Criza politică italiană, oficializată în luna august, are toate elementele unui spectacol de cancan în care actorii îşi dezvăluie, unul după altul, în timp ce se ţin de mână, slăbiciunile.
Protagoniştii sunt trei: premierul demisionar, Giuseppe Conte, profesor universitar de drept privat, şi liderii celor două partide care şi-au asigurat timp de majoritatea parlamentară la ultimele alegeri, Luigi Di Maio, din partea formaţiunii anti-sistem Mişcarea 5 Stele (M5S) şi Matteo Salvini, şeful Ligii (Lega, fosta Lega Nord), partid catalogat la nivel european a fi de extremă dreapta.
Troica de la putere a eşuat după doar 14 luni de guvernare destul de ambiguă, de orientare „naţionalist-populistă‟, aşa cum a numit-o New York Times. Premierul, independent şi fără niciun fel de experienţă politică anterioară, s-a văzut nevoit să medieze între cei doi vice-premieri şi şefi de partide, tot mai tensionaţi după ce alegerile europene din mai 2019 au arătat o inversare a preferinţelor electoratului italian între cele două forţe politice partenere la guvernare.
Dacă la parlamentarele din 2018 populiştii au obţinut 32% faţă de cele 17 procente obţinute de extrema dreaptă, în primăvara acestui an cele două forţe politice par a fi schimbat de-a dreptul locurile la scrutinul pentru Parlamentul European, Liga obţinând o dublare a voturilor, de 34%, iar M5S doar 17%.
Cele mai multe voci consideră că această criză a fost abil şi din timp regizată de liderul Ligii, Matteo Salvini, care a fost creditat atât în plan intern, cât şi în plan extern, a fi omul forte al guvernului. În pragul lunii august, criticile sale la adresa colegilor din cadrul coaliţiei guvernamentale s-au înăsprit, totul culminând cu anunţul depunerii unei moţiuni de neîncredere faţă de propriul cabinet bicolor.
Graba lui Salvini
Pragmatismul ministrului de Interne şi graba cu care a provocat criza au şocat mai mult decât evenimentele în sine, care erau deja relativ previzibile.
Pe 5 august ordonanţa de urgenţă marca Salvini, aşa-numitul Decretto Sicurezza bis, de care şeful Ligii îşi legase întregul prestigiu de politician intransigent în materie de imigranţi, a fost aprobată de ambele camere ale legislativului italian, deci cu sprijinul colegilor din coaliţia de guvernare, cei mai numeroşi în Parlament. Ulterior, Salvini a mulţumit italienilor şi Maicii Domnului (a cărei naştere este sărbătorită în calendarul catolic pe 5 august).
Mai mult, la doar câteva minute după aprobarea legii, Salvini scria pe contul său de twitter că era vorba de un adevărat „cadou pentru Italia‟, care primea astfel „mai puţină Carola şi mai multă Oriana Fallaci‟*. Cu toate acestea, peste doar două zile, Salvini i-a ameninţat pe partenerii din guvern că va rupe coaliţia dacă aceştia se vor opune unui proiect de infrastructură extrem de disputat în Italia, pe scurt TAV (Treno ad Alta Velocità – tren de mare viteză).
Este vorba de a construi o cale ferată ultramodernă între Torino şi Lyon, al treilea cel mai mare oraş al Franţei, traversând Alpii. Or, a cere Mişcării 5 Stele a lui Luigi Di Maio să voteze în favoarea TAV a fost, pentru Salvini, pură retorică şi premeditare. Cine este familiarizat cu politica italiană ştie că proiectul TAV, care dezbină de mai bine de două decenii societatea italiană, este o chestiune de identitate pentru fondatorul mişcării populiste, comediantul Beppe Grillo. Acesta a primit chiar şi o condamnare de patru luni de zile pentru atitudinea sa în timpul protestelor civice din zona Val di Susa, pe unde trece linia ferată. Coaliţia guvernamentală bicoloră s-a divizat aşadar în chestiunea TAV votând în Senat, pe 7 august, diametral opus.
Populiştii au votat contra, iar Liga şi opoziţia în favoarea proiectului, care astfel a fost aprobat. Oricum premierul Conte anunţase că oprirea proiectului ar fi costat mult mai mult decât continuarea lucrărilor, întrucât există deja un acord semnat deja cu Franţa şi cu UE, prin care 40% din costul total va fi asigurat prin fonduri europene. Însă Salvini a dat totuşi curs ameninţărilor formulate anterior şi a depus chiar a doua zi, pe 8 august, o moţiune de neîncredere faţă de executivul din care făcea parte, cerând alegeri anticipate.
Demisia lui Conte
După anunţul privind moţiunea de neîncredere, premierul putea fie să aştepte rezultatul votului, fie să îşi dea demisia de onoare, evitând o umilitoare ieşire pe uşa din dos. Evident, Giuseppe Conte a preferat varianta demisiei, nu înainte de a ţine în Senat un discurs extrem de dur la adresa „regizorului‟ crizei politice.
Flancat de cei doi vicepremieri, Salvini şi Di Maio, Conte a renunţat la tonul diplomat şi i-a imputat liderului de extremă dreapta, care încerca să-şi mascheze tulburarea sorbind mirat dintr-un espresso scurt, „lipsa de cultură constituţională‟, oportunismul politic şi urmărirea intereselor politice personale în dauna interesului naţional. Odată depusă demisia în mâinile preşedintelui Sergio Mattarella, acesta a invitat partidele parlamentare la consultări în vederea constituirii unei noi majorităţi parlamentare.
În acest punct, calculele făcute înainte de oficializarea crizei politice nu s-au mai potrivit cu cele rezultate ulterior.
Turneul pe nisip
După ce a declanşat criza, Matteo Salvini a petrecut cea mai mare parte a lunii august într-un turneu cvasi-electoral în staţiuni exclusiviste din sudul Italiei. Maestru al autopromovării pe social media, Salvini a făcut băi de mulţime, selfiuri la bustul gol, live-uri pe platforme de socializare (Facebook), a cerut obsesiv alegeri anticipate şi chiar „puteri depline‟ de la italieni pentru a forma un guvern stabil care să dureze o întreagă legislatură, încheind de multe ori prin a săruta lănţişorul cu cruciuliţă de la gât.
Raţiunea din spatele strategiei părea simplă: Liga, fosta Lega Nord, are nevoie să convingă un electorat căruia încă nu i s-a adresat pe limba lui. La origini, Lega Nord fusese interesată doar să reprezinte tendinţele regionaliste şi autonomiste ale bogatelor regioni industriale din nord şi să le critice constant pe cele sărace şi subdezvoltate din sud. În vederea unor alegeri anticipate, graba liderului Ligii, lărgirea bazei electorale şi dominarea agendei publice păreau strategia câştigătoare.
Numai că Salvini, fost student la ştiinţe politice, apoi la istorie, fără însă a absolvi vreuna din cele două specializări, a dovedit a fi lipsit la două lecţii importante. Mai întâi, la cea care spune că esenţa politicii este compromisul. Într-un acces de megalomanie stârnit de rezultatele de la europarlamentare, Salvini a dorit pur si simplu accelerarea timpilor de aşteptare şi exploatarea valului de popularitate de care beneficiază în ultimul an pe seama intransigenţei sale în problema imigraţiei.
Nici nu a luat în calcul că fostul partener de la guvernare s-ar putea alia chiar cu principalul adversar din opoziţie, Partidul Democrat, singurul care îi putea asigura Mişcării 5 Stele o majoritate parlamentară. Apoi, Salvini se pare că a lipsit şi la lecţia de istorie care spune că trecutul ne învaţă multe despre prezent. Nici perplexitatea lui Salvini, nici a altora faţă de negocierile contracte de M5S cu Partidul Democrat nu se justifică: nu este deloc un secret că, în urmă cu doar un an, în aprilie-mai 2018, Di Maio a curtat mai întâi PD în vederea formării unei coaliţii guvernamentale, însă a fost refuzat.
Un nou guvern Conte – sprijinit de Trump
Luigi Di Maio, confruntat cu perspective sumbre atât în cadrul partidului pe care îl conduce, cât şi în cazul unor alegeri anticipate, după prăbuşirea în sondaje din ultima vreme, a dovedit agilitate. A găsit imediat după declanşarea crizei un nou partener în acelaşi premier, Giuseppe Conte, pe care a arătat că îl va sprijini în continuare pentru a forma un nou guvern fără extrema dreaptă.
Chiar în toiul tratativelor dintre partide, au sosit şi tweet-uri importante care au confirmat flerul lui Di Maio şi sprijinul diplomatic esenţial pentru menţinerea aceluiaşi premier. Mai întâi, fondatorul Microsoft, Bill Gates a trimis pe 27 august un mesaj de mulţumire adresat lui Conte pentru o donaţie cu scop umanitar făcută de Italia.
Însă adevăratul sprijin politic a venit direct de la Casa Albă. În termenii categorici cu care ne-a obişnuit, Donald Trump a scris în aceeaşi zi că spera ca „omul foarte talentat‟ care şi-a reprezentat puternic ţara la recentul summit G7 de la Biarritz avea să rămână în continuare în fruntea guvernului. Pentru Salvini, de pildă, a venit doar o scrisoare de adio din partea lui Viktor Orban, premierul Ungariei tradiţional prietene, care amintea lupta comună dusă de cei doi pentru „apărarea moştenirii creştine europene şi gestionarea migraţiei‟.
În plus, ca o confirmare a sancţionării ambiţiei politice a lui Salvini de către public, sondaje comandate de două ziare cu peste o sută de ani de tradiţie din Peninsulă, La Stampa şi Il Corriere della Sera, arată ambele o scădere de 4 procente a sprijinului pentru Ligă şi pentru liderul acesteia în rândul celor chestionaţi.
Guvernul Conte II: aprobat pe o platformă online a Mişcării 5 Stele cu 79% din voturi
Pe 29 august a venit în fine şi însărcinarea oficială din partea preşedintelui Mattarella de a forma un nou cabinet, Conte II. În prezent se încearcă încă identificarea unui numitor comun şi a unei echipe care să poată funcţiona, după ani de zile în care PD şi M5S şi-au fost reciproc cei mai înverşunaţi adversari.
Se pare că, pentru moment, principalul numitorul comun este opoziţia faţă de fostul ministru de Interne. Sunt voci care vorbesc de tensiuni majore în cadrul formaţiunii anti-sistem, precum şi de moartea populismului, consfinţită prin această alianţă guvernamentală a radicalilor „outsideri‟ cu însuşi „sistemul‟.
Un motiv de iritare suplimentară l-a reprezentat, până în ultima clipă, pentru toţi cei implicaţi faptul că nu se ştia dacă membrii Mişcării 5 Stele vor aproba noua coaliţie pe platforma online denumită Rousseau (pe care sunt consultaţi în mod constant în probleme importante). Pe 2 august a avut loc procesul democratic digital prin care 79% dintre votanţi (puţin peste 100.000) s-au exprimat votat în favoarea guvernării alături de PD, iar pe 4 august premierul urmează să comunice preşedintelui Mattarella dacă a reuşit formarea guvernului. Pe drept cuvânt Corriere della Sera se întreba într-un editorial din 3 august ce s-ar fi întâmplat în cazul unui rezultat negativ în acest stadiu avansat al negocierilor.
Rezultatul referendumului este măcar în parte de natură a mai linişti apele în plan european, acolo unde se aşteaptă stabilizarea executivului italian. Pieţele economice europene aşteaptă un final limpede al crizei care să ofere predictibilitate dinspre cea de-a treia economie a zonei euro, după ce au acuzat pierderi imediat după căderea guvernului.
Pe de altă parte, Ursula von der Leyen, şefa viitoarei Comisii Europene, aşteaptă încă de la Roma o propunere de comisar european, iar tehnocraţii de la Bruxelles aşteaptă şi ei din Peninsulă un proiect de buget care să evite creşterea datoriei publice italiene, cu care Salvini nu era de acord.
*Carola Rackete, comandant al navei Sea Watch 3, deţinute de un ONG şi având la bord imigranţi recuperaţi din Marea Mediterană, a fost o figură extrem de mediatizată în Peninsulă după ce a fost arestată de autorităţile italiene întrucât a încălcat interdicţia guvernului de a ancora în portul Lampedusa. Rackete şi-a justificat decizia invocând motive umanitare. În contrapondere, Salvini o invocă pe Oriana Fallaci, o jurnalistă şi scriitoare italiană de renume mondial, ale cărei scrieri post 9/11 promovează un mesaj vehement anti-Islam.
- Brexitul a venit. Ce urmează după? - 31 ianuarie 2020
- Despre Holocaust, memorie şi haina care îl jigneşte pe om - 8 octombrie 2019
- Ce trebuie să ştii dacă vrei să vizitezi Veneţia: noile reguli ale administrației conservatoare - 16 septembrie 2019
