Sub ochii vigilenți ai Regelui Carol I: Scurta poveste a primei primării din Constanța Veche

Povestea românească a Constanței începe la 23 noiembrie 1878, iar urbea de la malul mării pășește într-o altă epocă a istoriei sale. După ce vechiul Kustenge devine oraș românesc, în urma Tratatului de la Berlin, iar responsabilitatea micii urbe este predată oficialilor români, în vechea cetate a Tomisului se deschide o pagină a premierelor: prima administrație românească, primul prefect român, primul port românesc la Marea Neagră, primul pod peste Dunăre, primii turiști veniți la băi sau… primul Palat Administrativ al Constanței.

Fostul Kustenge nu era decât un târg otoman, ce număra mai puțin de 8000 de suflete (cu 2000 de locuitori mai puțini decât are astăzi comuna constănțeană Mihail Kogălniceanu, spre exemplu). Turci, tătari, greci, armeni, bulgari, germani, evrei sau români, cu toții se confruntau cu aceleași probleme.

Lipsa apei potabile, adusă de sacagiii vremii de la cișmelele otomane aflate la cinci kilometri de oraș, unde astăzi se întinde cartierul Tomis Nord, micile ulițe prăfuite pe timp de soare și noroioase pe vreme ploioasă, străzile neluminate sau lipsa infrastructurii urbei erau lucruri ce creau o prăpastie între orașele mari ale Vechiului Regat și mica așezare de la malul Mării Negre.

Pentru prima administrație românească a Constanței, instalată de prefectul Remus Opreanu la 12 decembrie 1878, lucrurile nu au fost deloc simple.

Primarul Anton A. Alexandridi, împreună cu primul Consiliu Comunal, format din Basilio Gombo, Ali Kadâr Efendi, Bohor Seni și Hafus Regep Efendi, a trebuit să încerce, într-o perioadă tulbure din punct de vedere administrativ pentru noua urbe românească, să alinieze, pe cât posibil, micul Kustenge la regulile și nivelul Vechiului Regat. Administrația constănțeană trebuia să contrazică, prin realizările ei, cârcotelile vremii, cum că proaspătul teritoriu intrat între granițele țării, slab dezvoltat, cu un aspect de stepă, are slabe șanse pentru viitor și nu poate compensa, în nici un fel, pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, în urma Războiului de Independență.

Problemele Constanței Vechi erau multe, iar prima administrație românească trebuia să se îngrijească de diverse segmente: lipsa apei potabile, pericolul surpării malurilor argiloase, străzile nepavate, haosul arhitectural și eterogenitatea națiilor venite de pretutindeni, cu obiceiurile și tradițiile proprii, infrastructura urbană, toate într-un context în care cadrul legal trebuia pritocit de la zero. În afară de toate acestea, lipseau posibilităţile de a face comerţ pe scară mare, tocmai aici, într-un port la mare.

Pentru toate acestea, prefectul Remus Opreanu i-a pus la dispoziție grecului Anton A. Alexandridi, primul primar al Constanței, un spațiu de lucru într-un conac otoman de la intersecția străzilor Traian și Tomis (astăzi Sulmona).

Clădirea, în marea ei parte folosită ca reședință a prefectului, mai găzduia, pe lângă primar și Consiliu Comunal, poliția, arestul preventiv, pompierii, dar și un spațiu destinat pieselor arheologice, o cameră ce reprezenta, la acea vreme, primul muzeu al Constanței. O adevărată babilonie de instituţii şi personaje, dar acest lucru este o amprentă distinctă a tradiţiei administrative la malul mării de vreme ce, şi astăzi, în clădirea care găzduieşte şi Primăria mai vieţuiesc alte multe altele.

Pe locul unde astăzi se află liceul „Mihai Eminescu”, iar de-a lungul secolului al XX-lea a mai funcționat o școală și gimnaziul „Mircea cel Bătrân”, a făcut ochi şi primii pași administrația constănțeană.

În cele două mandate ale sale, derulate între anii 1878 – 1880 și 1882 – 1883, primul primar al Constanței, Anton A. Alexandridi, cel ce a ieșit complet din memoria orașului și al cărui nume nu se regăsește astăzi nicăieri în Constanța, a reușit să pună, alături de prefectul Remus Opreanu, piatra de temelie a administrației constănțene și să traseze principalele linii administrative ale Constanței.

Dintr-una din odăile vechiului conac otoman, cu două etaje, grecul Alexandridi a aprobat, împreună cu Consiliul Comunal, în anul 1879, „Regulamentul pentru Administrațiunea interioară a Comunei urbane Kiustenge“, un set de reguli ce făceau referire la curățenia orașului, traficul atelajelor sau stabilirea amenzilor. Cei 8000 de locuitori ai urbei erau nevoiți să uite repede cutumele libertine, specific orientale ale vechiului spațiu otoman și să se alinieze la noile realități din proaspătul teritoriu intrat în componenţa Vechiului Regat.

Doi ani mai târziu, atenția administrației locale s-a îndreptat către segmentul urbanistic și a impus, de asemenea, reguli. Dacă primarul Panait Holban a fixat în anul 1881 taxe diferențiate pentru construcții, în funcție de strada pe care se afla fiecare, dacă era pavată sau nu, același Alexandridi a obţinut aprobarea, un an mai târziu, „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri“. Sub acoperişul cu olane al aceluiași conac otoman, aflat la intersecția străzilor Traian și Tomis, a fost gândit, la sfârșit de secol al XIX-lea, setul de norme ce avea să construiască unul dintre cele mai cosmopolite orașe europene din perioada interbelică. La 1882 debuta prima politică urbanistică a orașului, care va avea drept rezultat, o jumătate de deceniu mai târziu, o mostră spectaculoasă de stiluri arhitectonice îndrăzneţe şi o localitate extrem de elegantă şi modernă.

Au fost reglementate materialele din care erau îngrădite curțile și din care urmau să fie construite casele, erau specificate clar lărgimea străzilor, regimul de înălțime al clădirilor, coloristica construcțiilor, cât și detaliile arhitecturale ale acestora, până în cel mai mărunt detaliu.

Spre deosebire de perioada democratică a Constanței de după 1989, aceste specificații nu rămâneau doar pe hârtie, administrația locală nesfiindu-se, la acea vreme, să dea amenzi sau chiar să demoleze clădiri. Nici măcar Mihail Kogălniceanu nu a putut să încalce normativele lui Alexandridi, atunci când și-a terminat prima casă din Constanța, acoperită cu paiantă. Legea specifica clar: doar marmură sau piatră.

În anul 1883, pe când primar era Panait Holban, aflat la cel de-al doilea mandat, conacul administrativ al Constanței a luat foc. În lipsă de fonduri majore, edilii urbei au stat, până în anul 1896, în chirie, prin diferite imobile, toate lipsite de spaţiul şi confortul necesar unei instituţii.

Activitatea administrației nu era deloc diferită de cea de astăzi, iar scandalurile și bârfele din cafenele nu lipseau. Cu largi terenuri intrate în posesia administrației locale, licitațiile pentru vânzarea acestora se derulau pe bandă rulantă. Mare era lupta între moșierii și comercianții Constanței, armeni, români, evrei sau greci, pentru oferta de arșini pusă la dispoziție de Primăria Constanței la acea vreme. Cu sume între 1 și 3 lei arșinul (71 cm pătrați), ofertele erau dezbătute îndelung de Consiliul Comunal. Cum vechiul regim otoman nu se străduise, vreme de secole, să stabilească clar norme şi titluri de proprietate, loturile de prin oraş, de pe malul mării sau de prin împrejurimi se dovedeau extrem de tentante.

Un alt mare proiect disputat între pereții închiriați de administrația constănțeană în prima jumătate a ultimului deceniu al secolului al XIX-lea a fost stabilirea fundamentului a ceea ce este astăzi marele oraș turistic Constanța. Amenajarea băilor a fost gândită în acea perioadă, iar la 1885, primarul Panait Holban instituia prima taxă pentru vizitatorii orașului, veniți la plajă.

Și, în paralel cu aceste preocupări administrative mai mult sau mai puțin mărunte, după ce administrația răscumpără de la firma engleză Danube- Black Sea Railway Company Limited 65 de ha de teren din oraș, calea ferată Constanța-Cernavodă, case și magazii, gări, linia telegrafică, depouri și ateliere de reparații, încep primele frământări pentru amenajarea și modernizarea portului.

Administrația românească dovedise, în aproape 20 de ani de când preluase frâiele Constanței, prin proiectele propuse și instalarea noii ordini în urbe, că orașul, la cumpăna dintre secole, poate deveni un punct principal pe harta României. Adormita şi uitata așezare otomană prindea conturul unui viitor mare oraș. Se afla încă la început, adevărat, însă avea mari perspective. Populația crescuse semnificativ, clasa politică de la malul mării devenise efervescentă și implicată în treburile urbei, cu o râvnă crâncenă de a se legitima în fața Bucureștilor și de a se alinia la pretențiile Vechiului Regat. Orașul avea deja două hoteluri de prim rang: unul, ce îi purta numele regelui Carol I și care găzduia, printre turiștii veniți la băi, chiar familia regală, și altul, Regina, din a cărui mansardă îi scria Eminescu Veronicăi Micle, la începutul anilor `80 ai secolului al XIX-lea. Mica urbe se animase, cafenelele greceşti şi armenești și birturile ţinute de oameni din toate neamurile Europei şi Levantului erau din ce în ce mai animate, comerțul la Constanța prindea viață iar locuitorii se obișnuiseră deja cu oamenii veniți în vilegiatură la mare.

Însă, cu toate că administrația locală constănțeană făcuse pași mari spre progres, nu exista încă un Palat Administrativ. Periplul găzduirilor și lipsa unei etichete de vază a edililor orașului trebuiau să înceteze. O clădire care să intre în proprietatea Consiliului Comunal și a serviciilor primăriei, care să îi ofere administrației constănțene un statut, era imperios necesară. Edilii Constanței trebuiau să scape de perioada chiriilor.

Problema a fost pusă încă din anul 1886, de către primarul Panait Holban, însă neajunsurile stringente ale urbei și fondurile îndreptate cu prioritate către infrastructură și dezvoltarea micului Kustenge fac ca proiectul construcției unui Palat Administrativ să prindă contur abia după un deceniu.

Primarul Mihail Coiciu, cel ce a păstorit orașul Constanța aproape 8 ani, s-a ocupat, în cel de-al treilea său mandat, de construirea primului Palat Comunal al Constanței.

Proiectul era măreț pentru acele vremuri. Ideea construirii primei clădiri administrative a orașului a creat furori la malul mării. Care va fi proiectul, unde va fi amplasat, cine va construi și, mai ales, cine va crea conceptul?

Toate aceste lucruri au fost dezbătute pe larg, atât între oficialitățile vremurilor, cât și printre turcii, grecii, românii, evreii sau armenii strânși pe la colțurile străzilor Constanței sfârșitului de secol al XIX-lea.

Petițiilor înaintate de cetățeni, referitoare la acest subiect, le dădea citire primarul Coiciu, urmând a fi analizate în ședințele de Consiliu Comunal. O investiție atât de mare și un moment atât de important pentru Constanța trebuiau dezbătute în cele mai mici detalii, iar exercițiul democratic se dovedea viu în acea vreme, cererile și părerile locuitorilor fiind importante pentru edili.

Însă, dintre toate aceste aspecte, cele mai mari frământări s-au oprit asupra locului în care urma a fi construit Palatul Administrativ. Prima variantă propusă: strada Marc Aureliu, în faţa actualului Muzeu de Istorie Națională și Arheologie.

Doar inspirația oficialităților constănțene la acea vreme a făcut ca prima Primărie a Constanței să rămână astăzi în picioare. Pe locul în care a fost propusă inițial construirea Palatului Comunal au fost ridicate, câțiva ani mai târziu, la început de secol XX, Casele Torosian. Acestea au dispărut din memoria orașului, și probabil aceeași soarta o putea avea și Palatul Comunal, după ce, în 1985-1986, în urma dorinței cuplului conducător Nicolae și Elena Ceaușescu de a privi marea din Piața Ovidiu, casele armeanului au fost demolate.

În anul 1894, totul fusese decis. Viitorul Palat Comunal avea să fie construit în Piața 23 Noiembrie, oborul de atunci, cu o denumire simbolică, ce evoca momentul intrării Constanței în lumea modernă românească. Arhitectul ce urma să se ocupe de proiect era Ion Socolescu, constructorul fusese desemnat Ștefan Pisculici, iar pictorul și decoratorul clădirii francezul August Perrier.

Așa că, la 20 noiembrie 1896, în fosta piață 23 Noiembrie, acolo unde își întindeau mărfurile zarzavagiii bulgari, turcoaicele şi tătăroaicele gureșe, armenii și grecii precupeți, în spațiul plin de resturi vegetale, gunoaie și forfotă domestică, exact la marginea curţii vechii Geamii Hunkiar și dincolo de zidurile vechii cetăți otomane, în apropierea mahalalei grecești și la extremitatea nordică a orașului de atunci, se inaugura primul Palat Administrativ al Constanței, actualul Muzeu de Artă Populară. Urmau zece ani de administrație constănțeană în casă nouă.

Arhitectul Ion Socolescu a lăsat moştenire una dintre cele mai interesante clădiri administrative din România. Aparent, dinspre fosta piaţă 23 Noiembrie dar şi din părţile laterale, prima Primărie constănţeană aduce categoric a catedrală ortodoxă. Intrarea dădea înspre spaţiul ocupat de vechea gară construită de britanici, cu aproape patru decenii mai înainte şi privea direct spre noul Palat Regal, inaugurat de Regele Carol I şi Regina Elisabeta. O clădire cu subsol, parter, etaj şi mansardă, extrem de elegantă şi de bine proporţionată, cu un birou spaţios pentru primarii oraşului şi dotată cu o splendidă sală de şedinţe a Consiliului Local, pictată în auriu pe tavan cu motive geometrice şi florale de francezul August Perrier.

Deasupra intrării principale, a uşii pe care intrau petiţionarii şi funcţionarii, se află un amplu arc trilobat, în acoladă, iar pe întreaga faţadă se regăsesc panouri decorative în relief. Motivele decorative de la nivelul cornişei sunt pictate, anunţând, revoluţionar, curentul Art Nouveau. Balconul este din zidărie solidă, sprijinit pe coloane masive, cu capiteluri specifice artei religioase româneşti. Ceea ce dă o specificitate clădirii este tocmai jocul extraordinar de culoare de pe faţadă: roşu aprins şi alb, în special. Majoritatea a crezut şi dă drept model originar un proiect religios. Nimic mai fals. Faţada primului Palat Administrativ al Constanţei respectă exact un stil, „Regele Carol I”, de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, pe care îl regăsim în mai multe dintre clădirile publice, de stat, ale vremii. În special gări şi imobile administrative dar, uneori, şi biserici (cum ar fi Biserica „Cuţitul de Argint”, din Bucureşti). Putem stabili că Ion Socolescu a conceput un imobil care se vedea, din toate părţile, de la ferestrele Palatului Regal şi că, prin urmare, a gândit un stil caracteristic domniei Regelui Carol I, cu destule motive neo-româneşti şi chiar orientale, de inspiraţie arabă. Jocul de culoare, roşu şi alb, de pe faţadă, nu ţine însă de o improvizaţie religioasă ci, mai degrabă, de dorinţa de a se face remarcat de Rege. Părţile laterale au motive decorative exterioare sobre, ferestrele fiind înalte şi dreptunghiulare.

Este singurul loc din ţară unde se regăsesc, în acelaşi spaţiu, o clădire regală şi un sediu administrativ, acest lucru întâmplându-se la trei decenii de la urcarea pe tron a lui Carol şi la aproape două decenii de conducere românească a Dobrogei. Nici la Bucureşti, nici la Sinaia nu s-a stabilit un astfel de parteneriat urbanistic şi acest lucru poate denota şi un interes aparte al Familiei Regale în evoluţia unui oraş privit ca un copil de suflet.

Curtea Primăriei, cu deschidere spre Palatul Regal şi spre gara britanică, era închisă cu un gard decorativ din cărămidă şi feronerie iar pavajul era din cărămidă solidă şi nu din obişnuita piatră cubică, din granit, regăsită pe străzile oraşului.

Clădirea primei Primării a Constanţei s-a dorit o realizare arhitectonică de excepţie şi un imobil funcţional. Prima observaţie, şi pentru chibiţii de acum un secol şi pentru noi, cei de acum, este că nu a fost prevăzută cu o sală de recepţii, de bal sau de concerte. Nici nu se putea, şi primarii, şi Consiliul Local, şi arhitectul sau antreprenorii ştiau că Regele Carol I nu gusta prea mult recepţiile şi nici risipa, iar ochi vigilenţi, care să privească de la ferestrele Palatului Regal spre Primărie, erau destui.

Din această clădire se autorizează, începând cu 1896, toate vânzările de terenuri ale orașului, de aici se eliberează toate autorizațiile date hotelierilor și restaurantelor. Tot din noul Palat Comunal se planifică continuarea dezvoltării infrastructurii urbane și, tot de aici, oficialitățile constănțene, împreună cu clasa politică de la malul mării, conving Bucureștii și definitivează statutul Dobrogei și al Constanței prin trimiterea de reprezentanți în legislativul țării.

În anul 1901, din biroul de la etajul Palatului Comunal, Ion Bănescu gândește și dezvoltă zona românească a Constanței, extinde orașul înspre nord și creează, astfel, legătura dintre vechiul oraș și noua zonă virgină ce va deveni punctul zero al turismului balnear la Marea Neagră: Mamaia. În anul 1906, anul în care Palatul Administrativ își va schimba destinația, Ion Bănescu ia una dintre ultimele decizii în Palatul Administrativ și inaugurează stațiunea Mamaia.

Nu sunt foarte la îndemână motivele reale ale plecării administraţiei din superbul Palat al Primăriei. Poate fi vorba despre lipsa resurselor financiare ale întreţinerii, oraşul cheltuind enorm cu modernizarea şi cu noile utilităţi în contextul în care necesităţile erau urgente. Transformarea Constanţei într-unul dintre cele mai moderne porturi ale Europei şi într-o staţiune maritimă de lux, în aşteptarea deschiderii celor mai importante investiţii (Cazinoul, hotelul „Palace”, infratructura din Mamaia) nu a costat puţin. În acelaşi timp, însă, oraşul sporea necontenit iar dimensiunea imobilului nu mai făcea faţă cerinţelor. Pe de altă parte, mai poate fi vorba şi despre nevoia unei identităţi specifice, despre revenirea la origini, în piaţa centrală a oraşului, acolo unde veghea deja statuia în bronz a lui Ovidiu. Sau, de ce nu, eforturile discrete ale primarilor şi consilierilor de a ieşi de sub veghea permanentă a Palatului Regal din faţă: cine ştie ce putea vedea Regele sau Regina şi, nu uitaţi, pe vremea aceea nu existau alegeri locale pentru edili…

Sediul a fost vândut Direcţiei de Poştă şi Telegraf, în 1906, iar primăria Constanței se mută, pentru aproape un deceniu, în exotica proprietate a baronului Alleon, de pe strada C. A. Rosetti. În anul 1921, este inaugurat noul Palat Comunal, în Piața Independenței, actualul sediu al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie.

Primul Palat al Primăriei rămâne până în 1970 sediu al Poştei şi Telefoanelor. În felul acesta, a fost scutit de devastările din cele două Războaie Mondiale, trupele de ocupaţie purtând grijă pentru echipamente şi clădire. Totuşi, în cele mai bine de şase decenii de funcţionare în acest domeniu, multe dintre elementele originare fie au dispărut, fie au fost distruse: mobilier, sticlărie, decoraţiuni, lemnărie, compartimentarea specifică. Traficul mare de persoane şi necesităţile obiective ale Direcţiei de Poştă, Telefon şi Telegraf au condus la anularea unei bune părţi din specificul iniţial. Din 1970, clădirea a intrat în patrimoniul muzeistic, fiind astăzi sediul unui foarte bun Muzeu de Artă Populară, reper al turismului cultural constănţean.

Din păcate, intrarea în circuitul muzeal nu a scutit primul Palat al Primăriei Constanţei de trecerea nemiloasă a timpului şi de vecinătatea primejdioasă, dată de politicile iresponsabile ale edililor din ultimele decenii, inclusiv democratice. Faţada este departe de forma iniţială, culorile sunt şterse, pereţii exteriori dau semne de oboseală iar cultura managerială a decis apariţia unor sordide aparate de aer condiţionat în exterior, care violează pur şi simplu o arhitectură unică. Roşul cărămizilor este demult istorie, curtea pavată este lipsită de gust, cu o vegetaţie neîngrijită şi lipsită de valoare, mai mereu cineva ţine să parcheze maşini ieftine chiar în buza intrării şi, aşa cum stă bine culturii constănţene, a apărut în mica grădină şi o toaletă ecologică. Exact lângă imobilul care a dat sensurile începuturilor româneşti moderne ale oraşului. Lipsa de gust şi de preocupare a edililor este vizibilă în vecinătăţile clădirii: ruine, acoperământuri de plastic cu mâncare ieftină, culori ţipătoare, populaţie asistată social.

Mai mult, nimeni nu doreşte să ne respecte şi să respecte tradiţia oraşului: nu veţi găsi în curtea cu buruiană şi toaletă ecologică vreo informaţie afişată în legătură cu un monument istoric. Poate unul dintre cele mai frumoase din întreaga Dobroge, mărturie a unei istorii speciale a provinciei şi a oraşului.