Bătălia pentru Ierusalim. UNESCO și promiscuitatea politică a patrimoniului istoric

info-sud-est-unescoLa 13 octombrie, la Paris, Consiliul UNESCO (compus din 58 de state ale lumii) a adoptat un document intitulat „Palestina ocupată”, alcătuit de mai multe ţări arabe, în care sunt invocate grave încălcări ale legislaţiei internaţionale privind patrimoniul istoric şi cultural din Ierusalim. Iar Ierusalimul, capitală a Israelului, este înscris drept un „oraş ocupat”, cu monumente istorice desemnate doar în toponimia arabă.

Textul deplânge confruntările militare din şi din jurul Fâşiei Gaza, „blocada israeliană” asupra teritoriului şi condamnă ferm lucrările de infrastructură din oraş (proiectul de transport în Ierusalimul de Est, centrul turistic Kedem, de lângă zidul sudic al moscheii Al-Aqsa, un complex rezidenţial în Oraşul Vechi) care, în opinia autorilor, ar distruge vestigii islamice, bizantine şi otomane. Ceea ce este, însă, mai puţin obişnuit pentru Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură o reprezintă retorica unilaterală a textului. Termenul de „Palestina ocupată” stabileşte de la bun început o poziţionare politică fără compromis. Muntele Templului Sfânt, locul cel mai sacru al iudaismului (Har haBait), apare sub numele de al-Haram al- Sharif (Ierusalimul fiind al treilea cel mai sfânt loc al Islamului, după Mecca şi Medina), iar Israelul este desemnat drept „putere ocupantă”. Patrimoniul cultural şi istoric a devenit, din nou, o importantă armă politică şi diplomatică, test obligatoriu pentru a evalua susţinerea internaţională sau gradul de coagulare a alianţelor.

Votul din Consiliul UNESCO este o adevărată lecţie de geopolitică şi, în bună măsură, stabileşte taberele în marile provocări mondiale. Pentru rezoluţia statelor arabe, adversară Israelului, au votat 24 de state, între care se remarcă Rusia, R. P. Chineză, Africa de Sud, Mexic, Brazilia şi Vietnam. Şi, evident, grupul statelor de religie islamică: Algeria, Bangladesh, Egipt, Iran, Liban, Malayezia, Maroc, Nigeria, Oman, Pakistan, Qatar, Sudan. 6 state au votat împotriva rezoluţiei arabe (Estonia, Lituania, Germania, Olanda, Marea Britanie şi S.U.A.), 2 delegaţii nu au participat la vot, pur şi simplu (Serbia şi Turkmenistan) iar alte 26 de state, unele vocale împotriva Israelului altădată, s-au abţinut (Franţa, Argentina, Grecia, India, Italia, Japonia, Slovenia, Coreea de Sud, Spania, Suedia, Ucraina). Ce a ieşit de aici?

Cotidianul „Haaretz” publica, la 16 octombrie, un editorial extrem de critic la adresa guvernului, titrând că „UNESCO a fost o înfrângere diplomatică pentru Netanyahu”. Acest lucru s-a petrecut, aminteşte cea mai importantă publicaţie din Israel, în ciuda asigurărilor date de Benjamin Netanyahu potrivit cărora locul internaţional al statului a suferit modificări pozitive în ultimul an pentru că, pe de o parte, puterea economică şi militară a statului evreu a devenit mai atractivă pentru vecinii arabi şi, pe de altă parte, pentru lume ar fi cam „obosit” în legătură cu problema palestiniană. Or, votul UNESCO a dat dovada că drumul spre pace este lung şi fără rezultate atâta vreme cât lipsesc măsurile moderate în relaţia dintre evrei şi palestinieni.

Ministrul israelian al Educaţiei, Naftali Bennett, care deţine şi funcţia de preşedinte al Comitetului Naţional UNESCO, a dat publicităţii un comunicat în care anunţă că Israelul „suspendă toate activităţile profesionale” cu această organizaţie, după „decizia ruşinoasă de a nega istoria şi de a ignora mileniile de legătură ale evreilor cu Ierusalimul şi cu Muntele Templului”. Ministrul israelian a calificat actul UNESCO drept un „sprijin actual acordat terorismului islamic”.

La rîndul său, prim ministrul Benjamin Netanyahu se declara revoltat de decizia luată prin vot la Paris. „A spune că Israelul nu are legătură cu Muntele Templului şi cu Zidul Plângerii- spune şeful Executivului– este ca şi cum ai spune că China nu are legătură cu Marele Zid Chinezesc iar Egiptul cu piramidele”. Sau, adaugă Nir Barkat, primarul Ierusalimului, ca şi cum ai refuza legătura creştinilor cu Vaticanul şi a musulmanilor cu Mecca. La fel de necruţător s-a dovedit şi preşedintele Statului Israel, Reuven Rivlin, într-o luare de cuvânt, a doua zi după vot, în care arăta că „nici un forum de pe lumea asta nu poate să spună că nu este vreo legătură între poporul evreu, Pământul Sfânt al Israelului şi Ierusalim”.

Concluzia trasă de „Haaretz”, care titra pe 15 octombrie „UNESCO reaminteşte Israelului: Ierusalimul este un teritoriu ocupat”, a emoţionat îndeajuns şi opinia publică (au existat chiar voci care au cerut ruperea relaţiilor diplomatice cu statele care au votat în favoarea rezoluţiei) dar a implicat şi destulă acţiune externă. Inclusiv campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din S.U.A. a menţionat acest subiect: Hillary Clinton şi Donald Trump au criticat dur votul de la UNESCO şi au asigurat Israelul de întreaga lor susţinere.

Victoria la vot a statelor arabe a fost salutată de Nabil Abu Rudeineh, purtătorul de cuvânt al preşedintelui Autorităţii Palestiniene, Mahmud Abbas care, într-o intervenţie la postul qatarez de televiziune Al Jazeera, concluziona că rezoluţia adoptată trebuie să oblige S.U.A. să-şi revizuiască „politicile eronate” care „încurajează Israelul să îşi continue ocupaţia în teritoriile palestiniene”. „Este un mesaj clar din partea lumii – declara Rudeineh – că Israelul trebuie să înceteze ocupaţia imediat şi să recunoască statul palestinian, cu Ierusalimul de Est drept capitală”. Un alt cunoscut editorialist arab, Ali Abuniah, vorbea la acelaşi post de televiziune, despre „intenţia Israelului de a construi un <<al treilea templu>> evreiesc pe locul moscheei Al-Aqsa”, acuzând statul evreu de utilizarea dogmei religioase pentru „violenta colonizare din Ierusalim şi Cisiordania, după 1967”. Nimic nou în retorica arabă, în definitiv. Tot politic contabilizează şi Regatul Haşemit al Iordaniei votul majoritar al UNESCO: oficiosul de la Amman, „Jordan Times” scria, pe 14 octombrie, că „decizia intitulată <<Palestina ocupată>> vine drept urmare a intensificării eforturilor diplomatice ale Iordaniei de a salva Ierusalimul şi sanctuarele sale”. După anexarea Ierusalimului de Est de către Israel, în 1967, moscheea Al- Aqsa şi locurile sfinte musulmane din oraş sunt administrate de statul iordanian iar regii haşemiţi sunt responsabili de această supraveghere spirituală.

Oficialii UNESCO au încercat, pe cât posibil, să se delimiteze de soluţia găsită de documentul elaborat de statele arabe. Bulgăroaica Irina Bokova este directorul general al organizaţie şi a pierdut cursa din această toamnă pentru obţinerea postului de secretar general al O.N.U., deşi plecase cu bune şanse iniţial. Ea a respins interpretările radicale ale politicienilor arabi în legătură cu istoria şi prezentul Ierusalimului. „Muntele Templului – a declarat Bokova după vot – este sacru atât pentru evrei, cât şi pentru musulmani” şi a atras atenţia asupra pericolului excluderii vreuneia dintre cele trei religii monoteiste- iudaismul, creştinismul, islamul- care îşi au locul sfânt în capitala Israelului. Mai tranşant decât Bokova a fost Michael Worbs, şeful Comitetului Executiv al UNESCO, forul unde această rezoluţie va fi discutată şi votată, ca ultimă instanţă decizională. El a atras atenţia învingătoarelor la vot să nu îşi facă iluzii pentru că deciziile se iau, în această organizaţie, doar prin consens. Deşi, remarcă Worbs, „din toamna anului 2010 (când Autoritatea Palestiniană a fost admisă ca membru al UNESCO, n.red.), acest lucru a devenit din ce în ce mai dificil”.

Nu este prima dată când UNESCO se poziţionează tranşant în disputa israeliano-palestiniană admiţând puncte de vedere elaborate de state arabe. Acest lucru a devenit evident îndeosebi în octombrie 2011 când, cu susţinerea unei majorităţi a organizaţiei, din care cea mai vocală a fost Franţa, Autoritatea Palestiniană a devenit membru cu drepturi depline al UNESCO. Atunci, din cele 173 de state participante la Conferinţa generală de la Paris, 107 au votat pentru admitere (statele arabe dar şi Rusia, R.P. Chineză, India, Brazilia, Africa de Sud), 14 au votat împotrivă (între care S.U.A., Germania, Canada) iar 52 s-au abţinut (Marea Britanie şi România, între altele).

Din acel moment, Israelul şi S.U.A au încetat să mai verse contribuţia lor financiară la bugetul UNESCO, în semn de protest (iar banii americani înseamnă aproximativ 25% din bugetul total al organizaţiei). Administraţia Barack Obama a cerut în repetate rânduri ca S.U.A. să revină asupra deciziei şi să finanţeze organizaţia dar Congresul a respins de fiecare dată, cu o majoritate covârşitoare, această solicitare. Argumentele parlamentarilor de la Washington au privit tratamentul aplicat Israelului faţă de situaţia din Ierusalim (Oraşul Vechi este sit UNESCO) dar şi, la fel de important, insistenţele organizaţiei, ale statelor arabe şi ale Autorităţii Palestiniene de a sublinia că teritoriile sfinte ale creştinismului, de la Bethleem spre exemplu, sunt „pământuri palestiniene”.

Deşi votul din interiorul UNESCO insistă că priveşte monumente şi lăcaşe de cult de o valoare universală inestimabilă, referinţele fără echivoc la „Palestina ocupată”, la problema Fâşiei Gaza şi la „ocupaţia” din Ierusalim sunt fără îndoială de natură să arunce o lumină străvezie asupra situaţiei taberelor în septuagenarul conflict israeliano-palestinian. Analiştii politici nu au remarcat faptul că, din Europa, doar Rusia a rămas, în acest caz, o susţinătoare a cauzei arabe palestiniene. Decenii la rând după 1948 state europene, fie din Răsărit, fie din Occident, au sprijinit lideri arabi marcanţi, unele capitale de pe continent având, chiar, relaţii diplomatice oficiale cu nerecunoscutul stat palestinian. Mai precis, tabăra europeană pro-arabă a fost, de-a lungul timpului, mai consistentă numeric decât aceea care a sprijinit Israelul. Or, votul de la UNESCO devoalează că, astăzi, Rusia a rămas nu doar cea mai importantă ţară de pe continent care votează necondiţionat alături de statele arabe dar este şi singura.

De departe cea mai mare surpriză este Franţa, un adversar istoric al politicilor israeliene în Orientul Mijlociu (cel puţin după „criza Suezului”, din 1956). Dacă la UNESCO, organizaţie pe care o găzduieşte, Parisul era liderul susţinerii admiterii Autorităţii Palestiniene iar în 2012 a avut mai multe voturi anti-Israel decât state precum Siria, Rusia sau Venezuela, de data aceasta Franţa s-a abţinut la votul privind rezoluţia „Palestinei ocupate”. Acest lucru este cu atât mai mult demn de remarcat cu cât survine la câteva luni după ce, în primăvara acestui an, oficialii de la Paris susţineau vocal un document favorabil cauzei palestiniene. Este pentru prima dată, după multe decenii, în care politica franceză face un pas înapoi, şi e unul vizibil, în faţa susţinerii cauzei palestiniene. Aproape sigur deriva politicilor generale europene referitoare la emigraţia din Orientul Mijlociu, din ultima perioadă, dar şi apropierea alegerilor prezidenţiale, în care Francois Hollande nu are nicio şansă de a-şi prelungi şederea la Elysee, au fost factori importanţi în reevaluarea franceză. Ca şi în alte state, vocal anti-israeliene până acum, precum Suedia, de pildă.

Iar surpriza votului de la Paris este, mai mult ca sigur, cea a statelor africane, până acum susţinătoare necondiţionate ale mişcărilor politice arabe faţă de Occident şi Israel. De data aceasta, din cele 13 voturi ale „continentului negru”, doar 6 au fost pentru rezoluţia „Palestinei ocupate”, cinci dintre ele fiind cu religie musulmană dominantă.

Nu despre patrimoniul istoric inestimabil al Ierusalimului s-a discutat şi votat în şedinţa UNESCO. Este vorba, o recunosc cinstit şi învingătorii la vot, despre o decizie de politică externă majoră, aceea de a presa Israelul în a lua o decizie moderată în problema colonizărilor din Oraşul Sfânt şi din celelalte teritorii anexate în 1967. Şi de a obţine, prin urmare, un câştig strategic la nemuritoarele negocieri israeliano-palestiniene.

Ce se poate face?

Soluţii sunt multe dar rădăcinile binelui regional ţin de toleranţă, respect, democraţie şi valorificarea resurselor dialogului. Un frumos vis al unui Părinte al Israelului, Shimon Peres, se referă la un „nou Orient Mijlociu”, proiect care ar construi o comunitate de naţiuni libere, paşnice, independente şi democratice, după modelul Uniunii Europene. În cadrul acestui proiect, problema palestiniană s-ar rezolva just iar Statul Israel ar beneficia de garanţiile de securitate cerute. Iar Ierusalimul, Oraşul Sfânt al celor trei religii, cu resursele lui de patrimoniu, ar putea deveni locul toleranţei pe care îl impune şi Tora, şi Biblia, şi Coranul.

Visul lui Peres pare o utopie dar cine, în devastatorul an 1945 gândea că, atât de repede, Europa distrusă se va reclădi tocmai pe fundamentul relaţiei franco- germane?

Ne bucurăm că ne citești!

Dacă vrei să ne și susții: