Templul Sefard din Constanța: Despre memorie, uitare și locuri pustii

Lăcaș de cult, transformat în benzinărie

La 1908, în întreaga Dobroge locuiau aproape 4.500 de evrei. În acel an îşi deschidea porţile, după cinci ani de lucrări, una dintre clădirile splendide ale Constanţei, care dădea valoare atât arhitecturii cât şi, la fel de mult, spiritului unui oraş care s-a definit tot timpul prin diversitate, toleranţă şi înţelegerea celuilalt: Templul Sefard, poate cel mai impozant din ţară. Evreii sefarzi sunt toţi descendenţii acelora care au fost izgoniţi din Spania la 2 august 1492, o zi înainte de plecarea lui Columb pe mare, spre a descoperi America.

Astăzi, pe strada Mircea, la nr. 18, nu găseşti nimic, în orice zi ai ajunge acolo. E un platou din asfalt, până recent depozit al unei benzinării fără succes. Câteodată poţi parca, altădată te retragi pentru a căuta cu atenţie un trotuar pe care să continui coborârea spre mare. Un loc anonim şi sordid, ca multe altele din centrul vechi al oraşului, fără memorie şi incapabil să stârnească interesul. Nu căuta în vreuna dintre ofertele de promovare turistică a Constanţei: fostul depozit de gaz lichefiat este condamnat la uitare.

Templul Sefard, parte a pelerinajului confesional din Peninsulă

Parcarea se află la câţiva paşi de biserica ortodoxă „Metamorfosis”, cea mai veche din oraş, la câteva minute de splendidul edificiu al Moscheii „Carol I”, cel mai înalt din zona peninsulară, de geamia „Hunkiar”, înconjurată de terase cu mâncare ieftină şi clientelă de ocazie, de biserica armenească, adăpostită cu grijă de turişti, pentru a nu fi depistată şi chiar de splendida basilică romano – catolică „Sf. Anton”. Dacă eşti curios, poţi ajunge repede şi la ruinele Sinagogii de pe strada C.A. Rosetti. Din acest loc cu asfalt poţi face un pelerinaj confesional în mai puţin de jumătate de oră.

Bijuteria lui Adolf Linz

Templul Sefard, loc de rugăciune pentru o comunitate mică, de câteva sute de suflete (nu mai mult de 500 înainte de 1939 şi vreo 300 în 1943), a fost construit de Adolf Linz, acela care a dat identitate oraşului în primele decenii ale secolului trecut. Templul Sefard se remarca nu doar prin elementele arhitecturale ci şi prin amănunte care defineau Constanţa acelor vremi. Sinagogile se ridică de obicei lângă o apă (ca loc al purificării), într-un loc curat şi, pe cât posibil, pe un loc înalt.

În diaspora, condiţiile puteau fi mai restrictive, deoarece comunităţile creştine sau musulmane nu acceptau, de regulă, ca templele evreieşti să fie mai înalte decât propriile lăcaşuri. Totuşi, în oraşul acesta, Moscheea şi Templul Sefard dominau, prin înălţime, tot ceea ce însemna construcţie istorică. Iar, de pe strada Mircea, la nr. 18, de pe faleza înaltă, poţi privi în voie atât cartierele vechi cât şi, mai ales, marea.

Construcţia era impozantă ca dimensiune dacă avem în vedere numărul redus al comunităţii sefarde, adică al evreilor de rit occidental izgoniţi din Spania, refugiaţi în mare parte în Imperiul Otoman şi ajunşi, apoi, în secolul al XIX-lea, prin diverse locuri ospitaliere. Un stil gotic, auster, catalan, amintind de peninsula Iberică străbună. Micile nişe albe, de pe faţada roşiatică şi din laterale, alături de succesiunea de contraforturi, dădeau o senzaţie splendidă de solemnitate iar cele două rozete de la intrare, cu vitralii colorate, completau imaginea unei clădiri de excepţie pentru mica zonă peninsulară.

Ferestrele mici şi înguste nu erau îndreptate spre clădirile învecinate ci dădeau spre restaurantul vecin, veche prăvălie evreiască. Parapeţii înalţi făceau ca serviciul divin să nu fie vizibil din afară şi nici să poată fi perturbat de zgomotul străzii. O împrejmuire frumoasă din feronerie specială, împreună cu o poartă monumentală completau ansamblul. Acustica clădirii s-a dovedit a fi excelentă, nu puţine find evenimentele muzicale găzduite în vremurile bune.

Vestea cea bună, aceea a înfiinţării Uniunii comunităţii israelite de rit spaniol din România, în 1928, a dat speranţe şi micii familii constănţene mai ales că, în acelaşi an, guvernul de la Bucureşti hotărâse caracterul istoric al confesiunii mozaice, printr-o lege specială, adoptată într-un an electoral.

Simbolul comdamnării antisemitismului

În Templul Sefard din Constanţa a fost condamnat antisemitismul şi regimul lui Hitler. S-a întâmplat în seara zilei de 5 aprilie 1933 şi a fost una dintre manifestările publice de acest fel din Europa. Nu a fost îndeajuns pentru istoria românească: parcarea obscură de astăzi, de pe strada Mircea 18, a fost eliminată din memoria colectivă deşi în locul acesta s-a dovedit curaj, demnitate şi onoare.

Comunitatea sefardă, bogată, apreciată şi elitistă, a făcut eforturi considerabile pentru decorarea interiorului şi pentru obţinerea de obiecte de cult cât mai valoroase. Întâlniri oficiale ale evreilor din Dobrogea se deschideau cu rugăciuni colective şi aici se făceau apeluri ale societăţilor caritabile pentru ajutorarea şcolilor israelite din oraş sau a familiilor nevoiaşe.

Pragul Templului a fost trecut, în scurtele lor vizite la malul mării, de Marele Rabin al Ierusalimului, Jacob Mehr (în 1926), de Înaltul Comisar britanic pentru Palestina (în 1927), de miniştri sau membri ai Casei Regale. Era locul în care se vorbea deschis despre planul Ţării Sfinte, despre sionism, despre nevoia ca guvernele României să trateze corect comunitatea israelită. La rândul lor, sefarzii constănţeni au dat dovezi de recunoştinţă pentru statul în care trăiau, prin declaraţii fără compromisuri de susţinere a ţării şi a majorităţii ei în vremuri de restrişte.

Spre exemplu, la vremea când 1 Decembrie nu era zi naţională, Solomon Israel amintea coreligionarilor lui, în 1936, că fără Unire ar fi fost mai greu pentru toţi. Că demnitatea comunităţii israelite a primit respect tocmai în urma împlinirii idealului naţional al românilor.

Amprenta celui de-Al Doilea Război Mondial: Din lăcaș de cult, în depozit de harnașamente

Al Doilea Război Mondial a transformat definitiv destinul Templului. Autorităţile militare române au considerat că lăcaşul de rugăciune trebuie să devină depozit de alimente pentru oameni şi cai, de echipament pentru trupe şi de harnaşamente. Nu a contat nici măcar faptul că, în 1940, un cutremur afectase serios clădirea şi că exista pericolul unei distrugeri iminente.

Nici acela că era un obiectiv lipsit de apărare şi că putea fi nimicit oricând. Un efort în plus a venit şi din partea autorităţilor civile: în 1941, şeful comunităţii sefarde constănţene, Avram Bercovici, a fost trimis în lagărul de muncă de la Osmancea. Adică, tocmai acela care, în Templu, între primii în Europa, a avut curajul şi onoarea de a vorbi despre oroarea regimului nazist din Germania şi despre soarta care îi aştepta pe evreii continentului.

Acolo, la Osmancea, a împărţit acelaşi bordei cu rabinul şef al Constanţei, Joseph Schechter, şi cu o bună parte dintre aceia care au dat demnitate opiniei publice româneşti şi oraşului. Evident, fără a primi nimic din respectul autorităţilor sau al localnicilor. Nici după aceea, nici astăzi nu au existat scuze pentru aceste situaţii.

Regimul comunist a mai șters o filă de istorie

Ocupaţia sovietică şi, apoi, regimul comunist au dat lovituri decisive atât micii comunităţi cât şi Templului Sefard. Emigrarea în Israel sau Occident a fost masivă, după 1948, şi a fost ajutată şi de obiceiul statului român de a vinde pe bani buni, în valută, pe aceia care doreau să plece.

O comunitate hăituită de lumea politică a războiului a fost invitată să dispară de bunăvoie. Templul a devenit, încetul cu încetul, tot mai pustiu, martorul tăcut al unei istorii începute în 1830 şi care se apropia în mod sigur de un sfârşit inevitabil. Au lipsit orice gesturi de reparaţii morale iar consolidările materiale au fost insuficiente.

Cutremurul din 1977 a afectat şi mai mult structura de rezistenţă a lăcaşului şi, din acel moment, Templul Sefard a devenit o fantomă nedorită în zona istorică. Abia în 1986 a fost luată decizia distrugerii lui. Nu ştim dacă, la acel moment, rabinul şef al României, Moses Rosen, a aflat la timp şi dacă a cerut lui Nicolae Ceauşescu să oprească demolarea. Ceea ce ştim, însă, este că, în acelaşi an, în Bucureşti două sinagogi sefarde au avut aceeaşi soartă.

Pe locul lor, astăzi, se află hipermarketul „Unirea” şi parcarea aferentă. Totalitarismul aboleşte distincţiile tradiţionale dintre Bine şi Rău iar conştiinţele sunt rupte şi tocmai de aceea instaurarea regimului democratic a putut naşte speranţe.

Regimul democratic de după `90

După 1990, memoria Constanţei a eliminat fără menajamente Templul Sefard. Civismul de odinioară al locuitorilor nu a mai funcţionat iar explicaţii pot fi găsite oricâte şi oricând. De un sfert de secol, nicio publicaţie locală nu s-a oferit să scrie despre acest subiect. În mod cuviincios, toate autorităţile locale sau reprezentanţi ai societăţii civile, ai acelora care promovează în toate dezbaterile publice tema mozaicului etnic şi religios, au ocolit modul în care a dispărut Templul Sefard.

Desfigurarea fără milă a istoriei oraşului, în timpul regimului comunist, este o temă evitată, astăzi, de o lume care decide în mod liber. Această condamnare la uitare poate că are legătură şi cu faptul că nu există alte lăcaşuri de cult demolate peste noapte în acest oraş. Ce soartă o fi avut patrimoniul Templului, unde au plecat obiectele, unele de valoare inestimabilă? Ar ajuta la conturarea unei imagini mai bune a istoriei oraşului?

O comunitate demnă şi curajoasă, aceea a evreilor sefarzi, care un secol şi jumătate a pus umărul la identitatea Constanţei, a fost pusă sub pecetea de plumb a uitării şi nepăsării. Iar locul pustiu de pe strada Mircea 18 este dovada.

Care va fi soarta memoriei Templului Sefard?

Întrebat ce se va întâmpla cu terenul unde până în 1986 puteai găsi Templul Sefard, Carol Friedman, fostul președinte al Comunității Evreiești din Constanța, ne-a vorbit despre posibilitatea unei afaceri imobiliare ratată în urmă cu ceva ani:

„Pe strada Mircea nr. 18, pe terenul comunității, este teren arheologic. Din surse foarte sigure, acolo nu se poate construi nimic, pentru că un domn american de origine evreiască voia să facă un hotel mare. Când eram să merg triumfător la Vainer (Aurel Vainer, președintele Federației Comuni-tăților Evreiești din România, n.red.) cu această captură, mi-a zis: <<interesează-te dacă se poate, fiindcă aici sunt ruine de pe vremea romanilor>>“.

Cu o urmă de tristețe în glas, Carol Friedman a adăugat:

„Suntem orașul tuturor posibilităților. Suntem pe primul loc în șmecherie, și pe ultimul loc din punct de vedere al științei. Probabil sunt oameni pe care îi interesează mai mult profitul lor decât soarta fraților lor din împrăștiere, din diaspora“.

În ceea ce privește punctul de vedere al noului președinte al Comunității Evreiești din Constanța, Sorin Lucian Ionescu, soarta acestui teren este aproape sigură: va fi vândut.

În contextul în care Lucian Ionescu caută soluții financiare pentru a putea salva ce a mai rămas din Sinagoga Mare din Peninsulă (conform declarațiilor acestuia), actualul președinte ne-a declarat:

„S-ar putea să mai vând un teren pe care a fost o benzinărie și în fața căreia drumul a devenit o alee pietonală. Nu mai trece nici o mașină pe acolo și oamenii au reziliat contractul pe bună dreptate și au plecat. Trebuie să îl vând pe ăla. Nu pot să fac nici terasă, nu pot să am nici activitate de comerț, nu am găsit să-l închiriez. Probabil o să-l vând și pe ăla. Și o să solicit Federației ca banii să rămână la Constanța. Să nu se aplice sistemul care este în statutul Federației, ca ei să ia 80% din sumă“.

Iar o dată cu vânzarea terenului de pe strada Mircea nr. 18, putem spune că se va pierde și ultima urmă a ceea ce a însemnat Templul Sefard pentru mozaicul cultural din Constanța.

Astfel, Comunitatea Evreiască din Constanța va pierde încă o fărâmă din identitatea sa de aproape două secole pe tărâmul dintre Dunăre și Mare.