„Tipografic Majuscul”: Un manifest împotriva extremismului, între teatru, activism și documentar

“Ion Antonescu – o jigodie.” Acestea sunt cuvintele care mi-au captat atenția încă din primele minute ale spectacolului “Tipografic Majuscul”, regizat de Ella Nistor și produs de Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoșani.

Intrasem, vineri seara, în Sala Studio a Teatrului de Stat Constanța cu ceva cunoștințe despre cazul pe care se bazează piesa și cu ideea că voi asista “doar” la o transpunere scenică a poveștii lui Mugur Călinescu, tânărul botoșănean de doar 16 ani cu care Securitatea a purtat un adevărat “război tăcut” la începutul anilor ‘80. Am asistat, în schimb, la un adevărat manifest împotriva ideologiilor și regimurilor extremiste prin prisma unei opere care se află la intersecția dintre artă, documentar și activism civic.

În acest context, nu a fost surprinzător faptul că prima scenă a spectacolului, intitulată “Lecție de istorie”, a inclus o trecere în revistă, de către actori, a momentelor cheie care au dus la instaurarea regimului comunist în România și a celor mai grave crime comise de acesta. 

Ce m-a surprins, în schimb, a fost decizia de a introduce o repudiere directă a dictaturii militare a lui Antonescu înainte de menționarea crimelor comunismului.

Aveam deja o suspiciune despre semnificația acestei decizii, care mi-a fost confirmată de Ella Nistor însăși, după încheierea spectacolului: 

• “Mai ales în contextul social actual, în care s-a vorbit mult despre legionari (…) Circulă foarte multe informații, din punctul meu de vedere, eronate. Există o mare dezinformare [despre Antonescu și legionari, n. red.] și consider că de asta este acest text important în acest moment, în societatea românească și pentru Botoșani. Pentru a nu uita că libertatea noastră și democrația s-au câștigat greu și că ar trebui prețuite. Că este foarte fragilă democrația și trebuie să avem foarte mare grijă de ea”.

În circumstanțe obișnuite, a da startul unei piese care abordează faptele unui regim criminal prin condamnarea altuia ar putea părea a fi un gest nepotrivit, dar o astfel de clarificare pare a fi devenit aproape necesară după ani de zile în care am asistat la revendicarea abuzivă a luptei anticomuniste din România de către extremiștii de dreapta.

Despre fragilitatea democrației și pericolul extremist din prezent am mai vorbit anul trecut într-un interviu cu istoricul și disidentul polonez Adam Michnik, unul dintre principalii strategi și negociatori ai sindicatului “Solidaritatea”, despre ale cărui activități Mugur Călinescu a scris explicit, cu cretă albastră, pe clădirile și trotuarele din Botoșani în urmă cu aproape 50 de ani. 

După toți acești ani, Michnik consideră că nu am trecut de stadiul în care extremismul politic riscă să ne ducă pe o cale care “nu este presărată cu petale de trandafir”.

• Citește interviul complet, aici.

În orice caz, piesa în sine a păstrat în permanență același ton cu care a captat atenția publicului prin această replică: sobru în momente critice, ironic și chiar vulgar pe alocuri, dar în permanență intransigent în ceea ce privește atașamentul față de libertatea și valorile democratice la care Mugur Călinescu a ajuns singur, la nici 17 ani, într-o societate care îi cerea tocmai opusul.

Adolescentul cu care Securitatea a dus un “război secret” – cazul “Panoul”

Născut la 28 mai 1965 în Botoșani, Mugur Iulian Călinescu este unul dintre cele mai cunoscute și mai bine documentate cazuri de protest individual împotriva regimului comunist din România, devenit celebru atât pentru mobilizarea disproporționat de mare de resurse din partea Securității pentru a-l prinde, cât și pentru circumstanțele controversate ale morții sale după ce a fost anchetat.

În perioada septembrie-octombrie 1981, la vârsta de 16 ani, Mugur, elev în clasa a XI-a la Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani, a intrat în vizorul aparatului represiv al statului când a început să scrie, pe timp de noapte, mesaje împotriva regimului lui Ceaușescu și a situației sociale din țară. În 24 de “acțiuni” separate consemnate de Securitate, elevul a lăsat pe zidurile mai multor clădiri din oraș mesaje care variau de la cele precum “NE-AM SĂTURAT SĂ STĂM LA COZI INTERMINABILE!” la apeluri pentru sindicate libere “ca în Polonia” și denunțarea propagandei oficiale, care susținea că „plouă cu petale roz” în țară, printre altele.

Pentru a-i prinde pe cei responsabili pentru aceste „înscrisuri cu caracter incitator și ostil”, Securitatea a deschis o acțiune de urmărire informativă cuonscută sub denumirea de „Cazul Panoul”, în cadrul căreia a mobilizat zeci de informatori, a organizat, seară de seară, pânde în locurile în care apăreau inscripțiile și a comparat scrisul cu zeci de mii de probe. Ofițerii Securității au prelevat și analizat probe de scris de la aproape toți adulții alfabetizați din Botoșani, fără succes. În final, Mugur a fost prins în flagrant la 18 octombrie.

Acest “război tăcut” al Securității, care credea inițial că se confruntă cu o întreagă grupare de “agitatori”, a fost descris cu lux de amănunte pe parcursul piesei – un fapt puțin surprinzător, în condițiile în care “Tipografic Majuscul” este o adaptare a operei cu același nume scrisă în 2013 de Gianina Cărbunariu, care este la rândul ei bazată aproape integral pe date extrase din documentele Securității, declarații ale cunoscuților lui Călinescu și ale oamenilor care au văzut mesajele pe care Securitatea nu a apucat să le șteargă la timp. 

Un film realizat în baza unui scenariu scris de Cărbunariu și Radu Jude a avut, în 2020, premiera internațională la la Festivalul de Film de la Berlin, iar Cărbunariu a vorbit pe larg despre motivația sa și procesul creării spectacolului într-un interviu pentru Scena9.

Dosarul “Elevul”, prin ochii Securității

Adaptarea lui Nistor urmează îndeaproape modelul Gianinei Cărbunariu în ceea ce privește reproducerea datelor din sursele oficiale – în fapt, prima treime a spectacolului este dedicată aproape integral prezentării acțiunilor autorităților comuniste, așa cum sunt ele descrise în dosarul „Panoul” – Mugur însuși, interpretat de Ionuț Crețu, apare prima dată pe scenă după aproximativ jumătate de oră, iar restul spectacolului reconstituie ultimii ani ai vieții sale și ai familiei sale sub umbra apăsătoare a Securității – multe dintre informații au fost consemnate în dosarul de urmărire informativă (DUI) nr. 738, deschis pe numele lui Mugur Călinescu sub denumirea conspirativă „Elevul”.

Cadrul restrâns, aproape intim, al Sălii Studio a pus publicul la doar câțiva metri distanță de “Mugur”, firav și speriat, dar sfidător și mândru în fața întregii lumi: de la întâlnirile tensionate cu agenții Securității la interacțiunile cu părinții săi terifiați și cu Cornel, prietenul său cel mai bun care nu l-a crezut, inițial, când Mugur i-a spus că este autorul inscripțiilor. 

Întreaga reprezentație nu poate fi descrisă altfel decât ca un carusel de emoții. Gesticulațiile lui Crețu au rămas la fel de convingătoare pe parcursul întregului spectacol, de la momentele în care stă ghemuit într-un colț, strivit sub greutatea unui întreg aparat de opresiune pe care aproape că o simți în propria coloană doar privind, până la răbufnirile emoționale care oscilau între groază și comedie.

Nu ai crede că un astfel de subiect poate stârni hohote de râs în rândul publicului, dar momente precum cel în care Mugur răsplătește cadrele didactice strânse în ședință pentru a-i discuta “faptele” cu un deget mijlociu au reușit să spargă solemnitatea aproape sufocantă din sală.

În fapt, cam toate scenele în care sunt prezentate acțiunile Securității și efectele acestora asupra familiei Călinescu urmează această formulă: teamă, disperare și furie mută amestecate și lăsate la foc mic până când presiunea devine aproape insuportabilă, doar pentru a fi eliberată într-un singur moment de o replică sau un gest de vulgaritate surprinzătoare care scoate în evidență absurditatea întregului caz. 

• Citește mai multe detalii despre piesă și distribuție pe site-ul SEAS.

• O selecție substanțială a documentelor din dosarul de urmărire informativă nr. 738, „Elevul” și din acțiunea „Panoul”, poate fi consultată online, pe site-ul Freedom House România.

Nu știm sigur, dar presupunem

Încărcătura emoțională a faptelor prezentate este atât de puternică încât un privitor nefamiliarizat cu povestea lui Mugur Călinescu ar putea crede, cu ușurință, că întregul scenariu este o ficțiune menită să exploateze sentimentele publicului.

Cu toate acestea, după cum mi-a confirmat și Ella Nistor, aproape fiecare moment este bazat pe sursele directe consultate în timpul documentării: fie preluate direct din dosarul Securității, care include zeci de pagini de redări ale conversațiilor lui Mugur cu familia sa, fie reconstituite în baza scrisorilor și mărturiilor lui Mugur însuși și ale oamenilor care l-au cunoscut și care au vorbit cu el în timpul și în urma anchetei.

La drept vorbind, în cuvintele lui Nistor, cele mai mari diferențe ale adaptării sale față de piesa Gianinei Cărbunariu provin tocmai din aceste mărturii personale.

• “Au mai fost câteva elemente adăugate: scrisoarea din final a lui Mugur, am mai adăugat anumite detalii din anumite discuții, întâlniri pe care le-am avut cu persoane care l-au cunoscut. Am avut o întâlnire cu prietenul lui Mugur, Cornel Grigoriciuc, care ne-a adăugat foarte multe informații și am simțit nevoia să mai adăugăm, pe ici, pe colo, anumite informații relevante. Regizorul nostru tehnic, Florin Călinescu, este verișorul lui Mugur Călinescu. Până și eu îi sunt, cumva, rudă prin alianță. Botoșaniul este un oraș mic din punctul ăsta de vedere și mai toată lumea avea ceva de spus, sunt mulți oameni care l-au cunoscut”.

După cum mi-a explicat ea, unele scene, precum interogatoriile lui Mugur la Securitate, au necesitat și anumite intervenții creative, deoarece documentele păstrate în dosar consemnează răspunsurile elevului, date în scris, nu și un dialog complet, cu întrebările și intervențiile anchetatorilor. 

Alte secvențe, în schimb, cum ar fi conversațiile lui Mugur cu părinții săi, înregistrate în secret de Securitate, au putut fi redate integral.

• “Dosarul este cu punct și cu virgulă, este foarte scorțos, foarte oficial. Așa era. Dar din dosar Gianina Cărbunariu a scos multe, cum ar fi acele scene care sunt foarte importante între părinți și Mugur. Pentru că au fost multe microfoane puse în casă, s-au înregistrat cuvânt cu cuvânt și atunci pe acelea le-am putut reda 100%. Așa au fost…cuvânt cu cuvânt”.

În acest context, scenele preluate direct din sursele primare au fost intercalate cu monologuri și “dezbateri” între actori și audiență, în care au fost explicate sursele folosite, de ce au fost selectate unele informații în defavoarea altora, ce este confirmat direct de dosar, ce este mărturia lui Mugur sau a cunoscuților săi și ce rămâne oarecum speculativ. 

Aceste momente de comunicare directă cu publicul au întrerupt, e drept, scenele cu adevărat captivante ale spectacolului, dar reprezintă un gest de onestitate intelectuală binevenit pentru o piesă care nu ascunde faptul că valoarea sa informativă este cel puțin la fel de importantă precum cea artistică.

În mod deosebit, m-a fascinat decizia de a nu include nicio scenă de violență fizică în timpul interogării lui Mugur, deși actorii au dezbătut în fața publicului subiectul tacticilor de interogare violente ale Securității și au ajuns la concluzia că “presupunem că așa a fost”, dar nu putem ști totul. 

• “De aici a plecat: a fost sau nu a fost bătut? Și atunci am analizat toate informațiile pe care le aveam. Dar el efectiv era un tip foarte… nu știu cum să spun… curajos, orgolios. El nu a zis nimănui. Doar pe patul de moarte i-a spus mamei sale că l-au bătut (…) În schimb, avem alte informații. Adică eu am mai găsit-o pe fiica unui ofițer care era în acea clădire când Mugur era interogat și spunea că se auzeau niște țipete oribile din sala în care era el interogat. (…) dar, pentru că nu putem să spunem, nu suntem 100% siguri, atunci am spus chestia asta: <<A fost sau nu a fost bătut?”>> Presupunem că a fost”, mi-a explicat Nistor.

Singura excepție evidentă de la această precauție în raport cu sursele primare o reprezintă scenele în care Mugur a fost forțat să bea cafea în timp ce era interogat. Nici acest fapt nu este consemnat în dosar, însă scenele sunt bazate pe mărturiile sale ulterioare și reprezintă un element recurent atât de important în declarațiile tânărului, ale familiei și ale prietenilor săi încât nu a putut fi ignorat în scrierea scenariului. 

• “De ce am accentuat cafeaua? Pentru că asta a spus el. Este ceva ce Mugur a declarat în multe rânduri întregii familii. Adică inclusiv verișorul lui asta ne-a spus. Cornel, prietenul lui cel mai bun, cu care ne-am întâlnit, ne-a spus chestia asta: că spunea tot timpul că era pus să bea cafea. Alte persoane din Botoșani care l-au cunoscut și care știau și au fost întrebate despre situație, rude mai ales, toți au spus că de asta se plângea permanent Mugur”.

De altfel, astfel de mărturii persistente au jucat un rol important într-o cercetare realizată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. IICCMER a obținut deshumarea trupului tânărului și deschiderea unui dosar în rem cu privire la o presupusă faptă de omor în 2017, în baza suspiciunilor că relele tratamente la care a fost supus de către Securitate au contribuit sau au fost cauza principală a diagnosticării sale cu leucemie în 1983 – Mugur avea să se stingă din viață în februarie 1985, cu puțină vreme înainte de a împlini 20 de ani. 

Analiza medico-legală a fragmentelor sale osoase nu a putut demonstra, însă, că Mugur a fost otrăvit sau iradiat, iar dosarul a fost clasat, dar investigația în sine rămâne controversată. Gheorghe Petrov, istoric specializat în investigarea arheologică a crimelor comunismului, care a coordonat deshumarea, a criticat public faptul că nu a fost realizată o a doua analiză a probelor și niciunul dintre foștii securiști implicați în cazul lui Mugur nu a fost audiat în dosar, nici măcar în calitate de martori.

În fine, până și scenele puternic ficționalizate au o oarecare valoare documentară. Spre finalul piesei, de pildă, are loc o conversație între părinții lui Mugur și securiștii care i-au gestionat cazul, la ani de zile după moartea tânărului. 

Evident, o astfel de întâlnire nu a avut loc în realitate, dar scuzele și explicațiile oferite de personaje în timp ce încercau să-și spele acțiunile sunt și ele reproducții ale unor interviuri reale cu foști ofițeri ai Securității, care au declarat, printre altele, că “nu au niciun regret”, că nu au comis abuzuri și că teama oamenilor față de Securitate ar fi fost un fel de “psihoză” generațională.

Ba mai mult, unii dintre ei au justificat fapte precum recrutarea copiilor ca informatori pentru că “informația se face prin oameni”, replică care mi-a rămas întipărită în minte până am părăsit clădirea.

Abia în cursul conversației de după spectacol, când am aflat de unde a venit inspirația pentru aceste replici, am început să mă întreb: Din moment ce Mugur era un “tânăr ca orice tânăr”, după cum îl descrie Ella Nistor, iar aceasta era atitudinea securiștilor la ani de zile de la moartea sa, câte alte cazuri similare au fost deja uitate pentru că nu au fost la fel de bine documentate, câți oameni au mai fost bătuți sau abuzați în alte moduri fără să existe probe clare și câte alte abuzuri nu au fost niciodată expuse în spațiul public pentru că nimeni nu a putut scrie despre ele la momentul potrivit?

Am plecat de la Sala Studio convins că povestea pusă în scenă nu era doar cea a unui singur tânăr, ci a unei întregi generații pe care Mugur Călinescu a ajuns să o reprezinte. Este povestea unei țări pline de dosare nerezolvate, morți suspecte și torționari nepedepsiți din lipsă de dovezi.