administrativ cu legături directe cu Beijingul au alimentat dorinţa de expansiune regională şi de construire a ideii de putere mondială pentru China lui Xi Jinping.

În această schimbare majoră de peisaj geopolitic în Asia de Sud-Est, „Alianţa ceaiului cu lapte” poate juca rolul unui „cordon sanitaire” împotriva Chinei comuniste, după modelul Five Eyes, al puterilor anglo-saxone.

Cotidianul chinez de limbă engleză din Hong Kong, „South China Morning Post”, din 5 iulie, publica un amplu comentariu al unui reputat cercetător de la Universitatea Fudan. Lin Minwang, director adjunct al Centrului de Studii pentru Asia de Sud-Est insistă asupra opiniei potrivit căreia India este pe cale să devină o provocare sporită pentru China, în condiţiile strângerii legăturilor dintre aceasta şi SUA şi Australia. În fapt, scrie analistul chinez, se consemnează deja o modificare regională istorică: relaţia dintre India şi SUA a devenit o alianţă.

Iar o altă legătură, cea dintre India şi Taiwan, se pregăteşte şi ea, după modelul anglo-saxon al Alianţei celor Cinci ochi (Five Eyes: SUA, Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă), să intre în categoria relaţiilor strategice.

O alianţă în ceea ce priveşte comunitatea de informaţii între India şi Taiwan, scrie Samanvya Hooda, cercetător la Institutul de Studii Chineze din New Delhi în publicaţia indiană „The Print”, la 26 iunie, ar fi uşor de realizat. Acest lucru, spune mai departe analistul, ar avea menirea de a atenua semnificativ „agresiunea chineză”, în condiţiile în care Taiwanul respinge mai bine de 15 milioane de atacuri cibernetice anual, toate venite dinspre Beijing.

În această alianţă a „ceaiului cu lapte”, insistă strategii indieni, este loc şi pentru celelalte state care pot opri R.P. Chineză: Vietnam, Japonia şi Singapore. Lor, sub umbrela de securitate a SUA, li se poate adăuga oricând Australia, Coreea de Sud şi alte puteri mai mici, cu resentimente puternice împotriva Beijingului (cum ar fi Bhutan, Sri Lanka sau Bangladesh). India şi partenerii săi pot aduce valoarea demografică şi militară a puterilor lor regionale iar Taiwanul poate pune la dispoziţie experienţa unică în ceea ce priveşte studiul problemelor chinezeşti, o tehnologie performantă la nivel mondial şi calitatea de excepţie a instituţiilor de la Taipei în gestionarea crizelor majore.

De când R.P. Chineză a decis că este momentul să dezvolte ideea imperială în Asia şi Africa (cu precădere) şi a început să cumpere laolaltă afaceri şi guverne pe traseul proiectului „Un Drum O Centură” au fost anulate cele mai bine de patru decenii de evoluţie paşnică, instituită de Deng Xiaoping la sfârşitul anilor 1970. Niciodată regimul comunist de la Beijing nu a fost privit drept mai mult de „fabrica lumii” cu de toate, îndeosebi din anii 1990 când aproape întreaga industrie mondială a fost transferată în China. Acum, însă, când apetitul de mare putere a fost declanşat, nimic nu mai poate fi la fel.

Aşa cum odinioară puterile coloniale europene au cumpărat pe bani buni bunăvoinţa liderilor şi societăţilor din Africa şi Asia, la fel cu SUA întreţin militar de mai bine de 70 de ani aproape întreaga Europă dar şi avanposturi ale economiei şi finanţelor mondiale (Japonia, Coreea de Sud, Australia sau Taiwan, între ele), la fel şi China comunistă trebuie să cumpere bunăvoinţa vecinilor şi a spaţiilor controlate. Asia de Sud-Est, apoi şi alte regiuni întregi, vor reacţiona împotriva Beijingului aşa cum lumea obişnuia să sară împotriva Europei sau, mai ales, a SUA.

Cât de mult este pregătit regimul comunist de la Beijing să controleze lumea? Probabil tot atât cât a putut şi URSS în timpul celei mai mari expansiuni mondiale a Moscovei, din timpul lui Leonid Brejnev, până la mijlocul anilor 1990. Când a venit decontul, peste nici măcar un deceniu, au intrat în istorie şi imperiul, şi partidul care l-a construit.