Vă este teamă de Donald Trump?

N-ar trebui.

Miliardarul Donald Trump are 69 de ani, este la a treia soţie, toate din Europa fostă comunistă, a făcut bani din afaceri imobiliare, are priză la presă şi, de ceva vreme, a decis să intre în politică. Înainte de finalizarea alegerilor primare din interiorul Partidului Republican a obţinut deja numărul necesar de delegaţi pentru a-şi asigura nominalizarea la alegerile prezidenţiale din noiembrie. Acolo o va avea ca rivală pe Hillary Clinton, din partea Partidului Democrat, soţie de fost preşedinte şi fost secretar de Stat în primul mandat al preşedintelui Barack Obama. Să recapitulăm: Trump are 69 de ani iar contracandidata sa a împlinit 70 de ani. Aceasta este soluţia electorală a Americii astăzi. Prin urmare, de ce ne temem de Donald Trump?

Foarte recent, reputatul săptămânal „Newsweek” a făcut un exerciţiu de imagine, ceea ce nu prea îi stă în obişnuinţă, relatând din ziua de 20 ianuarie 2017, adică în ultima de mandat la Casa Albă a lui Barack Obama: cum ar fi dacă Trump ar intra oficial în clădire? Europa ar trebui să răspundă mai bine acestei întrebări. De o bună bucată de vreme, statele continentului par cuprinse de febra populismului politic, înfăşat în discursuri şi doctrine diferite, cu lideri mult mai carismatici decât anoştii conducători de partide tradiţionale, epuizaţi în sintagmele greu de înţeles ale corectitudinii politice. Frontul Naţional în Franţa, Alternativa pentru Germania, mişcarea radicală din Austria, partidele conservatoare din Polonia, Ungaria, Croaţia şi Slovacia, premierul radical al Greciei reprezintă un val de opţiuni şi oferte pe care opinia publică le gustă din ce în ce mai mult. Ar fi trebuit privite cu mai multă atenţie pentru că, din această revoluţie politică anti-sistem, s-a născut Donald Trump în SUA.

Discursul candidatului Partidului Republican la alegerile prezidenţiale din noiembrie este foarte puţin diferit de al Marinei Le Pen, în Franţa sau de al liderului guvernului de la Atena, Alexis Tsipras, de pildă. Dar a mai avut cineva curiozitatea să facă diferenţa dintre măsurile luate de Syriza şi replicile revoluţionare ale radicalului Tsipras?

În faţa unei poveri financiare, cu datorii uriaşe ale statului pentru cheltuieli făcute în ultimele decenii, Trump are soluţii la fel de miraculoase: nu vă temeţi, Administraţia mea poate tipări bani de câte ori avem nevoie. Discursul lui Donald Trump este simplu, fără formulele cuvenite pe care le depistăm în vorba şi scrisul celorlaţi candidaţi, pare autentic şi cucereşte pentru că, trebuie să acceptăm, o bună parte a opiniei publice, americane şi europene deopotrivă, are destule îndoieli în legătură cu problemele majore de pe agendele publice. Adică, globalizarea şi ritmul ameţitor al evoluţiei cu care trebuie ţinut pasul, cheltuielile imense cu securitatea şi programele sociale, imigraţia (clandestină sau nu), deteriorarea rapidă a modelelor conservatoare de viaţă de familie şi de relaţii sociale în dauna a ceea ce acceptăm a fi corectitudine politică. Faptul că stârneşte rumori, prin declaraţiile sale, unele stupide, pare a fi un avantaj pentru Donald Trump de vreme ce şi-a spulberat, până acum, rivalii din partid. „Doctrina Trump este simplă- ne spune magnatul imobiliarelor-, aceasta este forţa!”

Candidatul Partidului Republican a câştigat cu un discurs anti-globalizare, izolaţionist, cu replici dure la adresa partenerilor SUA care aşteaptă securitate maximă fără să facă eforturi materiale consistente, împotriva creşterii rolului social al statului, cu un mesaj anti-avort şi violent anti-imigraţie. Absolut remarcabilă este victoria lui Donald Trump în aceste condiţii: să nu uităm o clipă că SUA sunt un mozaic de rase, etnii, confesiuni şi, în fond, discursul lui este unul fundamental adresat albilor.

Există suspiciuni potrivit cărora Trump ar deschide Casa Albă, în cazul unei victorii în noiembrie, pentru lideri autoritari precum Vladimir Putin. „Trump este candidatul preferat al Moscovei” a titrat recent, vitriolant, influentul „Der Spiegel”, în Germania. Mai devreme, într-un editorial extrem de dur, din 10 martie, „Financial Times” atrăgea atenţia că „autoritarismul şi izolaţionismul nu pot fi acceptate ca răspunsuri politice ale lui Trump” la provocările interne şi externe. Între altele, candidatul republican a acceptat că se poate întâlni cu Kim Jong-un, liderul Republicii Populare Democrate Coreene, pentru a discuta despre programul nuclear al Phenianului, stabilind şi că statul vecin, aliatul american, Coreea de Sud, ar fi nimic mai mult decât „o maşină de făcut bani. Ar trebui să ne plătească mai mult pentru că îi protejăm”. Ca preşedinte al SUA, Trump ar acorda dreptul Japoniei de a se înarma cu arme nucleare şi ar repara un conflict extrem de sensibil, deschis şi perpetuat de Administraţia Obama, acela cu Israelul. Republicanul a anunţat că va muta imediat ambasada SUA de la Tel Aviv la Ierusalim, legitimând mai mult ca oricând politica israeliană în regiune. Nici cu Europa Donald Trump nu are o relaţie altruistă. Discursul lui, se pare larg acceptat de delegaţii Partidului Republican, este că statele europene trebuie să plătească pentru securitatea oferită de NATO şi de SUA şi că trebuie să se implice în protejarea propriului continent. „NATO ne costă mult” a spus Donald Trump americanilor.

Răspunsurile au fost pe măsură dar, pe fond, ele nu pot acoperi o realitate: nu doar în Europa dar în majoritatea focarelor de conflict din lume prezenţa trupelor americane este esenţială pentru un echilibru regional sau continental. Martin Schultz, preşedintele Parlamentului european, a declarat că „nici Uniunea Europeană, nici SUA nu sunt pregătite pentru accederea lui Trump la Casa Albă. Trump aparţine acelui gen de oameni pe care îi ştim şi aici în Europa, care au pentru orice lucru un ţap ispăşitor, însă nicio soluţie concretă”. Ceea ce social-democratul german Schultz nu a spus este tocmai faptul că europenii sunt incapabili să gestioneze conflictele militare de pe continent, provocările interne desemnate de valul de emigraţie din Orientul Mijlociu şi relaţiile cu puterile autocrate, cu Rusia în primul rând. Actualul preşedinte, Barack Obama, susţine, la rândul lui, că „o mulţime din declaraţiile lui Donald Trump dovedesc ignoranţă”. Locatarul de la Casa Albă nu a răspuns, nici el, la acuzele miliardarului republican: intervenţiile SUA în Irak, Afganistan, Siria şi în alte zone de conflict au costat, în ultimul sfert de veac, multe mii de miliarde de dolari fără ca efectele să fie cuantificate exact iar recentul acord amiabil cu Iranul este încă monitorizat pentru a se evalua reuşitele. Evident, retorica extrem de simplă şi pragmatică a lui Donald Trump referitoare la Orientul Mijlociu nu poate fi judecată doar în termenii cheltuielilor: dictaturile odioase de acolo nu pot fi nici regretate, nici aduse în discuţie ca forme de stabilitate regională. Doar că, s-a dovedit, o parte a opiniei publice americane pare fie obosită, fie anxioasă în legătură cu multiplele angajamente americane în lume. Ceea ce, la rândul lui, nu a spus Donald Trump este cum ar arăta continentele acestea răvăşite de conflicte fără o prezenţă şi o susţinere americane. O imagine ar fi, poate, aceea din aprilie, din capitala Sloveniei, locul natal al prezumtivei Prime Doamne, fotomodelul Melanie Trump, cea care spune oricui din presă, care o întreabă, cum este sexul cu soţul ei: o mulţime de demonstranţi anti-musulmani care, purtând portretele conaţionalei, scandau numele lui Donald.

America cu Donald Trump la Casa Albă este o ipoteză demnă de luat în seamă deşi nu ar trebui neglijate şansele candidatului democrat Hillary Clinton. Premisele acestei situaţii destul de exotice vin din Europa şi au, la origini, aceleaşi motive ca pe bătrânul şi obositul continent. O lume destul de paralelă între establishment-ul politic şi opinia publică, lipsa unui dialog real pe marginea temelor majore globale, resursele limitate ale partidelor politice tradiţionale, determinate de schizofrenia unor proiecte adesea inutile, de alte ori în contrasens cu aşteptările societăţii. Căci, şi în Europa, şi în SUA lipsesc, acum, întrebările esenţiale: nu de ce a ajuns Donald Trump (ca, anul viitor, Marine Le Pen, în Franţa, de pildă) ci, mai degrabă, unde sunt politicile tradiţionale şi liderii rezonabili?

O administraţie Trump ar fi, fără îndoială, mai neobişnuită decât multe altele dar nu va fi aşa cum lasă să se arate preocupările celor mai mulţi analişti. Fundamental, instituţiile americane sunt solide, democratice, cu resurse inepuizabile de soluţii pentru situaţii extrem de complicate. În nici un moment o majoritate a Congresului nu ar vota o retragere a SUA din afacerile europene, din Orientul Mijlociu sau din zona Pacificului şi nici nu ar accepta legi care să schimbe cadrul economic sau financiar cutumiar. Nici opinia publică americană nu ar agrea aceste mişcări. Ceea ce Trump afirmă astăzi, nu ar mai putea spune în calitate oficială. Spre exemplu, referinţele misogine la adresa contracandidatei sale: „dacă Hillary Clinton nu-şi poate satisface soţul, ce o face să creadă că poate satisface întreaga Americă?”.

Mai departe, însă, este o sumă de responsabilităţi din partea Partidului Republican, în primul rând, de a acumula experienţe din această campanie electorală. S-a ajuns aici pe fondul unei lungi evoluţii, în care liderii au acordat mai multă generozitate proiectelor de ansamblu în dauna unei armonizări cu aşteptările unui electorat, astăzi, diferit de cel de la sfârşitul Războiului Rece sau al perioadei romantice de după atentatele din 2001. Asemănările cu lumea politică pe cale de dispariţie din Europa frapează. Cu toate acestea, de multe ori, prin acord mutual, clasa politică şi electoratul au găsit soluţii. Problema de fond rămâne aceea a depistării nemulţumirii care a fracturat istoria politică.

„Voi fi cel mai tare preşedinte creator de locuri de muncă pe care l-a lăsat vreodată Dumnezeu pe pământ!” a conchis Donald Trump la una dintre întâlnirile sale cu alegătorii. Se poate. Noi, în România, am ascultat acelaşi lucru la un politician în vogă în media, Gigi Becali, pe care electoratul l-a sancţionat de fiecare dată. Nici lui Corneliu Vadim Tudor nu i-a mers, politic, prea bine în România. Ambii, să nu uităm, însă, au avut victorii meteorice împotriva sistemului politic imperfect.

Nu există motive să ne temem de un Donald Trump la Casa Albă. America e mare şi are soluţii.