Stradela Vântului, învăluită în legende și ghemuită între bijuterii arhitectonice ruinate

140 de pași coborând spre mare și anvergura brațelor unui călător – de atât este nevoie pentru a cuprinde și a admira în totalitate stradela Vântului din Constanța. Cea mai îngustă arteră pietonală din Peninsula constănțeană păstrează același farmec pentru care celebra stradelă a „Sforii“ a intrat printre obiectivele turistice ale Brașovului.

Stradela Vântului, ghemuită printre clădirile ridicate la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, este a doua cea mai îngustă arteră din România.

O zărești destul de greu, pentru că intrarea din strada Mircea cel Bătrân, aflată la doar câțiva metri de Biserica greacă Metamorfosis, seamănă mai degrabă cu un spațiu pierdut între două case, despre care crezi că se va înfunda în vreo curte închisă. Însă indicatorul stradal ce arată încrucișarea drumurilor confirmă existența unei străzi.

Intrarea, întunecată și ferită adesea de razele soarelui de cele două case ce îți dau senzația că se unesc la vârf, te ispitesc să explorezi mai departe.

Odată ce ai călcat pe îngusta stradelă burdușită de clădiri care de care mai diferite, de-o parte și de alta, care te strâng ca într-o menghină, parcă te transpui într-una dintre poveștile lui Hans Christian Andersen.

Hans Christian Andersen și stradela Vântului

Iar legenda spune că marele povestitor danez chiar ar fi menționat această îngustă stradelă în una dintre scrierile sale, descriind-o ca fiind o stradă lată cât o palmă. Deși povestea gâdilă urechile vizitatorilor, totuși îi lipsește miezul adevărului.

Celebru pentru basmele sale nemuritoare, danezul ce le-a dat viață „Crăiesei Zăpezilor“ sau „Micii Sirene“ a trăit între anii 1805-1875. Așa cum documentele atestă, într-adevăr, la mijlocul secolului al XIX-lea, aflat într-un voiaj prelungit în Germania, Italia și Turcia, ajunge de la Istanbul, pe apă, în vechiul Kustenge.

Creatorul de basme danez trăgea, în anul 1841, în micuțul port al Constanței otomane.

În însemnările sale despre această călătorie, publicate în limba daneză sub titlul „Bazarul unui poet“, Andersen descria vechiul Kustenge: „Kustendje este aşezată pe un mal povârnit, cu stânci calcaroase, încrustate cu scoici. Nici un copac, nici un tufiş, doar câteva colibe fără geamuri, cu acoperiș de stuf rezemat în pământ, înconjurate de o împrejmuire de piatră. Un steag flutură, un grup de femei privesc sub văl sosirea, iar tătarii se pornesc strigând întru întîmpinarea pasagerilor. Debarcaderul se compune din blocuri din piatră trântite unul peste altul (…) Case sărăcuţe, pe jumătate dărăpănate, formau strada principală, care era destul de lată; ici colo zăceau coloane de marmură și de piatră cenușie care după înfăţişare aparţineau unei epoci mai vechi“.

Și totuși, de ce nu ar fi putut să descrie Andersen și micuța stradelă a Vântului?

Datele istorice și coordonatele geografice arată că era imposibil ca stradela Vântului să existe în momentul în care Hans Christian Andersen bătea aleile prăfuite ale vechiului Kustenge.

La 1840, Constanța era un oraș foarte mic. Dacă după Războiul Crimeii dintre anii 1853-1856, urbea era compusă doar din câteva sute de case, cu siguranță în anii 40 ai secolului al XIX-lea existau mult mai puține imobile. Chiar descrierea lui Andersen arată că a găsit aici „doar câteva colibe fără geamuri (…) case sărăcuțe, pe jumătate dărăpănate“ care „formau strada principală“.

Ținând cont de aceste descrieri și de faptul că vechiul Kustenge avea case răzlețe, nu era logic să fi existat această mică arteră de numai doi metri lățime, ce nu putea fi creată decât pentru a despărți două rânduri de case, aflate foarte aproape unele de altele.

Pe de altă parte, dacă ne gândim că zidul otoman, adică marginea Kustengeului, era geografic așezat puțin mai la nord de curtea Geamiei Hunkiar, până în fosta primărie a Constanței, actualul Muzeu de Artă Populară, este limpede că stradela Vântului nu putea să fie în interiorul cetății. Asta și pentru că, abia în anul 1868, atunci când a fost construită Biserica greacă Metamorfosis, marginea orașului se extinsese înspre nord, adică peste actuala poziționare a stradelei Vântului. În momentul construirii lăcașului de cult, acolo nu era decât un maidan. În afară de aceste lucruri, nici una dintre clădirile de pe această arteră nu datează din perioada otomană şi nu sunt indicii din care să rezulte că actualele imobile au fost ridicate pe fundaţii mai vechi sau au fost modificate în spiritul unei epoci ulterioare, mai generoase cu spaţiile de locuit şi cu facilităţile lumii moderne.

Deci, este foarte clar că la 1841 nu putea exista o stradelă atât de îngustă în extremitatea nordică a cetății otomane, aceasta neavând nicidecum caracteristicile unei străzi de frontieră a orașului.

Iar dacă frumoasa legendă legată de descrierea lui Hans Christian Andersen rămâne doar un superb basm pentru turiștii Constanței, o privire atentă asupra geografiei zonei ne îndreptățește să credem că stradela Vântului, ce șerpuiește ca un defileu între liniile de construcții laterale, a fost construită ca o frontieră între mahalaua grecească și cea armenească.

Stradela Vântului se află la o distanță aproximativ egală de străzile Aristide Karatzali și Callatis, străzi în jurul cărora s-au creat cele două cartiere ale Constanței Vechi. De asemenea, mahalalele au fost construite și configurate în jurul bisericilor grecească (Metamorfosis) și armenească (Sf. Maria), care, de asemenea, se găsesc diametral opus față de micuța stradelă a Vântului. Și, ținând cont că aceste construcții datează la sfârșitul secolului al XIX-lea este foarte clar faptul că descrierea vechiului Kustenge, făcută de Hans Christian Andersen, nu putea conține și referiri la Stradela Vântului.

Astfel, micuța străduță de poveste, învăluită în basme daneze și în povești românești de la cumpăna secolelor XIX-XX rămâne, la fel ca stradela Sforii din Brașov, un obiectiv tocmai bun de vizitat. Mai ales că artera constănţeană este, practic, necunoscută turiştilor şi puţin obişnuită în memoria localnicilor.

Și aici, ca și în cazul arterei din Brașov, găsim elemente unice, specifice fiecărei zone.
Dacă în cazul stradelei Sforii, pașii printre clădirile în stil săsesc, cu arhitectură specifică, cu tușe medievale germane, te îndreaptă către masivul Tâmpa, coborârea pe stradela Vântului, cu un parfum mediteranean, de inspirație grecească, îți deschide la orizont marea.

Un spectacol de stiluri arhitectonice

Nu sunt neapărat multe case pe stradela Vântului dar unele dintre ele sunt veritabile reuşite arhitectonice ale stilului, de excepţie. Ceea ce poţi constata, chiar de la primii paşi prin lumea aceasta ireală în care pătrunzi brusc, neanunţat, este că vechii şi bunii locatari ai puţin cunoscutei legende urbane erau, cel mai sigur, oameni prosperi, cu resurse financiare importante, care apelau la cele mai moderne soluţii arhitectonice şi care, la fel de cert, îşi doreau linişte şi discreţie. Cum aceste două lucruri se cumpără cu bani mulţi, casele acestea sunt departe de a fi sărăcăcioase, modeste sau lipsite de gust. Tăiată cu câţiva ani înaintea Primului Război Mondial, stradela Vântului a căpătat repede o patină aristocratică, tihnită. Cella Serghi, născută câteva case mai jos, pe strada Mării, vecină cu prinţul Suţu, ţine minte că străzile din jurul ei, pe care hoinărea toată ziua, erau pietruite şi nu pavate cu piatră cubică: despre legendara arteră a Vântului, care lega de-a curmezişul cartierul de deasupra mării de drumul central care curgea în piaţa Ovidiu, ea ştie că era podită grijuliu cu piatră de cea mai bună calitate, nu cu bolovăniş adus din carierele dobrogene din apropiere.

Cum intri dinspre strada Mircea, pe partea stângă, zărești un superb imobil de locuinţe care păstrează tot ce poate fi mai caracteristic pentru belle époque-ul dinaintea Primului Război Mondial. Intrarea dinspre stradelă dezvăluie un hol comun, cu expresive mozaicuri florale şi zigurate pe podea şi, ceea ce este şi mai extravagant, cu feroneria originală a scărilor de lemn ce urcă, şerpuind, spre etaj. Ferestre mari, frumos arcuite, cu ancadramente de inspiraţie britanică, victoriană, unele dintre ele devalizate acum de gustul îndoielnic al locatarilor, faţada din cărămidă roşie aparentă, balconul din piatră modelată cu motive florale, deasupra unei intrări maiestuoase, încadrate de coloane zvelte, cu trimiteri clasice, elenistice, conving uşor că această casă, împărţită deopotrivă de cele două străzi, cu stridente aluri occidentale, este una dintre cele mai frumoase rămăşiţe ale oraşului de demult.

În partea opusă a stradelei, în dreapta, în deschidere, o casă de mai mici dimensiuni, ridicată tot la începutul secolului trecut, cu un singur cat şi cu o curticică care priveşte spre strada Mircea, are renumele că ar fi găzduit, imediat ce a fost în picioare, pe Marin Ionescu Dobrogianu, cunoscutul publicist de la începutul anilor 1900 şi autor al primei monografii a Dobrogei. Evident, acest lucru nu este semnalat nicăieri, laşi legendele să abunde până când cineva se va decide că a venit vremea ca oraşul acesta să respecte trecutul şi oamenii care i-au ridicat rangul mai mult decât o pot face anoştii contemporani.

Pe la mijlocul celor 140 de paşi obişnuiţi ai străzii, pe partea stângă, nu poţi să nu te opreşti cu admiraţie. În ruină şi devastată de râvna gospodărească a locatarilor de astăzi, deşi este clasificată drept monument istoric, ai ocazia să descoperi unul dintre cele mai reuşite imobile de artă neoromânească interbelică din întreaga ţară. O vilă mare, bogat ornamentată şi consolidată cu cele mai reprezentative semne ale stilului, cu un foişor extrem de asemănător cu suratele lui de la Cotroceni şi din alte clădiri celebre bucureştene. O caracteristică dobrogeană există: ferestruicile tăiate în formă îngustă şi alungită, care urcă până în vârful micului turn şi care aduc aminte fără îndoială de minaretul expresivei Moschei Regale din piaţa Ovidiu. Două balcoane deschise, cândva, priveau semeţ spre mare. Frontonul inferior dinspre stradela Vântului aduce, vag, cu al unei cule, geamurile deschise imens spre stradă şi mare dau impresia de aer, iar feroneria scărilor, originală, este de asemenea o lucrare cu amprentă. Toate ne împing categoric spre ideea că acest mic palat, ascuns între spaţiile strâmte ale celei mai înguste străzi extracarpatice, nu a putut ieşi decât din mintea şi din mâinile arhitectului Grigore Cerchez, autor şi al unor case vecine, una proprietate personală, pe strada Callatis, cealaltă chiar vila Suţu, de pe malul mării.

Imediat lângă, un alt splendid specimen arhitectonic, de data aceasta de cea mai bună factură cubistă, a anilor 1930: un imobil cu un singur etaj, lung şi cu deschidere totală spre stradă, cu o curte care în mod sigur, cândva, reprezenta o frumoasă parcelă de gazon şi flori. Construcţia este simetrică, balcoanele, deschise mai demult, întrerupând liniile drepte şi sigure. Astăzi totul este o biată ruină, neglijată şi batjocorită, cu faţada căzută, stricată de încercările nereuşite de modernizare. Mai interesant, poate unic în tot oraşul, pare să fie gardul de cărămidă şi ciment al imobilului acum decrepit: cu largi arcade şi cu motive zigurate specifice stilului dă dovada că apăra de vedere obişnuită o proprietate elegantă, bine situată în elita constănţeană, cu gusturi moderne şi practice. Ultima parte a casei, coborând spre strada Marcus Aurelius, este complet abandonată iar gardul a dispărut demult, fiind înlocuit de uluci domestice, acum putrede.

Cele două case vecine, atât de diferite ca stil dar la fel de generoase cu spaţiul deschis, dovedesc stăruinţa proprietarilor pentru viaţa tihnită: fie că priveai spre mare, admirând crenelurile arabe ale vilei prinţului Suţu, fie că te uitai de-a lungul micii artere puţin umblate de trecători incomozi, confortul poate fi lesne imaginat. Existau filigene de cafea, aduse din bazarurile de vechituri ale Istanbulului decăzut sau de prin porturile aglomerate ale Levantului, cu măsuţe rotunde pitice, orientale, bătute în aramă de calitate, ceşcuţe din porţelan arab sau persan, taburete mici, din lemn sculptat, cu şezuturi din piele prelucrată la Damasc sau Alep, cafele fierte cu răbdare, însoţite de dulceţuri din fructe autohtone- de gutui, de pere sau, pentru cei mai îndrăzneţi, de smochine sau portocale- pahare aburinde cu apă rece laolaltă cu conversaţii banale, cu briza mării şi cu soare dogorâtor şi odihnitor, de miez de vară.

La capătul de jos, pe partea stângă, stradela Vântului oferă, laolaltă cu surata ei, Marcus Aurelius, o altă surpriză: o splendidă casă negustorească, bogată, de sfârşit de secol XIX- început de secol XX, cu evidente accente arhitectonice elene. De altfel, mica piaţetă din faţa casei ne împinge limpede înapoi în cartierul grecesc, părăsit pentru o scurtă vreme când am început să coborâm agale dinspre strada Mircea. Casa are o fundaţie masivă, de blocuri tăiate de piatră, aşa cum se văd ele dinspre stradela Vântului, ca în faţă să ofere o deschidere nu neapărat spectaculoasă cât extrem de opulentă, cu intrări masive, zdravene, şi cu o curte, azi serios nimicită, în care fără îndoială că aveau să încapă atelajele care îi duceau rapid pe proprietari spre oborul de cereale, spre danele portului şi, adesea, la marginea pieţii Ovidiu, unde începea viaţa mondenă a oraşului.

Cert este faptul că orașul Constanța deține o stradelă unicat în România, o arteră pietonală de doar doi metri lățime care îți poartă pașii, pe o distanță de doar 100 de metri, prin jumătate de secol de istorie. Astăzi arată ponosită, neîngrijită și urâțită de starea degradantă a majorității clădirilor sale.

Bijuteriile arhitectonice de pe strada Vântului, inclusiv cele două monumente istorice, sunt batjocorite de lipsa de interes a proprietarilor. Stradela Vântului ar putea fi un loc fabulos, plin de istorie și de povești. Astăzi, ea rămâne doar cea mai îngustă stradelă a Constanței, burdușită de superbe clădiri aproape ruinate.