Despre Holocaust, memorie şi haina care îl jigneşte pe om

Se împlinesc miercuri, pe 9 octombrie, 78 de ani de la începutul deportării evreilor şi romilor din Bucovina şi Basarabia în Transnistria de către autorităţile române, în timpul guvernului Ion Antonescu. În 2004 statul român şi-a asumat în sfârşit responsabilitatea faţă de contribuţia sa la Holocaust, inclusiv prin declararea datei de 9 octombrie zi comemorativă în amintirea victimelor (estimate între 280.000 şi 380.000). Mulţi dintre noi încă ignorăm participarea ţării noastre la Holocaust şi tragedia evreilor români, plasând suferinţa acestora în afara istoriei României, aşa cum a arătat Ana Bărbulescu, cercetătoare la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” în volumul Memoria Holocaustului din România în perioda postcomunistă.

Forme de memorie a Holocaustului

Ziua aceasta ar trebui să ne facă să ne gândim mai mult la modul în care onorăm memoria victimelor. Ea poate fi onorată în multe moduri, instituţionalizate sau nu. Există, în ţările interesate, pe lângă zilele comemorative, şi plăci, busturi, memoriale, muzee, manifestări publice și conferinţe, manuale şcolare şi cursuri facultative, reviste şi volume, toate dedicate conservării şi promovării memoriei Holocaustului. Acestea sunt o formă de memorie statală şi instituţională.

Strada Mareșal Ion Antonescu din Constanța sau despre antisemitism și Holocaust în 2019. Unde străzile nu au nume (potrivite) sau de ce “botezul” acestora contează

Există însă, la nivel informal, şi forme de memorie populară care arată cât de mult îşi asumă o societate ororile trecutului. O asemenea sarcină de memorializare şi-a asumat-o pe deplin mass-media. Procesul lui Adolf Eichmann, aşa-zisul „arhitect‟ al Soluţiei Finale, derulat la Ierusalim în 1961, a fost unul dintre cele mai amplu difuzate evenimente din istoria radioului. Procesul lui Klaus Barbie, aşa-numitul „măcelar din Lyon‟, şeful Gestapo-ului din oraş, în timpul ocupaţiei naziste a Franţei, a fost intens mediatizat şi chiar filmat, printr-o decizie istorică pentru instanţa de judecată. Arta a fost şi ea un cadru important de promovare a catastrofei evreieşti şi a umanităţii, în general.

Cinematografia a produs zeci de filme de excepţie cu mesaj memorial, începând de la documentarul-capodoperă al lui Claude Lanzmann, Shoah, trecând prin Lista lui Schindler de Steven Spielberg şi Roberto Benigni cu Viaţa e frumoasă şi până la Train de vie al lui Radu Mihăileanu sau producţii mai recente marca Netflix sau HBO. Un alt partener esenţial a fost literatura, cu nume precum Elie Wiesel, Primo Levi sau Hannah Arendt.

Simboluri însângerate

Tot un tip de asumare a memoriei Holocaustului o reprezintă şi maniera în care sunt eliminate din spaţiul public simbolurile naziste de orice fel. De regulă, cei care neagă existenţa Holocaustului doresc, de asemenea, şi reabilitarea svasticii, invocându-i vechimea istorică şi ignorându-i conotaţia încărcată de crimă. Or, agresivitatea tuturor simbolurilor asociate cu regimuri care s-au făcut vinovate de crime împotriva umanităţii ar trebui să fie dincolo de orice discuţie.

Ne amintim că, în secolul al XX-lea, „pata neagră‟ în istoria vestimentaţiei au lăsat-o mişcările totalitare cu uniformele şi însemnele lor. Acestea au ştiut să facă din vechi simboluri, violenţă şi ură de rasă sau de clasă un amestec exploziv, a căror simplă expunere însângerează legitim conştiinţa contemporană. Nu ar trebui explicat nimănui că svastica a devenit ofensatoare pentru orice societate care urmăreşte binele comun şi că nu mai poate fi reabilitată pentru a deveni „Nazi şic‟ precum boneta roşie à la Che Guevara, pentru că regimul nazist şi Holocaustul au fost iremediabil condamnate (spre deosebire, din păcate, de simbolurile comuniste, aflate încă în vogă şi în uz în numeroasele state comuniste existente azi).

Nu ar trebui explicat nimănui, în era digitală în care un motor de căutare îţi oferă răspunsul cerut în 0,4 secunde, ce a însemnat Holocaustul, cu cele 6 milioane de victime evrei. Cu atât mai puţin unor profesionişti ai industriei modei.

Zara, Mango, H&M şi simbolurile antisemite: gafe sau publicitate garantată?

Or, în ultimii ani se observă tot mai multe „greşeli‟ în privinţa utilizării de însemne naziste şi antisemite ca design pentru produsele industriei de modă. Luăm doar câteva exemple.

Liderul de piaţă la nivel mondial în producţia de fast-fashion, Zara (parte a grupului Inditex), a comis aceeaşi „gafă‟ în două rânduri. În 2007, o clientă britanică, Rachel Hatton, de 19 ani, din Ashford, Kent, a returnat o geantă multicoloră produsă de Zara după ce a constatat existenţa a patru svastici care decorau, printre alte motive vegetale şi animale, exteriorul acesteia.

Zara a retras imediat de pe piaţă produsul cu pricina, dar aceasta nu a împiedicat ca în 2014 situaţia să se repete. O bluză de pijama dedicată bebeluşilor, cu imprimeu în dungi şi cu o stea galbenă în şase colţuri, amintea de uniformele impuse prizonierilor în lagărele de concentrare naziste cu Steaua lui David în partea stângă, însemnul distinctiv nelipsit impus evreilor de către regimul lui Hitler.

Deşi Zara a precizat că sursa de inspiraţie ar fi fost legată de Vestul sălbatic american, stupoarea creată pe platformele de socializare a adus imediat scuzele de rigoare şi anunţul privind retragerea produsului de pe piaţă.

Tot în 2014 şi principalul rival din piaţa de profil, numărul 2 la nivel mondial după Zara, H&M, a comercializat un tricou cu un imprimeu înfăţişând un craniu în interiorul unei stele cu şase colţuri stilizate, stârnind deopotrivă un val de proteste. 

În goana de a produce piese atractive şi vandabile de mai multe ori în acelaşi sezon, şi Mango, un alt nume cunoscut din industria de profil, a utilizat simbolistica nazistă. O cămaşă lansată în 2014 ieşea pe piaţă imprimată toată cu fulgere mici, mai exact cu rune, litere ale alfabetului vechi germanic, devenite emblemă a temutelor trupe SS (Schutzstaffel), unităţile de elită naziste responsabile de exterminări în masă în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial. Mango a numit-o „o asociere nefericită‟.

Aceşti „faux pas‟ vin din partea unor branduri de top din ceea ce se numeşte fast-fashion: Zara, Mango sau H&M. Este greu de spus care explicaţie este mai plauzibilă pentru aceste controversate opţiuni comerciale. Scuzele oferite de producători au părut să indice mai degrabă neglijenţă în graba cu care s-au realizat produsele vizate. În fond, toată lumea ştie că fast-fashion-ul este moda de masă, care produce, ca şi fast-food-ul, marfă mai multă, mai ieftină, de o calitate mai slabă şi neapărat mai repede. Pentru că tot globul vrea să aibă acces concomitent la ultimele tendinţe în materie de modă, iar brandurile şi retailerii se luptă pentru monopolul pieţelor globale, cheia este viteza. Însă scepticii ar spune că în spatele acestor produse s-ar fi aflat o viziune de PR de tipul „there is no such thing as bad publicity‟, nu există decât publicitate favorabilă, indiferent de mijloacele folosite. 

Moda de masă fără memorie

O primă întrebare care se formulează după cele de mai sus: să fie oare industria modei un teren predilect pentru antisemitism sau extremism? Răspunsul este negativ. Deşi sigur că dacă stăm puţin şi ne gândim, principalele branduri de lux au colaborat cu naziştii, de pe urma cărora chiar au prosperat în vreme de război.

Este cazul unora precum Coco Chanel, Christian Dior, Louis Vuitton, şi, mai ales, Hugo Boss, producătorul uniformelor şi costumelor naziste. De atunci şi până acum însă toţi s-au reinventat, unii asumându-şi istoria şi prezentând scuze public pentru trecutul lor. Ceea ce pare a fi specific marilor giganţi ai modei de astăzi este faptul că nu pun preţ pe responsabilitatea lor socială. Fie că a fost vorba de ignoranţă reală sau de dorinţa cinică de imagine şi profit, industria de profil pare a fi rămas în urmă la acest capitol. Or, moda nu poate pretinde astăzi că este doar despre amestecuri de texturi, culori şi imprimeuri care se succed cu anotimpurile şi atât.

Ca întotdeauna în istorie, moda a reflectat ceva mult mai amplu: mentalităţi, identităţi de grup, statut social, valori. Şi este de-a dreptul jignitor ca brandurile să facă eforturi majore să se adapteze discursului ecologist, de pildă, lansând linii întregi de produse din textile organice sau reciclate, dar să ignore orice fel de datorie faţă de memoria istorică, în general, ajunsă în punctul ei cel mai josnic şi mai criminal odată cu Soluţia Finală. Promovarea valorilor democratice ar trebui să valoreze măcar tot atât cât protecţia mediului înconjurător.

A rămâne om după Holocaust

Simbolistica agresivă a fost utilizată  de regimurile totalitare atât pentru a crea spiritul gregar (sau instinctul turmei) şi alura masculină şi violentă, cât şi pentru a umili, eticheta şi exclude rasele „inferioare‟ din viaţa socială. Istoria ne învaţă asta şi tot ea ne învaţă toleranţa şi empatia. Este nevoie de educaţie istorică, singura care ne poate spriini în a întreţine vie memoria publică a Holocaustului şi a tuturor crimelor împotriva umanităţii, în general.

Ea înregistrează greşelile, responsabilităţile, catastrofele pe care lumea deja le-a trăit şi faţă de care trebuie să rămânem sensibili şi informaţi în prezent. Astfel, parafrazându-l pe Imre Tóth, a rămâne om (nu doar evreu) după Holocaust înseamnă a trăi cu prezenţa trecutului. Dacă scoatem istoria din şcoli, așa cum prevede un proiect anunţat de autorităţile suedeze care poate începe din 2020, o să ajungem la fel de dezumanizaţi precum algoritmii Flickr. Serviciul online de photosharing al companiei Yahoo,  Flickr a avut de etichetat poze înfăţişând lagărul de concentrare de la Dachau. A operat mecanic, ca un soft fără memorie ce este: cuvintele-cheie asociate lagărului au fost „sală de gimnastică‟ şi „sport‟.