C.S. Lewis realizează, într-o recentă lucrare tradusă în limba română la editura Humanitas: „De ce, Doamne? O radiografie a suferinței”, o „radiografie” a durerii și a suferinței. Și așa cum remarcă și Andrei Pleșu în prefața cărții marelui scriitor britanic creștin: „Comuniunea cu Dumnezeu se petrece nu doar prin protocoalele bucuriei și ale speranței, ci prin încercarea suferinței și a morții”. Iar în clipa în care Lewis – a cărui lucrare este în fapt un jurnal realizat imediat după moartea soției sale – se roagă, zicând: „Încearcă, Doamne, să te pui în pielea noastră de muritori!”, același Andrei Pleșu găsește răspunsul: „…el (n.n. Lewis) știe bine că Întruparea și viața Fiului tocmai asta sunt: decizia lui Dumnezeu de a se pune în pielea noastră. Dumnezeu nu s-a iertat pe El Însuși!”. În cartea aceasta Lewis face experiența lui Iov: este lovit, suferă, nu pricepe, întreabă, așteaptă o explicație, toate acestea pentru că „luptă pentru sens, pentru credință, pentru regăsirea de sine în lumea lui Dumnezeu”.
Referindu-se strict la suferința provocată de pierderea soției, marele profesor universitar britanic spune: „Încă nu învățasem că toate relațiile umane se termină în suferință și că acesta este prețul pentru privilegiul dragostei, pe care i-l plătește diavolului imperfecțiunea noastră”. În rezumat, Lewis realizează că fiecare experiență a suferinței este unică: „În ceasul disperării…ce primești? O ușă trântită-n nas care se încuie pe dinăuntru. Apoi tăcere…La ferestre nici o lumină”. Lewis chiar opinează, realizând că suferința lui provoacă o boală a întregii ființe, „că cei suferinzi ca mine ar trebui izolați în colonii speciale, ca leproșii”.
Pornind de la faptul că una dintre Fericiri exprimă adevărul suferinței pământești: „Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4), marele profesor britanic este de părere că suferința pierderii soțului/soției este un firesc: „doliul îi urmează căsătoriei cu același firesc cu care căsătoria îi urmează curtării și cum toamna urmează verii”; mai mult, spune Lewis – tot legat de acest fel de suferință – „Am fost un singur trup. Acum trupul nostru a fost tăiat în două, nu putem pretinde că mai e întreg. Vom continua însă să fim căsătoriți și îndrăgostiți. Așa vom continua să suferim”.
Iadurile acestea de durere provocate de diferitele suferințe pe care le resimțim în timpul vieții pământești îți crează impresia că ți se amputează iar și iar același picior. Totuși, „în suferință, nimic nu stă pe loc. Când crezi că ai depășit o fază, o iei de la capăt. Iar și iar. Totul se repetă…Suferința e ca o vale lungă, o vale întortocheată, în care, la fiecare cotitură, poți să dai peste o priveliște cu totul nouă”.
Aflați fiind în postul Crăciunului – care este în fapt un drum al bucuriei pe care fiecare creștin îl parcurge an de an din 15 noiembrie până în ziua Nașterii Domnului pentru a ajunge în Betleemul fericirii – fiecare dintre noi căutăm bucuriile vieții, împlinindu-ne în același timp rostul pământesc, acela al mântuirii. Anul acesta bucuriile prilejuite de această mare sărbătoare creștină par a fi transformate în necazuri, suferință, teamă provocate de acest virus perfid care a pus stăpânire pe întregul mapamond. Am totuși nădejdea că vom căuta și vom și găsi bucuria comunională a acestui mare praznic, iar Dumnezeu ne va răsplăti această căutare, acest drum parcurs spre bucuria nașterii pruncului Iisus.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
