Pe drumul geopolitic al Damascului

În jurul Siriei şi al lui Bashar al- Assad (foto) se desfăşoară o importantă desfăşurare de forţe. Cei mai importanţi actori ai comunităţii internaţionale insistă fie pentru o intervenţie militară directă, fie pentru o misiune politică şi diplomatică, menită să rezolve fără soluţii în forţă o situaţie critică.
Preşedintele S.U.A., Barack Obama, a cerut votul Congresului cu privire la un atac asupra Siriei, luându-i prin surprindere pe adepţii intervenţiei militare. Obama a argumentat în discursul său că o amânare nu înseamnă o renunţare la pedepsirea regimului al- Assad. Criticii, cum ar fi fostul ambasador la O.N.U., John Bolton, susţin că invocarea prerogativelor Congresului este una dintre cele mai proaste decizii ce se putea lua. În acelaşi timp, Marina americană a poziţionat în Estul Mediteranei o navă de suport logistic ce poate transporta sute de soldaţi, precum şi cinci distrugătoare purtătoare de rachete Tomahawk. Este de aşteptat ca o intervenţie americană directă să fie ocolită de Casa Albă, o reflectare a frustrărilor legate de incapacitatea cronică de a stabiliza regimurile interne din Irak şi Afganistan. Ima-ginea secretarului de stat, John Kerry, luând cina cu Bashar al- Assad, acum ceva vreme, într-un restaurant de lux, într-o atmosferă extrem de relaxată, a făcut deliciul presei occidentale şi a sporit starea de anxietate faţă de spiritul nonintervenţionist dominant la Casa Albă.
Europa este mai degrabă furnizoare de declaraţii belicoase, politice, la adresa preşedintelui sirian şi a regimului său. Cancelariile de la Londra şi Paris au stabilit vinovăţia autorităţilor de la Damasc în represiunea împotriva populaţiei civile, inclusiv prin folosirea gazelor chimice. Cu toate acestea, nici Marea Britanie, şi nici Franţa nu au soluţii de intervenţie militară directă.

Franţa invocă şi trecutul său geopolitic: până la al Doilea Război Mondial, Siria a fost sub administraţie franceză

Situaţia penibilă a armatelor europene, care au atacat în 2011 forţele libiene ale fostului dictator de la Tripoli, Muammar Gaddafi, nu poate fi trecută uşor cu vederea: la chiar primele schimburi de focuri, forţele europene au comunicat presei şi comandamentelor proprii că au rămas fără muniţie şi că nu existau şanse reale de aprovizionare fără un ajutor imediat american. Parisul este mult mai vocal în această afacere: preşedintele François Hollande poate, în fine, să câştige un pariu cu electoratul său, crunt dezamăgit. Pe de altă parte, Franţa invocă şi trecutul său geopolitic: până la al Doilea Război Mondial, Siria a fost sub administraţie franceză.

Moscova a blocat orice decizie în Consiliul de Securitate al O.N.U., în cazul Siria

Rusia, în special prin discursurile lui Vladimir Putin şi Serghei Lavrov, este practic singura apărătoare necondiţionată a lui Bashar al- Assad. Moscova a blocat orice decizie în Consiliul de Securitate al O.N.U. şi a respins toate rezoluţiile care solicitau intervenţia militară. În plus, Rusia acuză forţele de opoziţie care acţionează în Siria de faptul că utilizează propaganda pentru a obţine sprijinul Occidentului. În mod sigur Moscova nu va renunţa la această poziţie într-un viitor scurt şi mediu: Siria a rămas, în fond, ultimul pion geopolitic din Orientul Apropiat şi Mijlociu în care Rusia are influenţă. De la prăbuşirea Uniunii Sovietice, în 1991, Kremlinul a ratat toate oportunităţile de a rămâne un factor de decizie în această regiune şi a pierdut, rapid şi fără vreun câştig, ceea ce a obţinut după Al Doilea Război Mondial în confruntarea directă geopolitică cu S.U.A, Franţa şi Marea Britanie.
Materializarea unei opinii convergente şi convingătoare în ceea ce priveşte atitudinea faţă de războiul civil sirian este improbabilă. Vocile ca-pitalelor implicate, deşi pline de bune intenţii, evocă limpede interese străvezii în regiune şi, mai ales, o poziţionare strictă faţă de aliaţii mai puternici sau faţă de obiective de moment.

Turcia dorește o intervenție militară rapidă și totală în Siria

Spre exemplu, Turcia primului ministru Regep Tayip Erdoğan: Ankara este adepta unei intervenţii de mare amploare în Siria şi consideră că o acţiune militară limitată la obiective locale nu numai că nu ar apropia comunitatea internaţională de o soluţie ci, mai degrabă, nu ar fi suficientă şi ar agrava suferinţele populaţiei. Turcia se află, în acest moment, în ceea ce analistul George Friedman desemnează drept cea mai importantă recesiune geopolitică din ultimele decenii. Războiul civil sirian a declanşat un coşmar pentru politica externă turcă: liderii kurzi din Irak, Siria şi Turcia au demarat eforturi susţinute pentru desenarea unei noi hărţi a regiunii, aceea în care un Kurdistan autonom (sau independent) poate deveni o realitate palpabilă. Ankara a sperat ca regimul lui Bashar al-Assad să poată limita solicitările de autonomie ale kurzilor sirieni; instabilitatea cronică a Damascului şi incapacitatea autorităţilor baasiste de a controla întregul teritoriu al ţării sunt motive temeinice pentru Erdoğan şi ministrul său de Externe, Ahmet Davutoglu, de a fi în prima linie a celor care cer o intervenţie militară rapidă şi totală.

Regimul politic moștenit de Bashar al-Assad

Preşedintele Bashar al- Assad este moştenitorul unui regim politic instaurat în 1971 de tatăl său, Hafez al- Assad, şi a unui echivoc geopolitic care, de cel puţin doi ani, avantajează menţinerea sa la putere. Partidul Baas, de orientare socialistă şi laică, se află la putere în Siria din 1963. Deviza fundamentală a baasismului, aceea că „arabii formează o singură naţiune, patria arabă constituie o unitate politică şi economică iar naţiunea arabă formează o unitate culturală”, este completată de politicile ferme de control a economiei din partea statului, de li-mitarea fermă a pluralismului politic. Cu excepţia Libanului, Siria este singurul stat arab care menţine un statut acceptabil pentru comunitatea creştină şi promovează o politică susţinută de valorizare a statutului femeii în societate. Înainte de izbucnirea războiului civil, care are o clară implicare din partea mişcărilor fundamentaliste şi a Iranului, preşedintele Bashar al- Assad dădea semne că doreşte o libe-ralizare a regimului autoritar, instaurat acum patru decenii. Totodată, liderul de la Da-masc era vizibil interesat de o apropiere de Occident, vizitele sale în S.U.A. şi Franţa fiind emblematice în acest sens.
Probabil că viziunea preşedintelui sirian asediat la Damasc de rebeli şi comunitatea internaţională, transmisă prin intermediul influentului cotidian francez de dreapta „Le Figaro”, este şi cea mai apropiată de adevăr: în momentul de faţă fitilul a fost aprins în Orientul Mijlociu. O intervenţie militară în Siria ar detona bomba iar efectele vor fi dezastruoase atât pentru regiune, cât şi pentru actorii geopolitici participanţi. Şi, mai crede al- Assad, nu va veni nimeni să stingă incendiul.