România la barbut: Dragnea sau Europa?

Liviu Dragnea, președintele PSD (foto: EuropaFM)

Din păcate pentru Partidul Social Democrat nu se poate decât Europa.

Am mai spus şi o repet: drama politică şi de construcţie ideologică instituţională a Partidului Social Democrat şi a lui Liviu Dragnea nu este neapărat problema (sau problemele) din Justiţie ale liderului partidului şi nici obstacolele (unele dintre ele reale) în redesenarea construcţiei statului ci incapacitatea actualului leadership al formaţiunii de a depăşi anii 1990.

Vreme de un deceniu după căderea oficială a comunismului în România, în 1989, strămoşul PSD – Frontul Salvării Naţionale – a identificat noua economie ca nefiind una de piaţă ci care trebuia să acopere necesităţile unei societăţi fără principiile competiţiei. De asemenea, FSN a instituit conceptul de „democraţie originală”, Ion Iliescu nefiind de acord cu libertăţile instituite şi asigurate în statele Europei. Criticile permanente ale instituţiilor europene, ale diferitelor foruri internaţionale, ale liderilor de guvern şi de stat de pe continent erau desemnate drept atacuri la adresa României. Atunci, vinovaţii permanenţi ai României, în viziunea lui Ion Iliescu şi a guvernelor conduse sau controlate de FSN, PDSR şi PSD în perioada 1990- 2004 au fost, pe rând, Corneliu Coposu (liderul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat), Ana Blandiana, Regele Mihai. Atunci, liderii europeni care erau „dezinformaţi” în permanenţă de românii „trădători” erau Catherine Lalumiére, liderul Consiliului Europei şi Manfred Woerner, secretarul general al NATO. Acum, în 2018, scenariul arată la fel: cine nu ştie în România că ambasadorii statelor occidentale acreditaţi la Bucureşti sunt incapabili să se informeze singuri sau că Frans Timmermans nu înţelege nimic din istoria protocoalelor secrete dintre SRI şi DNA?

Din 2016, de când la alegerile parlamentare din decembrie PSD a obţinut cel mai bun scor electoral din istoria democraţiei româneşti recente, programele ideologice din anii 1990 au revenit. Iar acest lucru a trimis în ridicol şi partidul, şi liderii dar şi electoratul care susţin, împreună, programele şi discursurile copiate din ziarele de acum trei decenii.

Liviu Dragnea şi liderii partidului nu sunt racordaţi la curentele de gândire social-democrate actuale, nu au niciun fel de contacte cu lideri europeni, nu pot elabora proiecte majore de ţară şi de colaborare internaţională. Nu pensii şi salarii, acestea sunt simple cheltuieli bugetare: România are nevoie de o restructurare majoră a infrastructurii instituţionale, ea trăieşte şi acum, în cele mai multe părţi, în anii 1990.

Actuala conducere a PSD este compusă din lideri mărunţi de provincie, nici măcar din acele localităţi cu performanţe, din oameni care nu au reprezentat niciodată vârfuri în domeniile lor profesionale (cu foarte puţine excepţii), din cetăţeni cu averi impresionante fără vreo experienţă în competiţia economică liberă. Funcţionarea PSD pe fundamentele unor clici regionale (judeţene), cu metehne tribale în ceea ce priveşte relaţiile de familie şi de interes, a aruncat inovaţia şi a eliminat competenţa. Un patron de fabrică de rachiu de prune şi-a pus fata ministru, fată care, desigur, nu poate conduce un minister oricâţi bolizi şi prieteni o aşteaptă acasă iar un lider tribal, de Neamţ, a suit în scaunul de ministru o fiinţă care se chinuie cu desemnarea literelor.

Aceştia nu pot concura în nici un fel cu colegii lor din Europa pentru că nu pot înţelege societatea anului 2018. Nu au avut parte nici de competiţia politică şi ideologică necesară, nici de educaţia serioasă cerută de o instituţie riguroasă de învăţământ, nici de regulile de fier ale unei cariere de succes.

Războiul dintre Liviu Dragnea şi Comisia Europeană şi/Parlamentul European este pierdut fără drept de apel, indiferent de ceea ce ascultaţi la televiziunile de ştiri sau de ceea ce citiţi pe portalurile de informaţii din România.

Desigur, şedinţa Parlamentului European dedicată României este, mai degrabă, o declaraţie politică (dar extrem de viguroasă pentru a arăta locul coaliţiei PSD-ALDE de la Bucureşti în Europa) decât o punitate.

De ce nu poate câştiga PSD?

Nu are legătură cu vreo elucubraţie legată de materiile prime vânate de străini sau cu competenţele româneşti invidiate pe toate meleagurile europene. Şi nici cu necunoaşterea unor realităţi.

Mai bine de patru milioane de români trăiesc şi muncesc în Uniunea Europeană, fonduri de zeci de miliarde de euro au intrat în bugetul României după 2007, nu există vreun demnitar local sau naţional care să nu apeleze la servicii europene (tratament în spitale şi clinici, utilizarea de conturi bancare, accesul la companii, firme, instituţii de învăţământ de pe continent).

Cum ar putea arăta în aceste condiţii un Roexit?

Nicicum.

România nu îşi permite un astfel de lux, în afara spaţiului de dialog cu argumente isterice, din fotoliile lejere ale studiourilor de televiziune. România nu are nici un fel de resurse pentru a rămâne în afara Uniunii Europene: tocmai aceasta este vina fundamentală a întregii clase politice. La trei decenii de la eliminarea regimului Ceauşescu, României îi lipsesc capitalul naţional solid, infrastructura, companii şi bănci care nu sunt filiale ale unor centre europene, îi lipsesc universităţile performante, spitalele decente, cercetarea ştiinţifică, programele de promovare a natalităţii, de dezvoltare urbană şi rurală, de protejare a mediului.

Criza pestei porcine, cu mistreţi care au trecut Dunărea şi cu funcţionari care au lucrat regulamentar opt ore zilnic (cu week-end, desigur, şi cu zilele libere guvernamentale stabilite de doamna Dăncilă) a anihilat un domeniu economic în mai bine de zece judeţe. Atâta s-a priceput România să se descurce, singură.

Rupturile dintre România şi anul 2018 sau, mai precis, dovada că România politică nu a depăşit anii 1990 le-aţi constatat urmărind polemica dintre liderii europeni (Frans Timmermans, vicepreşedinte al Comisiei, social democrat olandez, în primul rând, dar şi alţii) şi prim-ministrul Viorica Dăncilă. Teoria conspiraţiei mondiale – foarte dragă Frontului Salvării Naţionale în 1990 – a revenit în discursul liderilor PSD, în lipsa oricăror variante solide pentru viitor, altele decât creşterea salariilor şi pensiilor.

Viorica Dăncilă a fost dezarmată fără apel în Parlamentul European în şedinţa din 3 octombrie de toţi vorbitorii, din toate grupurile ideologice ale Forului Legislativ de la Strasbourg. În cel mai bun discurs al său de la învestire, în care a apelat la toate argumentele actuale ale PSD, prim-ministrul de la Bucureşti a utilizat retorica atacului, aceea a unei ţări pervertite de abuzuri ale serviciilor secrete, a unui stat care este vânat de interese obscure.

Exact discursul anilor 1990. Copiat.

Cele mai incisive critici au venit tocmai din partea liderilor care ar fi trebuit să fie mai familiari cu coaliţia PSD-ALDE de la Bucureşti: Frans Timmermans (vicepreşedintele Comisiei Europene, social democrat olandez) şi Guy Verhofstadt (liderul ALDE, fost prim-ministru la Belgiei).

„Lucrurile merg înapoi în Justiţie”, a constatat Timmermans iar Verhofstatdt, mai clar, a transmis prim-ministrului Dăncilă că favorizează, ca lider al Executivului, apropierea de liderii radicali ai Ungariei şi Poloniei. „Păstraţi dialogul cu noi!”, a conchis Timmermans: el a asigurat clasa politică de la Bucureşti şi de faptul că instituţiile europene, Comisia Europeană, cu precădere, reprezintă „gardienii tratatelor europene”. De acum înainte, legiferarea Justiţiei după opiniile liderilor provinciali ai PSD va fi considerată atac la Uniunea Europeană şi vor urma măsuri de răspuns. Simplu. Aşa funcţionează orice regulă.

Indiferent ce veţi auzi, de acum încolo, vă invit să vă permiteţi mereu această întrebare: cât ar putea rezista România în afara Uniunii Europene?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.