Papa Ioan al XXIII-lea „cel Bun” și Papa Iaon Paul al II-lea „cel Mare” au fost canonizați de Biserica Catolică, pe 27 aprilie, într-o ceremonie la care au asistat circa 800.000 de credincioși numai în Piața Sfântul Petru, alți 500.000 urmărind evenimentul pe ecrane în alte locuri din Roma.
Doi Pontifi care au făcut istorie,…
Recent trecuți în rândul sfinților de către Biserica Catolică, Papa Ioan al XXIII-lea și Papa Ioan Paul al II-lea au în comun sfidarea istoriei, curajul de a i se opune în ceea ce ea a avut mai criminal și anticreștin în decursul secolului al XX-lea: totalitarismele nazist, respectiv comunist. Poate de aceea Biserica Romei a ales să îi canonizeze împreună, situație unică în istorie, iar actualul papă, Francisc, a insistat asupra acestui aspect în predica pe care a ținut-o în fața credincioșilor. „Au fost preoți, episcopi și papi ai secolului XX. Au trăit evenimentele tragice ale acestui secol, dar nu au fost copleșiți de ele. Pentru ei, Dumnezeu a fost mai pu-ternic; credința a fost mai puternică – credința în Iisus Hristos Mântuitorul și Domnul istoriei”.
Au fost doi pontifi care au oferit un exemplu prin felul în care și-au asumat riscuri, știind unde, când și cum să acționeze pentru libertatea celor asupriți, amenințați sau exterminați. De pildă, în 1934, episcopul Roncalli, viitorul Papă Ioan al XXIII-lea, a fost trimis ca delegat apostolic în Turcia și Grecia. În această ultimă țară l-a găsit cel de Al Doilea Război Mondial, dedicându-și eforturile sprijinirii prizonierilor de război și salvării evreilor cărora le acorda vize de tranzit emise de delegația apostolică. Mai târziu, ca Pontif, a eliminat din rugăciunea din Vinerea Mare (Prohodul Domnului din cultul ortodox) expresia „iudeii perfizi”. În semn de recunoștință, statul Israel, prin intermediul Institutului Yad Vashem, i-a acordat titlul „Drept între popoare”, rezervat ne-evreilor care și-au riscat viața pentru a-i ajuta pe evrei în timpul Holocaustului. De cealaltă parte, Papa Ioan Paul al II-lea a schimbat lumea prin suportul pe care l-a oferit Solidarității și poporului polonez împotriva dominației sovietice și a represiunii comuniste. Îndemnul său, „nu vă fie frică”, a făcut – în sensul cel mai propriu cu putință – istorie, contribuind la răsturnarea regimurilor comuniste europene.
cu viziuni diferite,…
În egală măsură, decizia acestei duble canonizări este văzută și ca o încercare a Papei Francisc de a depăși ruptura care a marcat Biserica Catolică încă de la Conciliul Vatican II (1962-1965). Devenit în 1958 suveran pontif, la 76 de ani, Ioan al XXIII-lea a fost considerat un papă de tranziție, dar după numai 100 de zile de pontificat a produs o enormă surpriză, convocând acest conciliu, o adunare formată din cei mai înalți prelați catolici menită să discute probleme de natură dogmatică, morală, de cult sau disciplină bisericească. Numit Conciliul Vatican II pentru că era al doilea care se desfășura în bazilica Sfântul Petru de la Vatican, după cel din 1869, el avea să zguduie Biserica în încercarea de a o moderniza, de a regândi relațiile ei cu lumea modernă, cu celelalte Biserici Creștine și cu celelalte religii. A fost momentul în care unii dintre cardinalii și episcopii prezenți au avut intenția de a cere canonizarea imediată, „prin aclamare” a Papei Ioan al XXIII-lea. Unul dintre cei care a participat la această istorică întrunire a fost tânărul episcop pe atunci, Karol Wojtyla, viitorul Papă Ioan Paul al II-lea, numai că el s-a aflat în rândul celor care s-au opus acestui „aggiornamento”, militând pentru o viziune mai tradiționalistă. De atunci, ruptura a fost mereu prezentă în sânul lumii catolice, fiind mai vizibilă sau mai puțin evidențiată în funcție de evenimente, de vremuri sau de papii care s-au succedat. Așa se face că dubla canonizare din 27 aprilie curent, a fost interpretată ca o încercare de a depăși această dezbinare, aducând laolaltă pe inițiatorul Conciliului Vatican II și pe cel care, într-o formă sau alta, a pus în aplicare deciziile acestuia, așa cum a declarat cardinalul Paul Pupard.
…dar care au avut și contestatari
Totuși, ar fi o greșeală să credem că această canonizare a avut suportul unanim al lumii catolice sau măcar al elitei clericale și intelectuale catolice. Au fost exprimate și multe cri-tici. De pildă, mulți catolici conservatori încă încearcă să a-nuleze reformele Conciliului Vatican II convocat de Papa Ioan al XXIII, iar alții nu au agreat tendințele centralizatoare ale papei Ioan Paul al II-lea și au condamnat reacția catastrofală la scandalurile privind abuzurile sexuale din timpul pontificatului său.
Să mai spunem că sunt două cazuri de canonizare pentru care s-a considerat că se poate trece peste câteva reguli ale Bisericii Catolice. În cazul Papei Ioan al XXIII-lea, s-a trecut peste cerința de a-i fi atribuite cel puțin două miracole, vindecarea unei călugărițe italiene fiind singurul documentat până în prezent. În celălalt caz, al Papei Ioan Paul al II-lea, cea mai rapidă canonizare din vremurile moderne, a fost introdusă o excepție la regula care spune că demersurile pentru beatificarea, apoi canonizarea, pot fi inițiate abia la cinci ani după deces. Dar Papa Benedict al XVI-lea, cel care a acceptat această excepție, a răspuns astfel cererilor credincioșilor catolici care strigau „Sfânt, Sfânt!”, încă de la înmormântarea din 2005.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
