Moda globală a secesionismului

Referendumul pentru independența Scoției nu a dat câștig de cauză separatiștilor scoțieni, dar chiar și simpla lui organizare demonstrează, încă o dată dacă mai era nevoie, că există o modă globală a secesionismului, că forțe politice, economice, mai mult sau mai puțin obscure, lucrează la dezintegrarea Europei.

Guvernul de la Londra a acceptat, încă dinainte de aflarea rezultatelor referendumului de săptămâna trecută, că va acorda autorităților de la Edinburgh prerogative sporite în privința autoguvernării. Acest nou episod secesionist, care pare a deveni o constantă și o notă generală a istoriei Europei în ultimii ani, i-a bucurat cu siguranță pe catalani, basci, corsicani, flamanzi, pe locuitorii din Tirolul de Sud, toți visând la o națiune a lor care să se rupă de Spania, Franța, Belgia sau Italia.

Vocile secesioniștilor din Europa sunt tot mai puternic auzite, chiar mai mult decât în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, atunci când Uniunea Sovietică, Iugoslavia sau Cehoslovacia s-au spart în peste 20 de entități statale diferite. Pentru a rămâne în Răsărit, să adăugăm că abhazii și oseții s-au separat de Georgia, iar Transnistria nu mai este demult parte a Republicii Moldova.

La fel, Cecenia a dus două războaie pentru a se putea elibera de Rusia, aceasta din urmă confruntându-se acum cu mișcări separatiste în Ingușeția și Daghestan.

Această descompunere a națiunilor vechii Europe reprezintă un fel de triumf al tribalismului în fața transnaționalismului. Chemarea sângelui, a istoriei, a credinței, a culturii, a memoriei pare să aibă câștig de cauză în confruntarea cu factorul economic, cu ideologia materialistă a Occidentului european care afirmă că dorința de acumulare a banilor și a bunurilor este cea care motivează și propulsează omenirea. Se pare că nu este chiar așa. În cuvintele lui Pascal, inima are propriile ei motivații pe care mintea nu le cunoaște și nu le înțelege.

Că lucrurile stau așa, că materialismul domnește în Europa, o dovedesc discuțiile care au premers referendumul scoțian. Cele mai des ridicate întrebări au fost cele cu privire la viitorul economic al Scoției. Ce moneda ar fi folosit aceasta? Lira? Euro? Ce procent din veniturile petroliere din Marea Nordului ar fi revenit autorităților de la Edinburgh? Cam ce proporție din imensa datorie națională britanică și-ar fi asumat Scoția independentă? Căutând răspunsuri la aceste întrebări, cei mai mulți observatori au considerat că secesiunea este o idee extrem de proastă și nu au înțeles ce este în capul celor care o doresc. Este adevărat că nu au încercat să înțeleagă ce este în inima lor. Mulți dintre scoțieni, este adevărat că nu majoritatea, nu au votat ținând cont de analize economice alarmiste, ci au votat întrebându-se ce ar fi făcut Braveheart.

Dar nu numai în Scoția oamenii au decis că ceea ce îi separă este mai important decât ceea ce îi unește. Secesionismul are o vigoare impresionantă pretutindeni în lume. Toate liniile drepte de pe hărțile Orientului Mijlociu, desenate de Sykes și Picot la începutul secolului al XX-lea, sunt șterse încetul cu încetul.

Nu cu mulți ani în urmă am fost martorii separării în două a Etiopiei și a Sudanului, iar în prezent, în Sudul Sudanului se desfășoară un război civil tribal. Confruntat cu mișcări secesioniste în Tibet și în teritoriile uigure din Vest, guvernul de la Beijing încearcă să schimbe structura etnică a acestor regiuni, mutând în zonă chinezi han, într-o mișcare care amintește de încercările similare ale lui Stalin în țările baltice după anexarea lor.

În același context, Vladimir Putin este probabil cel mai popular lider printre cetățenii țării lui pentru că a adus înapoi Mamei Rusi Crimeea și pentru încercarea de a face din Sudul rusesc al Ucrainei cel puțin un protectorat al Moscovei.

Însă nu doar secesionismul pune în pericol Europa, Uniunea Europeană, așa cum au gândit-o Jean Monnet și Robert Schuman. În Marea Britanie, Franța, Olanda, Austria, Ungaria, dar și în alte țări europene, partidele populiste au se întăresc promițând eliberarea națiunilor lor de ceea ce ei percep ca o dictatură blândă a Uniunii Europene.

Cele mai cunoscute exemple sunt Partidul Independenței, a lui Nigel Farage, în Marea Britanie, și Frontul Național condus de Marine Le Pen, cea care îl depășește pe președintele Hollande în sondajele franceze. În Suedia, Partidul Democrat, având certe înclinații de dreapta, și-a dublat scorul electoral reușind să contribuie la răsturnarea guvernului conservator de la Stockholm. Nu ne rămâne de făcut decât să așteptăm și vedem dacă istoria va rețină ca fiind definitoriu pentru epoca noastră integrarea, unitatea sau, dimpotrivă, secesionismul.