Cum a început genocidul armean într-o redacție de ziar și cum a fost inspirat Hitler de tragedia din Imperiul Otoman, din urmă cu 108 ani: “Cine mai vorbește azi despre ei?”

La 24 aprilie 1915, câțiva armeni sunt luați pe sus dintr-o redacție din Constantinopol (azi, Istanbul) și arestați, iar alți 200 de intelectuali au aceeași soartă a doua zi. Redacția era apropiată de Partidul Dașnac, de orientare socialistă, care milita pentru libertatea poporului armean de sub controlul și administrația Imperiului Otoman. În primele două zile sunt uciși 235 de armeni, iar arestările continuă și în următoarele zile, apoi, concomitent cu acestea încep deportările nesfârșite prin deșertul sirian Deir-ez-Zor.

Imperiul Otoman era condus de Guvernul Junilor Turci, foști studenți sprijiniți de armeni să ajungă la putere în speranța că vor înlătura astfel regimul despotic al sultanului Abdul Hamid, care oprimase armenii în timpul masacrelor care îi poartă numele (hamidiene) de la finalul secolului al XIX-lea.

Enver Pașa, Djemal Pașa și Talaat Pașa se întorc însă împotriva armenilor și îi acuză de trădare în favoarea Imperiului Rus, rival secular al Imperiului Otoman în 12 confruntări militare majore de-a lungul a patru secole, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea și până în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Armenii sunt acuzați oficial de ”activități subversive împotriva statului” și, din toată puzderia de minorități pe care le cuprindea Imperiul Otoman, armenii au avut cel mai mult de suferit în timpul Primului Război Mondial. Punctul de vedere oficial al Turciei este că armenii nu au fost deportați pentru a fi exterminați, ci strămutați din zonele în care se aflau în pericol pentru a fi protejați de furia populației autohtone, declanșată din cauza trădării armenilor. Armenii erau apropiați tradiționali de ruși, mai ales prin religie, dar o altă frustrare pe care o nășteau venea din bunăstarea negustorilor armeni în rândul unei populații otomane sărăcite.

Conform mărturiilor supraviețuitorilor și ai istoricilor occidentali care au scris despre masacrul din 1915, armenii erau uciși în cele mai pure forme ale cruzimii, de la bebeluși scoși cu iataganele din burțile mamelor la bărbați decapitați în fața femeilor, cele mai norocoase scăpând ”doar” violate. Copii care își vedeau părinții uciși apoi erau lăsați liberi cu porunca de a povesti despre cruzimea și puterea otomanilor. Cei mai mulți dintre ei nu au povestit niciodată, nimic, doar pentru a face în ciuda otomanilor. În alte cazuri, trupurile armenilor erau făcute bucăți și aruncate prin sate, iar alții erau arși de vii. În cele mai ”simple” și ”fericite” cazuri erau pur și simplu împușcați.

Alții au fost trimiși în deșert, fără apă, mâncare, medicamente și fără să fie lăsați să se odihnească. Foarte mulți nu au supraviețuit. Nu este clar câți armeni au murit în timpul deportărilor și al masacrelor, cifrele oscilează enorm de la varianta turcă la armeană. În timp ce Ankara susține că n-au murit mai mult de 100.000 de armeni și aceia doar în contextul războiului, ca victime ale conflagrației, Erevanul susține că au fost exterminați în genocidul din 1915 aproape două milioane de armeni. Cifra general acceptată de istorici este 1,5 milioane de armeni, dar sunt și istorici care susțin că ar fi vorba de 600.000 de persoane ucise.

Ceea ce este controversat în episodul masacrelor din 1915 este dacă acesta a reprezentat un genocid, adică dacă armenii au fost exterminați cu intenția de a dispărea ca popor. Termenul de genocid a fost introdus abia în 1946 de juristul evreu polonez Raphael Lemkin, după ce naziștii i-au omorât 40 de membri ai familiei. Termenul (genos – rasă, grup; caedere – ucidere) presupune exterminarea fizică a unei rase, a unui grup etnic, religios, sexual, politic, sau de altă natură.

Când a fost întrebat de ce acordă atâta atenție termenului ”genocid”, Lemkin a amintit de armeni: ”Pentru că s-a întâmplat de atâtea ori, mai întâi armenilor, apoi evreilor”. De asemenea, Adolf Hitler a fost ”inspirat” de exterminarea armenilor și mai ales de cum s-a lăsat liniștea pe scena internațională după masacrele din 1915. Nimeni nu a vorbit despre asta după sfârșitul războiului, fiecare era preocupat să-și evalueze și gestioneze pagubele după cel mai sângeros și costisitor război de până atunci. Hitler s-a întrebat retoric deci în fața armatei sale, într-unul dintre discursurile de motivare a mașinăriei naziste a morții: ”Iată, cine-și mai amintește astăzi de anihilarea armenilor?”.

Însă recunoașterea unui genocid armean este o chestiune care nu aparține istoricilor așa cum am crede, ci oamenilor politici pentru că o astfel de inițiativă presupune deteriorarea semnificativă, poate chiar o ruptură a relațiilor bilaterale cu Turcia. Actori importanți recunosc genocidul armean, cum ar fi Vatican, Franța, Germania, Polonia, Belgia, Țările de Jos, Parlamentul European, iar Joe Biden este primul președinte SUA care a recunoscut existența unui genocid armean, stârnind furia Turciei. Alte state care mai recunosc genocidul sunt Uruguay, Grecia, Suedia, Liban, Argentina, Slovacia, Canada, Lituania, Venezuela, Chile, Brazilia, Paraguay, Bolivia, Cehia, Siria. În schimb, state precum Israel sau Marea Britanie nu recunosc genocidul armean. Nici România nu recunoaște existența unui genocid armean.