Drum bun, Majestate! România fără ultimul Rege

La 5 decembrie s-a stins din viaţă ultimul Rege al României.

A fost să fie ca, înainte de a se săvârşi 70 de ani de la proclamarea Republicii comuniste şi alungarea Lui de pe Tron, să plece Dincolo, în memoria poporului pe care l-a respectat şi iubit. La 30 decembrie 1947, sub privegherea pistoalelor şi a detaşamentelor de militari sovietizaţi, România rămânea fără Regele Mihai şi intra în cea mai sinistră perioadă a istoriei ei contemporane: comunismul. După 22 Decembrie 1989, aceeaşi ţară îşi traversează deşertul, printr-o tranziţie complicată, condusă de politruci care mai de care mai importanţi oameni ai momentului. Iar Regele rămăsese acolo, ca ultim reper, pentru a vedea şi înţelege că se poate şi altfel.

Morala, credinţa în Dumnezeu şi memoria: toate cele trei ar trebui să construiască viitorul ţării. Aşa a spus Regele Mihai în ultimul său discurs, susţinut în Parlament, în 2011.

Regele Mihai I a devenit Suveran acum 90 de ani, în vara anului 1927, la doar şase ani, după ce Ţara îl pierduse pe Regele Ferdinand, făuritorul Unirii tuturor românilor, şi după ce tatăl său, viitorul Rege Carol al II-lea fusese decăzut din drepturile de moştenire. Primele acţiuni regale au fost acelea de a locui, ca orice copil, pe plaja din Mamaia, în Palatul Regal construit cu dragoste de bunicii săi, Regele Ferdinand şi Regina Maria. Acelaşi Palat Regal pe care o administraţie locală anti-naţională a Constanţei, ca un gest de sfidare, l-a vândut pe un preţ insignifiant unor controversaţi, fără vreo urmă de respect şi de preţuire pentru memorie şi istorie. Cu o amară viaţă de adolescent, tânărul vlăstar regal a intrat în tinereţe odată cu urcarea pe tron, exact la o săptămână după cedarea Transilvaniei de Nord- Vest, la două luni după ocuparea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa şi cu câteva ore înainte de semnarea cedării Dobrogei de Sud. Începutul domniei Regelui Mihai este contemporan cu dispariţia României Mari.

Din 6 septembrie 1940 şi până la 30 decembrie 1947 Regele Mihai a condus țara în a doua Sa domnie. Între Hitler şi Stalin, Regele nostru a condus ţara cu multă maturitate, curaj şi responsabilitate. Căci, născut în 1921, a participat până la 26 de ani la istoria lumii, intrând în conflict cu Germania nazistă, la 23 august 1944 şi, apoi, cu Uniunea Sovietică. Reper al ultimei şanse în ceea ce priveşte normalitatea şi democraţia, într-un moment în care ţara Lui era ocupată de trupe sovietice iar independenţa era anulată, Regele a întruchipat ultima speranţă între 1944 şi 1947. Comandant suprem al Armatei, ultimul Mareşal al ţării Lui, Regele nu a pregetat în a decide participarea la eliberarea Transilvaniei, în toamna anului 1944, cu colaborarea Armatei Roşii.

Nu judecaţi faptele Lui, socotiţi fiecare dacă la 23 de ani l-aţi fi înfruntat pe Hitler iar, după aceea, trei ani la rând pe Stalin. Domnia Regelui Mihai I a fost pusă, în istorie, în această balanţă fără egal: între Hitler şi Stalin. Fără variante, fără soluţii, fără scăpare. Niciunul dintre Suveranii României nu a fost pus în această cruce a Destinului. Şi, desigur, poate că aceasta a fost simbolistica ultimului Suveran al unei Dinastii pe care o cunoaştem puţin şi pe care o preţuim şi mai puţin. În acele momente ale acţiunii sale, între 1940 şi 1947, Regele Mihai a făcut mai mult decât oricare dintre oamenii politici ai României în salvarea demnităţii şi suveranităţii Ţării. Mult, puţin, atunci El a făcut cel mai mult.

După 1989, Regele a revenit în Ţară: huiduit, batjocorit, ameninţat în prima decadă postcomunistă de către oameni politici de care, astăzi, nu aveţi cum să vă amintiţi. Simbol al unei lumi drepte, al dialogului, democraţiei, egalităţii, Regele a sfidat timpul şi, mai ales, cutumele republicane. Autoritatea Lui nu a fost dată de durata mandatului pe Tron (abia un deceniu, cât preşedinţii Ion Iliescu şi Traian Băsescu fiecare, spre comparaţie) ci de capacitatea de a unifica, de a simplifica eternele dispute şi de a le pune, de câte ori s-a putut, în acord, spre binele ţării.

Viaţa Regelui Mihai I este istoria României în secolul al XX-lea şi începutul secolului XXI: Suveran al României Mari (1927- 1930), din nou pe Tron în al Doilea Război Mondial şi în prima parte a ocupaţiei sovietice (1940- 1947), actor politic şi militar între Hitler şi Stalin, eliminat din istorie de propaganda comunistă, reapărut ca un reazem pentru cei puţini după 22 Decembrie 1989, figură istorică şi tragică a unui destin naţional complicat şi complex.

Figura Regelui, în 1992, în balconul hotelului „Continental” este, în fapt, momentul ruperii României de fantomele sinistre ale comunismului, ale nocivelor practici de funcţionare a statului erodat de poliţia politică şi republica totalitară. Atunci, poate, mai mult decât după execuţia stalinistă a lui Nicolae Ceauşescu, o parte a ţării Lui a înţeles că merită să mergi mai departe, că ţara nu este doar Ion Iliescu, Frontul Salvării Naţionale, ofiţerii care au ucis sute de nevinovaţi în Decembrie 1989 şi profitorii sistemului comunist, astăzi prosperi oameni de afaceri, oameni politici respectabili şi lideri notorii de opinie.

Din acel moment, drumul spre normalitate nu s-a mai oprit.

Ultimul Rege al României a închis Istoria de un secol şi jumătate a ţării, deschisă în 1866 de Carol I. Statul de astăzi, cu instituţiile lui şi conectat la reperele moderne, este şi ctitoria Dinastiei. România datorează Regilor şi Reginelor ei tot atât cât Suveranii le datorează supuşilor Lor. Iar viitorul este, de astăzi, acela al unei ţări lipsite de autoritatea morală şi unificatoare pe care doar un Suveran, niciodată un preşedinte de Republică sau un alt om politic, o poate avea.

Drum bun, Majestate!