De ce n-ar trebui să renunțăm la jurnalismul ”arheologic”, chiar dacă uneori ne frustrează

Eram la trei săptămâni după primul caz confirmat cu COVID-19 în România și la vreo trei luni de primul din lume. Noi, jurnaliștii, ne culcaserăm în logica anticipatelor și ne treziserăm în tabele, grafice și statistici despre infectări și morți cauzate de un virus pe care nimeni nu știa de unde să-l apuce și încotro să-l ducă.

Isteria a început, evident, când primul politician s-a îmbolnăvit. Mi-a părut atunci că parlamentarii, miniștrii, premierul, președintele, toți, au alunecat de pe norișorul lor, al politicienilor, și s-au izbit de realitatea în care ar fi dat nu una, ci zece imunități parlamentare pe o modestă imunitate în fața bolii. Ghinion, însă, imunitate medicală nu se găsea nici măcar pentru ei.

Așa că s-au autoizolat două săptămâni și, în urma lor, au declarat stare de urgență, ca să poată gestiona mai eficient criza care se adâncea. Pe noi, toți, epidemia ne-a prins cu pantalonii în vine, la mijlocul drumului spre anticipate, fără guvern și într-o criză politică din care doar o criză medicală a reușit să ne scoată.  

Într-una din zilele astea haotice și bulversante, am primit un mesaj.

Eram de câteva zile în stare de urgență, iar România lucra doar 500 de teste pe zi, sub pretextul că nu există suficiente aparate RT PCR și nici suficiente teste.

În mesaj, o persoană îmi scria că Guvernul habar n-are, dar în țară există mult mai multe aparate RT-PCR decât anunțau autoritățile.

Era singura informație pe care persoana respectivă mi-a dat-o, de teamă să nu își deconspire identitatea în fața mea, iar eu la rândul meu să o divulg. Nimic mai departe de realitate, dar am respectat decizia sursei și am întrebat doar unde sunt aparatele astea, ca să am un punct de plecare pentru material.

Am primit un link, culmea, un portal al Guvernului, unde era publică toată aparatura de care beneficiază universitățile și centrele de cercetare din țară. Toată. Mii de aparate de cercetare, în sute de centre și universități din țară.

Iată, aveam șantierul cu informații, trebuia doar să sap.

Dar după ce să sap dacă ultima dată când am studiat genetica a fost la Bac, iar miile de aparate prin care urma să caut erau denumite sub forma unor șiruri de litere și cifre alandala, spre exemplu, așa: ”CFX96 Touch”, ”7500 Fast DX” sau ”LightCycler 2.0”?

De unde să știu ce caut, de fapt?

Așa că am început să sun specialiști care au lucrat cu aparatele astea. I-am întrebat cum funcționează, ce înseamnă PCR, cum se face analiza în laborator ș.a.m.d. Apoi i-am întrebat despre aparate, mai exact ce caut, care sunt aparatele care pot face analiza coronavirusului și care nu. Cum funcționează ele și sub ce denumiri le pot găsi?

Apoi am citit mult, foarte mult despre toată felia aparatelor RT-PCR, de la firmele care produc aparatele, la diferențele dintre aparate și modelele care au fost achiziționate de instituțiile din România sau programele de finanțare prin care ele au ajuns în centre de cercetare și universități.

Apoi am căutat să înțeleg foarte clar cum se face, concret, testul COVID-19 pe aparatele RT-PCR, ca să pot explica cititorilor, în 2 fraze simple, ce presupune toată nebunia ”riăl taim pisiar”, despre care premierul și ministrul Sănătății vorbeau zilnic la televizor.

Așa că, de la momentul inițal, în care abia puteam pronunța ”polimerizare”, acum ajunsesem să pot explica fluent ”reacția de polimerizare în lanț”, cum se extrage ARN-ul sau cum se multiplică materialul genetic colectat de la pacient.

Abia după toate astea am început documentarea propriu-zisă, după aproape o săptămână în care doar am citit și am înțeles cum funcționează mașinăriile pe care urma să le caut.

Și am început să sap și să dau la o parte, și iar să sap, și iar să dau la o parte de pe portalul Guvernului, zeci, sute de alte denumiri și aparate care nu mă interesau. Nu, nu mergea cu ”Ctrl+F” pentru că riscam să îmi scape aparate, pentru că unii ar fi putut să le introducă pe site sub forme prescurtate sau poate scrise greșit.

Ca o măsură suplimentară de precauție, am fost nevoită să citesc descrierile fiecărui aparat pe care îl identificam, ca să mă asigură că e un RT-PCR și nu altceva.

O săptămână a durat să strâng tot materialul de pe șantierul pe care îl deschisesem în curtea Guvernului.

Încă o săptămână a durat să primesc toate punctele de vedere, să mă reasigur că fiecare aparat face analiza de COVID-19, să scriu și apoi să curăț materialul de panseuri, floricele și ce se mai strecoară în text după ce te lovește entuziasmul în momentul în care îți dai seama că ”ai subiect”.

Am tras linie și am numărat două săptămâni și jumătate în care am lucrat la un material prin care am demonstrat că autoritățile habar nu aveau de fapt câte aparate RT-PCR aveau atunci când administrațiile locale și sponsorii cumpărau altele noi.

Și, ca un bonus în timpul documentării, am aflat și că autoritățile au început să inventarieze aparatura de care dispun abia după instaurarea stării de urgență, când au simțit pe pielea lor că, în fața bolii, nici măcar ei n-au imunitate.

Materialul ăsta, documentat mai bine de 15 zile, a strâns undeva la 50.000 de citiri.

După vreo două luni, am documentat și scris vreo 2-3 zile la o bază de date în care am prins toate evenimentele importante care s-au petrecut pe plan intern și extern în cele două luni în care România a fost în stare de urgență. Cronologia României în stare de urgență nu a trecut de 3000 de citiri.

După asta, am documentat și scris vreo două zile la un timeline în care am prins toate discuțiile importante din țară și din străinătate despre vaccinul COVID-19 și cum evoluează cercetarea lui. Nici materialul ăsta n-a trecut de 3000 de citiri.

După ele, am documentat 15 minute istoricul nunților lui Ilie Năstase și am dat un singur telefon în care am întrebat Biserica de ce l-a cununat religios, deși canoanele interzic lucrul ăsta, generalul tenismen fiind la a cincea căsnicie.

Știrea asta a avut un impact uluitor pe Facebook, vreo jumătate de milion, și aproape 80.000 de citiri, de aproape două ori mai mult decât ancheta despre cele 82 de aparate RT-PCR pe care le-am găsit nefolosite în cămara Guvernului. Și de aproape 30 de ori mai mult decât bazele de date adunate în cronologiile despre vaccinul COVID-19 și perioada stării de urgență.

E drept că am simțit un soi de frustrare amestecată cu dezamăgire, dar n-a durat mult, pentru că știu că mai încolo, niciunul din noi, nici dintre cei care vor urma, nu se va întoarce la nunțile lui Năstase, ci la bazele de date și informație.  

Așa că am început să-mi caut următoarele șantiere prin instituții, instanțe și metri cub de hârtii, unde voi da cu sapa iar, săptămâni sau luni întregi.  

De ce așa? Pentru că anumite subiecte pot fi lucrate exclusiv prin munca migăloasă și, uneori, deosebit de epuizantă și agasantă a jurnaliștilor de investigații.

Instituțiile publice fie nu oferă informații, fie le oferă trunchiat, așa că de multe ori poza pe care ți-o arată o primărie sau un minister nu e aceeași cu realitatea.

De-asta e nevoie ca jurnalistul să ia bazele de date dintr-un site și să facă din ele ce-ar face un arheolog cu un sit îngropat la doi metri sub pământ.

Dar ca să poată face asta, jurnalistul are nevoie, mai întâi, de acces liber și gratuit la toate bazele de date ale instituțiilor publice.

Și, sigur, jurnalistul mai are nevoie de atâta răbdare cât să nu renunțe niciodată la munca asta de arheolog, oricât de frustrantă ar fi în timpul vieții lui.