Aproape 20.000 de bovine din Normandia, care ar fi trebuit să ajungă în luna august într-un abator din Teheran, au rămas acasă, în provincia franceză, fiindu-le salvată viaţa. Deocamdată.
Nu mai este cerută carnea de vită în Iran?
Departe de adevăr.
În dimineaţa zilei de 6 august a intrat în vigoare primul pachet de sancţiuni economice şi financiare americane la adresa Republicii Islamice Iran. La 4 noiembrie, Casa Albă va introduce interdicţia comerţului cu gaze şi petrol iranian.
Nu a fost nevoie de prea mult timp pentru ca Republica ayatollahilor să dea semne că a început sfârşitul, la patru decenii de la instaurarea dictaturii teocratice, după abolirea monarhiei şi abdicarea şahului Mohammed Reza Pahlavi Ayramer (ianuarie 1979).
Cât va dura agonia Republicii Islamice, până la dizolvarea ei?
Imediat după anunţul Washingtonului că Iranului i se vor refuza tranzacţiile cu valută de către băncile americane şi că SUA nu vor mai importa fructe şi covoare, la Teheran moneda naţională s-a prăbuşit. Un euro valora, pe piaţa neagră, aproape 130.000 de riali (faţă de 40.000 cît anunţau casele oficiale de schimb). Banca Centrală a Iranului a declarat că nu mai poate asigura furnizarea de monedă americană şi europeană şi, prin urmare, aproape toate afacerile importatorilor din ţară s-au prăbuşit, în lipsa lichidităţilor. Cum nici un dolar nu mai poate fi cumpărat oficial, este greu de găsit soluţii pentru comerţul exterior al Republicii Islamice. După modelul Venezuelei, unde experţii financiari străini estimează o inflaţie de peste 1.000.000% în 2018, preşedintele Comisiei economice a Parlamentului de la Teheran, Mohammad Reza Pur-Ebrahimi, a invocat posibilitatea introducerii unei monede virtuale, care să ocolească sancţiunile americane.
Iranul se confruntă de mai multe luni cu o criză sistemică fără precedent de la instaurarea regimului ayatollahilor. La sfârşitul anului trecut, în mai multe oraşe din regiunile cele mai sărace ale ţării au avut loc masive demonstraţii de protest faţă de costul ridicat al vieţii, în faţa unui şomaj necruţător cu generaţiile tinere, a unei corupţii endemice a administraţiei şi imamilor, a lipsei de perspective pentru cei abia ieşiţi de pe băncile liceelor şi facultăţilor. Un salariu mediu, la Teheran, nu depăşeşte 150 de euro pe lună în condiţiile în care şomajul în rândul tinerilor depăşeşte 40%. Anual, mai bine de 800.000 de iranieni (la o populaţie de peste 80 de milioane de suflete) intră pe piaţa muncii şi, de regulă, nu găsesc nimic. Produsul Intern Brut al ţării continuă să scadă, în ciuda ridicării sancţiunilor internaţionale după 2015: astăzi abia atinge 5.500 de dolari pe locuitor, în vreme ce în 2010 se ridica la 7.050 dolari. Aproape 60% din Produsul Intern Brut global al ţării îl constituie datoriile iar investiţiile străine, aşteptate după ani de izolare, s-au ridicat în 2017 abia la 3,4 miliarde euro.
Instituţiile controlate de ayatollahi, inclusiv de liderul religios suprem Ali Khamenei, însumează aproape trei sferturi din economia iraniană.
Corupţia şi incapacitatea sistemică de reformare, refuzul deschiderii către lume şi o viziune medievală despre societate au împiedicat, de patru decenii, progresul economic al ţării. Cea mai mare parte a infrastructurii mari din Iran (aeroporturi, porturi, autostrăzi, căi ferate, industrii, conducte de transport petrolier) datează de pe vremea când şahul Mohammed Reza Pahlavi (1941-1949) instaurase un regim liberal de tip european şi avea contacte deschise cu Europa, SUA şi Japonia. Câştigurile din petrol de după 2015, când Iranul a revenit pe piaţa mondială, au fost investite în fundaţiile religioase islamice, în şcoli şiite de studiere a Coranului şi în finanţarea armatelor din Liban, Gaza, Siria, Yemen, Irak. Unele state arabe au acuzat direct Iranul de interferenţe în politicile lor interne: la 1 mai 2018, Marocul a rupt relaţiile diplomatice cu Republica Islamică iar a doua zi după intrarea în funcţiune a sancţiunilor americane, băncile şi firmele marocane au întrerupt toate legăturile cu Teheranul.
Pentru că nu a reuşit să-şi modernizeze infrastructura, anul trecut Iranul nu a reuşit să exporte decât 2,4 milioane de barili de petrol zilnic. În 2018, abia reuşeşte să trimită peste graniţe 700.000 de barili zilnic, insuficient pentru cumpărarea liniştii sociale, pentru promovarea valorilor islamice şi pentru finanţarea coridorului geostrategic şiit de la Teheran la Marea Mediterană.
Iar anunţul apocaliptic al preşedintelui Donald Trump, din seara zilei de 6 august, a fost urmărit cu înfrigurare la Teheran.
„Oricine va face afaceri cu Iranul nu va mai face afaceri cu SUA”, a scris pe tweeter locatarul de la Casa Albă.
Declaraţia, extrem de brutală, îşi propune o rezolvare politică prin măsuri comerciale şi financiare. De la intrarea lui oficială în Casa Albă, preşedintele Donald Trump şi-a impus reformularea sistemului de relaţii internaţionale prin regândirea poziţiilor strategice ale Americii în diferite regiuni.
Tot acest demers, inclusiv atacul cu sancţiuni asupra Iranului, pregăteşte unul dintre cele mai mari conflicte ale secolului XXI. Va fi, desigur, războiul comercial şi de împărţire a influenţei între SUA şi RP Chineză iar declanşarea lui va vei curând. Aşteptaţi-vă.
La câteva ore după tweetul lui Donald Trump, orice iranian putea constata, în pieţe, că preţul cărnii şi al altor produse alimentare de bază au crescut cu 80%, al produselor electrocasnice cu 40% şi că s-a anunţat, oficial, dublarea preţului apei. Analişti economici vorbesc despre o inflaţie de 210% în 2018.
Se dizolvă dictatura islamică de la Teheran?
Încă nu. Pe termen scurt, nu.
Elie Saikali, unul dintre cei mai buni analişti din Orientul Mijlociu, explica în cotidianul libanez „L’Orient. Le Jour”, la 7 august, faptul că planul american de deconstrucţie a Republicii Islamice a dat deja primele efecte: firmele europene importante au început să se retragă de pe piaţa iraniană, demonstraţiile antiguvernamentale se înmulţesc, îndeosebi în regiunile sărace şi aflate sub controlul liderilor islamici, moneda naţională a pierdut în câteva zile mai mult de jumătate din valoare în faţa dolarului, cota de popularitate a preşedintelui reales în 2017, Hassan Rohani, s-a prăbuşit iar ideea unei lupte anticorupţie, împotriva liderilor politici, religioşi şi din Gărzile Revoluţiei, a devenit necredibilă pentru toată lumea.
Nu este foarte clar, încă, dacă decizia preşedintelui Donald Trump a fost alimentată de showul mediatic din 30 aprilie, susţinut de prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu, în faţa unui imens ecran pe care scria de-a dreptul „Iranul minte”. Mai bine de o tonă şi jumătate de documente ale proiectelor nucleare iraniene au fost furate de agenţi Mossad dintr-un imobil central din Teheran iar concluziile au fost aduse la cunoştinţă comunităţii internaţionale la Ierusalim. A rezultat că, în ciuda acordului semnat la Viena de SUA, Marea Britanie, Franţa, Rusia, RP Chineză, Germania şi Iran, şi intrat în vigoare în 2015, regimul teocratic de la Teheran a continuat nestingherit cercetările sale pentru îmbunătăţirea proiectului militar nuclear. Reacţiile iraniene la acţiunea israeliană au fost neconcludente iar decizia Casei Albe a fost promptă: Washingtonul a anunţat denunţarea de către SUA a tratatului şi instituirea progresivă a sancţiunilor la adresa Iranului.
Paradoxal, Islamul şiit a răspuns la decizia americană prin atacuri furibunde la adresa clasei politice de la Teheran, invocând corupţia administraţiei de stat ca fiind principalul motiv al prăbuşirii financiare şi economice.
Ahmad Alamoholda, imamul cel mai cunoscut al oraşului Maşhad, ultraconservator, a declarat fără ocolişuri că „faţă de situaţia economică instabilă, guvernul şi Parlamentul sunt spectatori iar deciziile rapide şi clare care trebuiau luate nu au apărut”. Iar Qom, agenţia islamică iraniană, prelua o declaraţie şi mai agresivă, venită tot dinspre moscheile şiite de la Maşhad: „cei mai mulţi dintre oamenii politici au câte două paşapoarte iar familiile lor trăiesc în străinătate. Justiţia trebuie să-şi facă datoria şi să-i aresteze pe vinovaţi”. Într-un alt titlu conservator religios, agenţia Tasnim, ayatollahul Hossein Nuri Hamedani vorbeşte tot despre necesitatea ca cea mai mare parte a clasei politice să sfârşească în faţa tribunalelor: „oamenii devin furioşi când află că cineva a furat miliarde, în vreme ce ceilalţi trăiesc în condiţii foarte grele”.
Mai precis, conservatorii religioşi reproşează preşedintelui Hassan Rohani că nu luptă împotriva corupţiei şi că a eşuat în efortul de relansare economică, după momentul ridicării sancţiunilor internaţionale, în 2015. Fereydun Havand, reputat profesor de economie iraniană la Universitatea Paris V, vorbea pentru cotidianul elveţian „Le Temps” despre un Iran ca o „putere cu picioare de lut”, devastată de corupţie.
La prima vedere, aşa e.
Ceea ce liderii religioşi nu amintesc este că nicio decizie politică sau administrativă în Republica Islamică Iran nu este valabilă fără aprobarea ayatollahului Ali Khamenei şi a liderilor religioşi de frunte. Preşedintele, guvernul, Parlamentul şi administraţia centrală şi locală nu se supun voinţei populare ci deciziei religioase. Şi, desigur, justiţia iraniană nu are vreo independenţă decizională, ea la rândul ei fiind coruptă şi extrem de docilă cu voinţa ayatollahilor.
Posibilitatea ca liderii religioşi să demită actuala putere politică iraniană, percepută drept mai moderată, este reală dar impactul în societate ar fi minimal. Pentru că efectele crizei financiare şi economice nu mai pot fi depăşite doar prin lectura obligatorie a versetelor Coranului.
Clasei politice de la Teheran nu i-a rămas decât reacţia publică de condamnare a deciziei preşedintelui Donald Trump. Iar ceea ce este devastator, încă nu a sosit: la 4 noiembrie 2018, SUA vor impune sancţiuni asupra gazului şi petrolului iranian.
Acum, în faţa cerinţei dure a lui Donald Trump de a se aşeza la masa discuţiilor cu liderii Iranului, fără „condiţii prealabile”, din capitala Republicii Islamice au sosit doar respingeri şi critici ferme.
Şeful Gărzilor Revoluţionare, adevărata poliţie politică a dictaturii islamice, Mohammad Ali Jafari, a declarat că „poporul iranian nu va negocia niciodată cu Marele Satan”, între altele şi pentru că „Iranul nu este Coreea de Nord”.
Ministrul de Externe iranian, Mohammad Javad Zarif, a acuzat o alianţă compusă din SUA, Israel şi Arabia Saudită că ar fi la originea luptei împotriva hegemoniei regionale a Iranului în Irak, Siria, Yemen, Liban şi teritoriile palestiniene. „Chiar crede cineva – întreba Zarif la o conferinţă de presă – că Trump vrea să negocieze cu Iranul?”.
Vicepreşedintele Parlamentului, Ali Motahar, vorbea agenţiei oficiale de presă FARS despre „umilinţa” celor care ar accepta o negociere cu SUA. Iar preşedintele Hassan Rohani, într-o amplă intervenţie la televiziunea naţională, la 6 august, anunţa că Washingtonul tocmai ce a declarat un „război psihologic” asupra Iranului.
Când se va prăbuşi Republica Islamică Iran?
Cel puţin pe termen scurt nu se va întâmpla.
Este adevărat, situaţia economică şi politică din ţară a intrat într-un impas. În nici un caz nu mai este vorba despre crize ciclice, în urma unor decizii greşite luate de liderii religioşi şi politici. Nu. Republica Islamică şi-a atins limitele, regimul de dictatură islamică nu mai poate inspira nici aşteptări, nici încredere şi nici nu are soluţii. Impunerea lecturii Coranului şi a normelor tradiţionale religioase nu aduce, după sine, rezolvarea imenselor aşteptări ale generaţiilor tinere, ale milioanelor de muncitori cu resurse materiale modeste şi ale celor abrutizaţi de-a dreptul de o sărăcie endemică. Sfârşitul politic al Republicii Islamice nu se întrezăreşte imediat şi pentru că, în momentul de faţă, nu există o opoziţie internă credibilă şi unită iar ayatollahii nu se confruntă cu vreun lider charismatic al rezistenţei.
Opoziţia monarhistă, din ţară dar mai ales din exil, este influentă în mediile politice din Europa şi SUA dar nu se află şi în opţiunile majoritare ale societăţii iraniene, educate în cultul urii viscerale faţă de familia imperială şi valorile liberale, democratice.
În afara acestor lucruri, Republica Islamică Iran mai contează şi pe sprijinul unor actori internaţionali importanţi, care o protejează din motive legate de interese strategice şi economice: Uniunea Europeană, Rusia şi RP Chineză. Europenii, în frunte cu comisarul pentru Afaceri Externe, Federica Mogherini, au făcut scut în jurul ayatollahilor de la Teheran, condamnând decizia preşedintelui Donald Trump de a impune sancţiuni. Uniunea Europeană a şi declanşat un mecanism instituţional prin care firmele europene ar putea fi, teoretic, scutite de repercusiunile americane.
Dar aceasta doar în teorie.
Marile firme europene ştiu că piaţa Iranului este limitată, săracă, nesigură legislativ, coruptă şi ineficientă.
Câştigurile unui comerţ cu Iranul ar fi, desigur, insignifiante faţă de comerţul cu SUA şi aliaţii lor stabili. Tocmai de aceea, deciziile luate la Bruxelles, de apărare a Teheranului, trebuie citite mai degrabă în cheie politică, în încercarea europenilor de a limita proporţiile unui dezastru regional. Companii precum germanii de la Daimler (care urma să asambleze două fabrici de camioane Mercedes în Iran), Renault, Peugeot, Airbus (care ar fi livrat 100 de avioane moderne către compania naţională IranAir), Total (care preconizase investiţii de 5 miliarde dolari în câmpurile de gaze naturale din Sudul ţării dar care, în trei ani, abia a adus 100 de milioane de euro), Ferrovio dello Stato (compania de stat feroviară italiană, care ar fi construit o cale ferată de mare viteză între Qom şi Arak) au anunţat că se retrag de pe piaţa iraniană. E mai mult decât logic, în 2017 exporturile Franţei în Iran abia însumau 1,5 miliarde euro, infim faţă de dimensiunea comercială a relaţiei cu SUA.
În aceeaşi cheie, a interesului strategic pe termen lung, judecă şi India, un partener comercial cheie al Iranului dar un aliat fidel al SUA în stabilirea supremaţiei regionale în faţa rivalului Pakistan. În Sudul Iranului, la Chabahar, firme indiene au construit un port petrolier, care aprovizionează țara cu necesarul de ţiţei, fără a fi nevoie de conducte care să traverseze teritoriul Pakistanului. În plus, portul asigură şi transportul rapid al produselor indiene spre Asia Centrală, în competiţia cu mărfurile chinezeşti. Unul dintre cele mai importante cotidiene de la New Delhi, „The Indian Express”, nota la 8 august, sub semnătura lui Vikram S. Mehta, că doar la prima vedere ar fi o dilemă pentru India: „Vom avea de suportat costuri economice şi strategice prin întreruperea relaţiilor cu Iran. Dar şi mai mari ar fi costurile dacă l-am ignora pe Trump”.
Sigur, în Orientul Mijlociu există şi susţinere pentru Teheran. Din Irak, de pildă, unde guvernul de la Bagdad, prin intermediul purtătorului de cuvânt al Ministerului de Externe, Ahmed Mahdjub, a criticat decizia preşedintelui Donald Trump, insistând pentru revenirea la situaţia anterioară denunţării „pactului nuclear”. Dar cum ar putea ajuta Irakul pe ayatollahii de la Teheran când chiar regimul de la Bagdad îşi datorează existenţa, în bună măsură, garanţiilor de securitate impuse de SUA în regiune?
Promisiunile Rusiei, de a rămâne un aliat al Republicii ayatollahilor, trebuie şi ele citite cum se cuvine. Moscova se află deja sub sancţiuni economice şi politice severe din partea comunităţii internaţionale. Desigur, Kremlinul este aliatul Teheranului, mai ales în susţinerea programului nuclear şi în colaborarea militară din Siria, în menţinerea la putere a regimului preşedintelui Bashar al-Assad. Dar mai poate suporta Rusia încă o serie de condamnări şi, mai ales, închiderea unor alte canale comerciale într-un război cu SUA? Este dispus preşedintele Vladimir Putin să sacrifice resursele comerciale, din care vin fondurile menţinerii unui stat controlat, pentru binefacerile dictaturii islamiste? Răspunsul a fost dat imediat după introducerea sancţiunilor americane: în timp ce ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, înfiera la o conferinţă de presă măsura Administraţiei de la Washington, compania petrolieră Lukoil îşi făcea discret lichidarea pentru toate afacerile deţinute în Iran.
Meciul dintre SUA şi ayatollahii Iranului nu s-a terminat.
Cine va câştiga partida, pe termen lung?
La câteva ore după anunţarea primului val de sancţiuni americane, întreaga mass-media de la Teheran abunda în informaţii, fotografii şi declaraţii de la o întâlnire declarată drept „istorică”: ministrul de Externe, Mohammad Javad Zarif, s-a întâlnit cu ministrul de Externe al RPD Coreene, Ri Yong Ho. Iar ayatollahul Ali Khamenei a primit toate salutările cordiale din partea celui mai iubit fiu al poporului nord-coreean, nimeni altul decât Kim Jong-un.
Pentru America, urmează pariul secolului: China.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
