Axa răului pentru patrimoniul istoric constănțean: relația dintre proprietar și monument

În județul Constanța există 692 de monumente istorice, dintre care 151 se regăsesc pe teritoriul municipiului Constanța.

Dacă siturile arheologice și monumentele de for public intră în patrimoniul autorităților publice (Primărie și Consiliu Județean), monumentele de arhitectură (clădirile) sunt deținute atât de administrația locală cât și de proprietari privați.

Peninsula Constanței, zona veche a orașului, este înțesată de clădiri de patrimoniu și, până la acest moment, niciuna dintre acestea nu este reabilitată în întregime, indiferent dacă proprietarul este autoritate publică sau persoană privată. Singura clădire monument istoric renovată în Constanța este Casa avocat Traian Bellu, astăzi Hotel Carol, aflată pe strada Mihail Kogălniceanu nr. 15.

Motivele acestei situații de degradare a patrimoniului imobil al Constanței sunt diverse și înglobează o paletă largă de circumstanțe.

În primul rând, procesul de retrocedări de imobile început în anii `90 și reglementat de Legea 112/1995 și Legea 10/2001 a făcut ca o mare parte din monumentele istorice din Constanța să ajungă în posesia unor proprietari care nu dispuneau de resursele financiare necesare pentru întreținerea sau restaurarea unor astfel de clădiri. Pentru că toate aceste monumente de arhitectură au fost construite odinioară de oameni cu bani și sunt, în general, impunătoare, au foarte multe detalii de decor exterior şi interior costisitoare şi care implică lucrul cu profesionişti și terenuri aferente destul de mari.

În această situație, la începutul anilor 2000, în momentul în care legislația în vigoare privind protejarea monumentelor istorice era abia în stadiul de proiect (Legea 422 a fost scrisă, votată şi promulgată în anul 2001, însă a trecut o bună perioadă de timp până când aceasta a început să producă efecte), speculatorii imobiliari au simțit imediat posibilitatea unor profituri rapide și au început să cumpere monumente, nu după considerente istorice sau arhitecturale, ci pentru faptul că acestea se aflau în general în centrul orașului și dispuneau de terenuri ofertante.

Și astfel, odată cu acest proces de retrocedare a monumentelor istorice și a tentațiilor imobiliare ce au rezultat de aici sfera clădirilor de patrimoniu a cunoscut patru tipologii de proprietari:

1. Proprietarii care nu beneficiază de resurse financiare pentru întreținere și reabilitare dar nici nu vor să vândă imobilul

Aceștia sunt, în general, oameni în vârstă, atașați de clădirile în care și-au petrecut o bună parte a vieții și care nu mai sunt dispuși să își schimbe locuința. Neavând banii necesari nici măcar pentru întreținerea specifică unui monument istoric, clădirile se degradează de la zi la zi.

2. Proprietarii cu resurse financiare care nu sunt interesați de reabilitarea monumentelor și le lasă în paragină, ba chiar le „ajută“ să se dărâme, pentru a putea beneficia de terenul aferent

În cazul acestor proprietari, legislația în vigoare nu reușește să acopere cu succes aceste situații și, astfel, un proprietar care lasă monumentul istoric în paragină, care îl abandonează, este pasibil, în cel mai rău caz, de o amendă într-un cuantum suportabil. Dacă privim doar prin prisma spiritului strict al legii, acești proprietari nu sunt constrânși să aducă monumentele istorice la standarde normale (vezi exemplul Palatului Regal din Mamaia). În aceste cazuri, prevederile ar trebui să conţină proceduri şi atribuţii specifice acordate instituţiilor abilitate, inclusiv de anulare a dreptului de proprietate în cazul unor monumente de importanţă naţională sau internaţională. În acelaşi timp, legea ar trebui să conţină măsuri clare, punitive, pentru distrugere intenţionată, abandonare sau tentative de demolare.

3. Proprietarii care beneficiază de resurse financiare și care vor să reabiliteze imobilele, dar se lovesc de birocrația excesivă a legislației în vigoare

Atât autoritățile publice cât și proprietarii privați reclamă faptul că reabilitarea unui monument istoric este o încercare extrem de grea.

Birocrația excesivă din actuala Lege 422/2001, multitudinea de avize necesare dar și timpul îndelungat în care se rezolvă toate aceste aspecte nu îi încurajează pe proprietari să facă astfel de investiții.

Pe lângă aceste aspecte, proprietarii de monumente istorice trebuie să reabiliteze clădirea cu firme avizate de Ministerul Culturii și materiale speciale avizate, recomandate pentru monumente istorice. Și în acest sens a fost creată o piață foarte restrânsă de firme care, sub avizele Ministerului Culturii și în lipsa unei concurențe adevărate, fac prețurile să fie exorbitante. Prețul reabilitării unei clădiri monument istoric poate fi până la de 10 ori mai mare în comparație cu prețul reabilitării unei clădiri care nu este de patrimoniu.

Ar mai trebui semnalat un aspect care este definitoriu pentru situaţia clădirilor istorice din municipiul şi judeţul Constanţa. Pentru că, după 1990, nicio autoritate publică nu a fost serios implicată în renovarea şi punerea în valoare a patrimoniului, Constanţei îi lipsesc specialiştii atestaţi de Ministerul Culturii, proprietarii fiind obligaţi să apeleze şi să aştepte avize şi proiecte ale arhitecţilor şi restauratorilor din Bucureşti. Universitatea „Ovidius”, ca formatoare de specialişti, ar fi avut posibilitatea, în mai bine de un sfert de secol de funcţionare, să poată asigura formarea şi pregătirea, în cadrul unor programe de studii de licenţă, masterat şi doctorat în domeniul patrimoniului, dacă absolvenţii ar fi găsit să lucreze pe piaţa locală, una dintre cele mai ofertante din Europa. Cu costuri şi cu proceduri mai limitate în timp, cu o anumită aplecare spre un specific local al majorităţii clădirilor şi siturilor istorice şi de patrimoniu. Cum, însă, administraţia locală nu a dat dovadă niciodată că acesta este un domeniu de interes, de dezvoltare şi de proiect pentru comunitate, specialiştii pregătiţi la Constanţa nu există iar o clădire istorică sau de patrimoniu din oraş trebuie să aştepte, mai întâi de toate, bunăvoinţa şi timpul de care dispune o persoană din domeniu care locuieşte şi lucrează în Bucureşti sau chiar în alte oraşe ale ţării.

4. Proprietarii care nu beneficiază de resurse financiare pentru reabilitare dar vor să vândă imobilul, însă nu reușesc

Pentru că există și astfel de proprietari care sunt conștienți că nu pot întreține un monument istoric și decid să îl vândă. Însă, în acest moment, piața imobiliară a monumentelor istorice este paralizată tocmai din cauza aspectelor semnalate mai sus. Niciun investitor nu cumpără o astfel de clădire dacă reabilitarea costă și până la de zece ori mai mult decât în cazul unui imobil care nu este monument istoric, iar procedura de reabilitare, însumând toți pașii pe care trebuie să îi urmezi conform legii, poate să dureze și mai bine de doi ani de zile.

Potrivit casei de licitații Artmark Historical Estate, în Constanța există patru monumente istorice importante care se află în zona veche a orașului, foarte bine poziționate în centrul zonei turistice, dar pentru care nu se găsesc cumpărători:

1. Blocul Arh. Cerchez – strada Callatis nr. 6 – 400 – 500 de mii de euro

2. Hotelul D’Angleterre / Regina / Intim – str. Nicolae Titulescu nr. 9 – 2 – 2,4 mil. euro

3. Vila Suțu – str. Krikor Zambaccian nr. 1 – 1,2 – 1,5 milioane euro

4. Vila Zottu, Sediul „Clubului Aristocratic din Constanța“ – b-dul Elisabeta nr. 9 – 800-900 mii euro

Motivele pentru care aceste imobile cu un potențial mare de profit pe viitor nu se vând sunt lesne de înțeles.

În toate aceste categorii prezentate mai sus banul este laitmotiv. Totul se învârte în jurul banilor, timpul înseamnă bani și nimeni nu vrea să investească în ceva care îi poate aduce o mare bătaie de cap și o cheltuială în plus.

Însă, un aspect foarte important, despre care se vorbeşte foarte puţin, este legat și de nivelul de educaţie al proprietarului de monument istoric, de legătura acestuia cu comunitatea din care face parte, de respectul pentru tradiţie şi evoluţia în timp a oraşului, dar și despre buna informare a acestuia referitoare la obligațiile pe care le are conform legislației în vigoare privind protejarea monumentelor istorice. Și, la fel de adevărat este faptul că toate aceste observații sunt, din păcate, neimportante pentru o bună parte a societății. Cel puţin în ceea ce privește Constanţa aceste aspecte nu au reprezentat, până acum, repere pentru administraţia locală și au fost foarte puțin reflectate și dezbătute în spațiul public.

Spre exemplu, un imobil care se afla în proprietatea unui consilier local în funcție la acea vreme și trebuia să fie introdus pe lista monumentelor istorice a avut de suferit. Consiliul local are, teoretic, obligația să asigure bunul mers al comunității. Consilierul, dacă avea educația civică a unui responsabil din cel mai vechi oraș al țării, fiind proprietarul unei clădiri unde s-a scris istorie pentru oraș, putea acționa pentru viitorul urbei, dând un exemplu. Pentru că această relație dintre proprietar și monument istoric nu trebuie privită numai prin cheia banului, ci ar trebui să țină foarte mult și de mentalitatea, educația și responsabilitatea civică a proprietarului, acolo unde legea lasă o ușă deschisă. Ceea ce nu a vrut să facă un consilier local, care dispune de fonduri, pentru o clădire istorică, a făcut un norvegian, legat afectiv de oraş, care a restaurat Casa Damadian din Piaţa Ovidiu deşi, teoretic, acolo putea construi şi el un bloc, o clădire de birouri sau o putea demola – Casa Damadian nefiind monument istoric.

De asemenea, un alt exemplu concludent pentru spiritul civic ce trebuie arătat în astfel de situații este starea de ruină a unui lăcaş de cult – Sinagoga Așkenază – care, deși nu a reușit să fie introdusă pe lista monumentelor istorice și protejată conform legii, a ajuns în asemenea situație și din cauza unei lipse de interes a proprietarilor, dar și a autorității locale care nu s-au implicat în păstrarea și punerea în valoare a unui astfel de loc al memoriei. Pentru că, până la urmă, acolo unde legea nu a reuşit să ajungă cu o procedură de clasare, administraţia locală era obligată să intervină, chiar şi cu un plan de restaurare, cu sau fără voia liderilor comunităţii evreieşti. Mai ales că la toate reuniunile specifice şi în toate ghidurile turistice ale oraşului, autoritatea publică a ţinut şi ţine să sublinieze importanţa tuturor lăcaşelor de cult din Peninsulă.

Însă, dacă interesul pentru patrimoniul istoric și cultural și bunăvoința proprietarilor de monumente istorice țin de educația fiecăruia și pot fi influențate cu greu, o lege clară și strictă poate să combată lipsa neimplicării și a relei voințe a proprietarilor de monumente istorice, fie ei autoritate publică sau investitori privați.

Pentru că, dincolo de toate, să deții un monument istoric ar trebui să fie o mândrie. Însă și o mare responsabilitate. Iar legea trebuie să fie mult mai aspră cu cei care distrug acest patrimoniu și mult mai prietenoasă cu cei care încearcă să îl conserve și să îl reabiliteze. Nu invers.