Normalitatea, ca o tânguire

Am revenit la aproape toate restricțiile din primăvară; am reintrat în „infernul coronavirus” și dacă în primăvară căutam să aflăm persoane care au acest virus, de data aceasta cred că nu este român care să nu știe măcar o persoană cunoscută care să fi avut sau să aibă acest virus perfid. Îmi aduc aminte că în primăvară citeam punctul de vedere al unui medic italian care era de părere că fiecare om din lumea aceasta va ajunge sau să se contamineze sau să cunoască pe cineva contaminat sau mai grav, pe cineva care pleacă din lumea aceasta din cauza acestui virus. Iată că, din păcate, părerea acestui medic ajunge să se adeverească.

Și, de când această pandemie a pus stăpânire pe întreaga lume, am ajuns să conștientizăm ce mare preț are normalitatea vieții: normalitatea vieții în care ne trezeam și mergeam la locul de muncă, la școală, la universitate, în spital, în fabrică, în redacție fără a purta mască și dezinfectant în permanență, fără a avea teamă, fără a avea povara și ispita fricii că ne putem contamina sau că putem contamina și că această contaminare poate provoca moartea.

De aceea, căutând să aflăm fericirea în „normalitatea” zilnică, vom înțelege că viața este un mare dar care trebuie trăit întru bucurie. Pentru că, acum aproape că nu mai inventăm răutățile de tot felul cu care „ne încărcam viața, sufletul și inima” înainte de această pandemie, mintea fiindu-ne ocupată cu supraviețuirea…poate că după ce se va isprăvi cu această pandemie, vom învăța să trăim viața doar în frumosul ei, doar în firescul ei…

Există și oameni care își înțeleg și împlinesc rostul acestei vieți, acela de a fi dedicați pe de-a-ntregul slujirii celorlați. Pentru că toți talanții (toate darurile), toate bogățiile pe care le primim în viața aceasta sunt date de către Dumnezeu în scopul slujirii reciproce, aceasta fiind singura cale spre dezvoltarea dragostei.  Dacă vreți aceștia sunt adevărați biruitori ai acestei lumi, așa cum îndemna și starețul Zosima în romanul „Frații Karamazov”. „Câteodată rămâi nedumerit mai ales în fața păcatului omenesc și te întrebi: <<Să biruiesc cu sila sau cu dragostea smerită?>>. Întotdeauna să hotărăști: <<Voi birui cu dragostea smerită>>…Smerenia iubitoare e o putere înfricoșătoare, cea mai puternică dintre toate, asemenea căreia nu-i nici una”.

De aceea, acolo unde unii oameni nu pot avea îngăduință și înțelegere unii față de ceilalți intervine dreptatea lui Dumnezeu. Este o secvența din Lista lui Schindler (un foarte bun film privitor la Holocaust) în care comandantul lagărului de concentrare merge să verifice dacă evreii muncesc din greu. Găsește un biet om care făcea balamale, dar cronometrându-l găsește de cuviință că omul nu era atât de harnic, deoarece făcuse prea puține balamale în acea zi comparativ cu timpul avut la dispoziție. Era adevărat, dar ceea ce nu știa călăul acesta cu drept de viață și de moarte asupra miilor de nefericiți era că mașinăria care îi ajuta pe evrei în acel atelier al lagărului fusese toată dimineața în revizie. Evreul demn nu spune acest lucru din primul moment; este scos afară de către comandant, înconjurat de cele două gărzi ale sale, cu gândul de a-l ucide. Revolverul însă nu pornește, nici al comandantului, nici al însoțitorilor lui; într-un final, evreul explică de ce a fost „neproductiv” în acea zi, dar cei trei își văd nestingheriti de dorința lor ucigașă. Renunță într-un final…realizând ca „ceva ciudat” s-a întâmplat cu revolverele lor…

Nu a fost ceva, ci sigur a fost CINEVA….De câte ori nu numim întâmplările fericite din viața noastră „chestii ciudate, de neînțeles”, când de fapt ele sunt minuni, ajutor al lui Dumnezeu, care prin purtarea Lui de grijă intervine în planul omenesc sau reface, ori dăruiește milă, iertare, vindecare, SALVARE.