Nicolae și Elena Ceaușescu de Africa. Zimbabwe a rămas fără Robert Mugabe și „Gucci“ Grace

Robert Mugabe a fost inamovibil: a condus Zimbabwe, un stat cu aproape 16 milioane de locuitori din Sudul Africii, din 1980. Mai întâi ca prim- ministru, apoi ca preşedinte. Robert Mugabe este o relicvă a Războiului Rece, moştenirea stranie a regimurilor comuniste în Africa, un amestec de catolicism fervent, naţionalism sângeros şi marxism- leninism de inspiraţie chineză. În februarie va împlini 94 de ani şi are o soţie, Grace, cu 42 de ani mai tânără.

„Gucci” Grace a fost pretextul loviturii de stat militare din noaptea de 14 spre 15 noiembrie, fără vărsare de sânge. După ce l-a demis pe vicepreşedintele republicii, pentru a prelua puterea de la soţ, Prima Doamnă a fost eliminată din jocul politic de către şeful armatei. Lovitura de stat a militarilor deschide calea spre puterea politică pentru rivalul soţiei lui Robert Mugabe, vicepreşedintele Emmerson Mnangagwa, „Crocodilul”, fostul şef al poliţiei secrete. Iar preşedintele, senil şi obosit, a cedat puterea în partid şi în stat în doar câteva zile, după ce a obţinut, pentru el şi nevastă, imunitate completă în faţa justiţiei şi dreptul de a-şi păstra toate proprietăţile din Zimbabwe.

La 24 noiembrie, pe cel mai mare stadion din Harare, Emmerson Mnangagwa a fost învestit drept preşedinte al Republicii.
Zimbabwe, un stat eliberat de forţele armate comuniste de sub administraţia coloniştilor albi, în 1980, se pregăteşte pentru o tranziţie politică extrem de dureroasă şi convulsivă, după o dictatură de aproape patru decenii. Corupţia endemică, violenţa, frauda electorală şi dezastrul economic fără precedent în lume sunt realizările preşedintelui Robert Mugabe, instalat la putere cu susţinerea tuturor statelor comuniste din timpul Războiului Rece. Statul Zimbabwe a fost Mugabe, o dictatură de 37 de ani.

Până la proclamarea independenţei, Rhodesia, veche colonie britanică, era renumită pentru nivelul său de trai, pentru calitatea excepţională a infrastructurii urbane şi rurale dar mai ales pentru bogăţiile ei naturale. „Coşul cu pâine al Africii”, aşa i se spunea acestei ţări unde, în anii 1970, locuiau aproape 300.000 de colonişti albi (majoritatea proveniţi din Marea Britanie), adică mai bine de 8% din totalul populaţiei. Astăzi, după ce fermele locuitorilor albi au fost confiscate, proprietarii ucişi sau izgoniţi, iar terenurile împărţite pe criterii rasiale şi politice, Zimbabwe nu mai produce pâine: abia 20.000 de tone de grâu în 2016, de 16 ori mai puţin decât în 1990 şi de 60 de ori mai puţin decât în 1980. În 2016 Produsul Intern Brut este de cinci ori mai mic decât în 1980. Mai bine de un sfert din populaţie suferă cronic de foame, şomajul a atins cote care depăşesc 80% iar ţara nu mai are, din 2009, monedă naţională. Ea a fost desfiinţată după ce, în 2008, inflaţia a atins 231 de milioane la sută iar un dolar american o cotă de 35.000.000.000.000.000 dolari zimbabweeni. De atunci, în Zimbabwe se foloseşte dolarul american dar chiar şi aşa, în 2017 inflaţia a depăşit 50%. În lipsa activităţii instituţionale, guvernatorul Băncii Naţionale a devenit amantul Primei Doamne, Grace Mugabe, un deliciu pentru presa mondenă dar un teribil afront pentru preşedinte şi pentru comuniştii conservatori aflaţi la conducere.

„Gucci” Grace are trei pasiuni: politica, banii şi diplomele universitare. Născută în 1952 în Africa de Sud, Prima Doamnă a Republicii Zimbabwe s-a măritat cu preşedintele în 1996, după ce i-a fost dactilografă, apoi amantă. Titluri serioase din presă vorbesc despre o proprietate extrem de luxoasă în Hong Kong, despre alta în Marea Britanie, două palate în capitala Harare şi vreo 15.000 de hectare de teren agricol din cel mai fertil, luat de la familii de fermieri albi. În plus, preşedintele Mugabe ar fi dotat-o şi cu o mină de diamante, la Chiadzwa, în Estul Zimbabwe. Din Banca Naţională, „Gucci” Grace avea voie să retragă orice sumă dorea când pleca la cumpărături sau când mai achiziţiona o proprietate. Când armata a organizat lovitura de stat, a arestat şi pe cei trei membri ai guvernului care erau consideraţi apropiaţi de Prima Doamnă. Cotidianul „News Day Zimbabwe” scrie că unul dintre ei, ministrul Finanţelor, Ignatius Chombo, avea asupra sa, în momentul percheziţiei, peste 10 milioane de dolari americani. O sumă imensă chiar şi pentru Europa sau SUA, dar mai ales pentru un stat cum este Zimbabwe.

Lui „Gucci” Grace îi place şi la universitate deşi nu deţine nicio diplomă de licenţă. A declarat că a frecventat vreo două facultăţi, una în Africa de Sud, alta în R.P. Chineză, dar nu a putut face vreodată vreo dovadă. Cu toate acestea, în 2014 a obţinut o diplomă de doctor în sociologie, emisă de Universitatea din Zimbabwe, semnată de soţul ei, preşedintele Republicii. Teza de doctorat nu se găseşte în biblioteca Universităţii iar Prima Doamnă nu vrea să vorbească despre titlul ei: a obligat presa, însă, să o apeleze obligatoriu cu titlul de Doctor.

În fine, ca şi soţului ei, preşedintele, doamnei Mugabe îi place politica. De ceva vreme organizează tranziţia puterii la Harare. La începutul lunii noiembrie, Grace Mugabe l-a demis pe „Crocodil”, unul dintre cei doi vicepreşedinţi ai Republicii, Emmerson Mnangagwe. În vârstă de 75 de ani, acesta fost unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Robert Mugabe în cele aproape patru decenii de dictatură. Adversarii lui politici spun că ar fi strâns o avere de peste 15 miliarde de dolari.

O ţară extrem de bogată în resurse naturale a devenit una dintre cele mai sărace din lume după ce a fost un experiment de totalitarism comunist, naţionalism rasist împotriva comunităţii albe, corupţie endemică şi promovarea relaţiilor de familie în fruntea unui stat eşuat. Independenţa declarată în 1980 a condus Zimbabwe în cea mai gravă situaţie din istoria sa.

Preşedintele Robert Mugabe se pregătea de campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 2018 când a avut loc lovitura de stat. În bătălia pentru succesiune, dintre Grace Mugabe şi Emmerson Mnangagwe, preşedintele nu a intervenit dar nu a exclus niciodată puterea pentru soţia sa. Săptămânalul economic „Zimbabwe Independent” scria a doua zi după ce militarii au preluat puterea că, totuşi, „o dinastie Mugabe stârneşte repulsie”. Iar „Herald”, un fel de „Scânteia” de dinainte de 1989 la Bucureşti, crede că a venit timpul ca să se înscrie în Constituţie un maxim de două mandate prezidenţiale.

Dincolo de evoluţiile interne, este interesant de urmărit care dintre cei doi actori internaţionali decizionali din Zimbabwe vor câştiga. Puterea lui Robert Mugabe se sprijinea, în bună măsură, pe Africa de Sud. Preşedintele Jacob Zuma a fost sunat la telefon de Mugabe imediat ce a fost făcut prizonier în palatul său de către militari iar „Gucci” Grace a fugit. Doar că, în Africa de Sud, preşedintele Zuma este şi el implicat în scandaluri de corupţie şi, mai mult, Prima Doamnă de la Pretoria vrea şi ea să se afirme în politică, pe urmele soţului. Iar la învestirea „Crocodilului”, pe stadionul din Harare, statul vecin a fost reprezentat doar de un ministru.

R.P. Chineză pare a avea, acum, toţi aşii din mânecă pentru a decide viitorul politic din Zimbabwe. În anii 1970- 1980, în Rhodesia administrată de comunitatea albă, se angajase un război civil atroce între cele două forţe politice şi militare care susţineau proclamarea independenţei: partizanii sprijiniţi de URSS, în frunte cu Joshua N’komo, şi cei sprijiniţi de China comunistă, în frunte cu Robert Mugabe. Competiţia pentru influenţă a fost câştigată de chinezi iar Beijingul s-a oferit să finanţeze proiecte militare, economice, de infrastructură. Erodarea rapidă a situaţiei economice şi derapajul dictaturii lui Mugabe au făcut China mult mai reticentă. Totul şi în contextul în care Robert Mugabe a naţionalizat în 2016 industria minieră a diamantelor, controlată de companii chineze. Pierderile pentru Beijing au fost mari. Iar pentru Robert Mugabe a însemnat sfârşitul politic: vicepreşedintele Emmerson Mnangagwa şi şeful armatei, generalul Constantin Chiwenga, au rămas legaţi de R.P. Chineză. Unele surse insistă, chiar, că doar cu o săptămână înaintea loviturii de stat, generalul Chiwenga a fost în vizită la Beijing pentru a obţine aprobarea retragerii lui Robert Mugabe din fruntea statului.

La rândul ei, vechea putere colonială, Marea Britanie, a intervenit prompt în disputa de la Harare. În anii 1960- 1970, Londra a vândut uşor şi fără grijă fosta Rhodesie în mâinile unor lideri ce visau instaurarea unor tiranii asemănătoare celor din Europa de Est şi Asia comunistă. Acum, prim- ministrul conservator Theresa May a avertizat că „tranziţia nu trebuie să ducă la înlocuirea unui tiran cu altul”. „Zimbabwe- a spus locatara din Downing Street 10- are oportunitatea unui viitor fără opresiune”. Deci, se poate şi aşa: la 18 aprilie 1980, pe stadionul din Harare unde s-a proclamat independenţa, Marea Britanie a fost reprezentată de Prinţul Charles deşi era limpede pentru toate forurile decizionale de la Londra că Zimbabwe va intra în era violenţei şi a dictaturii.

Combinaţia de comunism totalitar şi valori tradiţionale ale vechiului Imperiu Britanic a definit regimul lui Robert Mugabe în aceste aproape patru decenii. Zimbabwe este una dintre ţările cu o rată a alfabetizării dintre cele mai ridicate din Africa: peste 90%. În acelaşi timp, este la coada statelor lumii în ceea ce priveşte starea economiei, fără ca să fi cunoscut vreun război în această dictatură. Armata nu ar trebui să fie o soluţie: ea a fost parte integrantă a dictaturii lui Robert Mugabe iar liderii ei s-au înfruptat din roadele corupţiei, ineficienţei şi crimelor comise de-a lungul deceniilor. Desigur, „Gucci” Grace nu mai poate reveni în fruntea statului iar soţul ei, Robert Mugabe, la cei 94 de ani, va muri în curând. De mai bine de 15 ani, cancerul de prostată al şefului statului a costat bugetul naţional în jur de 50- 60 de milioane de dolari anual: tratatementul se face din şase în şase săptămâni într-un spital din Singapore. Este şi motivul pentru care, de mai bine de trei ani, timpul efectiv de lucru al şefului statului s-a redus la o singură oră pe zi.

Deci, cine va conduce Zimbabwe mai departe? Şi cine va readuce prosperitatea în această ţară de o bogăţie naturală fără seamăn, acum de o sărăcie fără egal?