EDITORIAL: Cât viitor au califatele Sharia din inima Europei? -

Mult mai mult decât promit liderii europeni care au descoperit, după aproape jumătate de secol, că există capitale- precum Paris sau Bruxelles- unde întinse şi aglomerate cartiere rezidenţiale nu au legătură cu administraţia legală a statului.

Măcelul recent din capitala Franţei a condus la o stare de emoţie colectivă arareori trăită de toţi convivii Europei. În plus, situaţia de „corectitudine politică”, formulă de esenţă biblică pentru elitele politice şi intelectuale ale continentului, a fost înlocuită cu câteva decizii curajoase, tardive însă şi fără un impact real. Adunarea Naţională franceză a votat, cu 551 de voturi favorabile şi doar 6 împotrivă (socialişti şi ecologişti) instituirea, pentru trei luni, a stării de urgenţă. Adică, ceva asemănător regulilor războiului, ceea ce pe malurile Senei nu s-a mai întâmplat din 1955, când Algeria nu îşi câştigase independenţa. De data aceasta, armata, poliţia şi jandarmeria trebuie să intre în chiar Saint Denis, loc special al memoriei regalităţii şi creştinătăţii, cartier parizian transformat într-un stat cu reguli islamice clare, fără subordonare la legislaţia Franţei. La rândul lui, prim ministrul belgian Charles Michel a priceput într-un târziu că în inima capitalei continentului, Bruxelles-ul cu zeci de mii de funcţionari răsplătiţi generos financiar pentru instrucţiunile trimise statelor Uniunii Europene, există una dintre cele mai periculoase califate Sharia din lume: Molenbeek. Prin urmare, Belgia a anunţat revizuirea de urgenţă a Constituţiei, prin introducerea unor prevederi care să sporească securitatea naţională.

Aceste decizii sunt fără legătură cu situaţia reală a califatelor Sharia din Europa, întinse regiuni administrative, cu milioane de locuitori, pe care le puteţi găsi în metropolele franceze, germane, belgiene, britanice sau scandinave. Radicalismul islamic, care izbucneşte periodic, este rezultatul unei alienări de cel puţin două generaţii de imigranţi, a structurilor de putere şi de influenţă din interiorul acestor formaţiuni statale nerecunoscute oficial şi al indiferenţei, toleranţei şi interesului electoral criminal al opiniei publice şi elitei culturale şi politice din principalele ţări ale Vechii Europe. Administraţiile de la Paris sau Bruxelles au acceptat să înfiinţeze conglomerate comunitare pe baze strict rasiale şi religioase. Aceste comunităţi, la rândul lor, au votat ordonat anumite partide şi formaţiuni, care au asigurat longevitatea la putere a unor lideri fără scrupule dar cu discurs tolerant şi multiculturalist. Ştiaţi că Molenbeek a fost condus într-un fel sau altul, vreme de aproape un sfert de secol, prin alegeri corecte, de un acelaşi lider socialist belgian? O domnie cam cât a lui Nicolae Ceauşescu, în România. Oare califatul Sharia care s-a instituit acolo şi care provoacă atâta oroare în lumea civilizată putea sau nu putea fi prevenit?

Curentele politice eurofobe- precum Frontul Naţional al Marinei Le Pen, în Franţa- atrag atenţia, pe bună dreptate, că trebuie revizuite radical legislaţia şi procedurile de obţinere a cetăţeniei. Aşa este dar, din păcate, acest discurs este unul mai degrabă electoral. Căpeteniile radicalismului islamic din Europa nu provin, în cea mai mare parte, oricât nu ne-ar veni să credem, din rândul milionulul de refugiaţi aşezaţi anul acesta pe continent. Liderii jihadişti sunt cetăţeni cu acte în regulă ai statelor unde se comit crimele. Educaţi în spiritul civic francez sau belgian, participanţi la actele electorale periodice din aceste state, deţinători de paşapoarte din interiorul sistemului Schengen, acelea care îţi asigură libera circulaţie în întreaga Europă. Prin urmare, o reglementare strictă a situaţiei refugiaţilor ar fi mai degrabă o soluţie preventivă decât una care să dea rezolvarea crizei.

Islamul nu este vinovat pentru actele de terorism aşa cum nici Biserica Creştină nu poate fi răspunzătoare pentru impotenţa politică a Europei. Marele Muftiu al Bosniei, într-o predică ţinută recent la Sarajevo, a fost extrem de limpede când a rostit că „sceleraţii (teroriştii musulmani- n.n.) nu reprezintă credinţa nimănui şi nu aparţin comunităţii noastre. A avea compasiune faţă de ei este un păcat”. În Nordul bogat, tolerant şi multicultural al Europei, ministrul suedez de Externe, Margot Wallstrom, a găsit vinovatul etern de serviciu: radicalismul islamic are legătură cu situaţia palestinienilor din Orientul Mijlociu iar răspunzător este Israelul. Simplu, nu? Experienţa israeliană a relaţiei cu Islamul radical şi infracţional nu a fost luată niciodată în serios în calcul de statele Vechii Europe, ahtiate după toleranţă şi dreptate mondială.

Califatele Sharia din Europa au nevoie de un tratament îndelungat pentru a se alinia standardelor statelor gazdă. Generaţii întregi de tineri, fără modele şi fără soluţii într-o societate indiferentă cu menţinerea bunelor reguli comunitare şi legale, au găsit că o interpretare radicală a preceptelor religioase le va ajuta să fie parteneri egali cu clasa politică şi mediul economic. Ieşirea militară isterică a autorităţilor franceze şi belgiene va opri, cel mai probabil pe termen scurt, vărsarea de sânge. Este, însă, o iluzie să creadă cineva că, singure, forţele de ordine vor aduce reglementarea relaţiilor dintre autorităţile islamice nerecunoscute şi autorităţile legale.

Deceniile iresponsabile de multiculturalism, cele care au condus la războiul de astăzi din Europa, vor fi urmate, politic, de perioada în care partide şi formaţiuni eurosceptice şi islamofobe vor domina discursul public şi opţiunile cetăţenilor. O revanşă nesănătoasă, o variantă nedemnă. Califatele musulmane din Europa nu pot fi destructurate decât prin forţa legii, a autorităţii egale pentru toţi cetăţenii, a educaţiei şi egalităţii de şanse. Şi, cel mai important, prin eliminarea exceselor statului social, a acelor stipendii fără noimă acordate în dauna unui bun simţ elementar, în detrimentul muncii şi al respectului pentru colectivitate.

Mai exact, Sharia va fi istorie în Europa doar când, laolaltă, opinia publică şi clasa politică vor cădea de acord că a venit sfârşitul unei epoci.