Baqura şi Ghumar. Cei zece kilometri pătraţi care lovesc Tratatul de pace dintre Israel şi Iordania

Printr-o mişcare care a surprins opinia publică din Israel şi internaţională, Regele Abdallah al II-lea al Iordaniei a anunţat pe 21 octombrie că ţara sa nu va reînnoi închirierea către Israel a teritoriilor Baqura (în ebraică: Naharayim), de şase kilometri pătraţi, şi Ghumar (în ebraică: Zofar), de patru kilometri pătraţi.

„Baqura şi Ghumar au fost şi vor fi pământuri iordaniene” a scris Regele Iordaniei pe reţeaua Twitter, un mesaj preluat imediat atât de agenţia naţională de presă Petra cât şi de toate publicaţiile din ţară.

Baqura (Naharayim) se află în Nordul frontierei comune, lângă lacul Kinneret, şi aduce venituri importante nu doar de pe urma culturilor agricole experimentale ale kibbutz-ului Ashdot Ya’acov, pe care israelienii le dezvoltă cu un sistem special de irigaţii, ci şi pentru că este o atracţie turistică unică în Orientul Mijlociu. Este vorba despre o gară feroviară din timpul Mandatului Britanic al Palestinei (1919-1948), un pod de cale ferată pe care se află încă un tren din perioada interbelică şi, mai ales, o uzină de electricitate construită în 1934 de unul dintre pionierii Israelului, Pinhas Rutenberg, şi care până a fost distrusă, în 1948, a asigurat energie electrică atât pentru Israel, cât şi pentru Iordania. Ghumar (Zofar), teritoriu agricol de mai mică importanţă, se află situat în apropierea Mării Moarte, la 120 de km de portul israelian la Marea Roşie, Eilat.

Cei zece kilometri pătraţi au fost închiriaţi de Israel în 1994, prin Tratatul de pace semnat cu Iordania, pentru o perioadă de 25 de ani, cu posibilitatea prelungirii. Cele două teritorii s-au supus legislaţiei israeliene până acum iar autorităţile iordaniene au asigurat libera trecere a frontierei locuitorilor celor două sate. Atunci, la semnarea Tratatului de pace, al doilea pe care Israelul îl semna cu un stat arab (după Egipt, în 1979), Regele Hussein al II-lea al Iordaniei îi spunea intermediarului acestei soluţii istorice pentru Orientul Mijlociu, preşedintele american Bill Clinton, că „trăiesc o zi cum nu a fost alta”. Prim-ministrul israelian Ytzhak Rabin vorbea, tot atunci, de „o pace între soldaţi, o pace între prieteni”. După 46 de ani de război, Israelul şi Iordania stabileau pacea, relaţii diplomatice şi, în anexa Tratatului, Regele Hussein accepta să închirieze pentru 25 de ani, cu posibilitatea reînnoirii, către Israel, două valoroase terenuri agricole, întinse şi cu potenţial.

Nu este prima dată în ultima vreme când Iordania solicită calmul diplomaţiei israeliene în ultimele luni, mai ales după declanşarea dezbaterii internaţionale privind mutarea misiunilor diplomatice de la Tel Aviv la Ierusalim. În noiembrie 2017, oficiosul Casei Regale de la Amman, „Jordan Times”, dădea publicităţii un amplu proiect de infrastructură pe care Iordania şi-l doreşte pus în practică, proiect care se ve dezvolta la frontierele Israelului sau chiar pe teritoriul său. Este vorba despre un sistem de canale şi conducte care va lega Marea Roşie de Marea Moartă, de-a lungul văii iordanului, cu scopul de a asigura mai multă apă potabilă şi pentru irigaţii Regatului Haşemit dar şi pentru a salva de la dispariţie Marea Moartă, aflată pe teritoriul Israelului, luciu de apă care se restrânge dramatic în ultima vreme din motive legate de schimbările climatice. Uzine de desalinizare, canale de irigaţii, staţii de epurare, centrale electrice, toate vor fi contstruite pe parcursul traseului de statul iordanian, „cu sau fără Israel”, după precizarea făcută la momentul respectiv de înalţi oficiali guvernamentali de la Amman.

Declanşarea războiului din Siria, în 2011, a adus pe teritoriul Iordaniei aproape un milion şi jumătate de refugiaţi, care se adăugau celor peste jumătate de milion de refugiaţi irakieni şi peste trei milioane de palestinieni. Practic, jumătate din populaţia de aproape zece milioane de locuitori ai Regatului este formată din refugiaţi iar guvernele de la Amman cheltuie resurse financiare considerabile pentru infrastructura minimală necesară acestora. Deşi creşterea economică iordaniană este vizibilă în ultimul deceniu (cu un Produs Intern Brut de aproape 6000 de dolari pe locuitor în 2018), ea este afectată de imensele sume alocate taberelor de refugiaţi şi securităţii milioanelor de persoane aflate în custodia asistenţei internaţionale. Datoria publică a atins 97% din Produsul Intern Brut în anul acesta, în ciuda sporirii ajutorului financiar al SUA, la 1,3 miliarde dolari anual, şi al comerţului preferenţial practicat de unele state precum Israel, Germania, Franţa şi Italia.

Totodată, Regele Abdallah al II-lea şi diplomaţia iordaniană se află în prima linie a opoziţiei faţă de planurile Israelului de a obţine un larg consens internaţional în mutarea ambasadelor la Ierusalim şi în rezolvarea, în forţă, a istoricei dispute cu palestinienii. Autoritatea Palestiniană, la fel ca administraţia şi cauza mişcării naţionale, sunt sprijinite de Iordania şi nu de puţine ori suveranul haşemit a atras atenţia preşedintelui Donald Trump că relocarea ambasadei SUA la Ierusalim înseamnă de-a dreptul trecerea unei „linii roşii” istorice, care afectează iremediabil geopolitica şi securitatea Orientului Mijlociu. Situaţia excepţională a momentului în care se găseşte Israelul – într-o alianţă cu SUA cum nu a mai fost de câteva decenii şi cu reale colaborări cu Arabia Saudită şi alte monarhii arabe din Golf – au amplificat cerinţele opiniei publice şi clasei politice din Iordania de a reaşeza şi relaţiile bilaterale, mai ales în contextul reaşezărilor din Siria şi Liban. În plus, conflictul deschis dintre Arabia Saudită şi Iran cere şi Iordaniei un tribut, în ciuda diplomaţiei moderate a Regelui său şi a neutralităţii declarate de multă vreme. Şi acest tribut este legat de o intensificare a mişcărilor ce revendică o poziţie mai radicală faţă de influenţa tot mai mare a Israelului în regiune şi faţă de divizarea Orientului Mijlociu între saudiţi şi iranieni.

Responsabilitatea pe care Iordania o deţine asupra locurilor sfinte musulmane din Ierusalimul de Est, integrat Israelului după războiul din 1967, reprezintă unul dintre resorturile fundamentale care definesc nu doar relaţiile bilaterale, de vecinătate, ci şi ansamblul strategiilor şi obiectivelor pe care Ammanul le dezvoltă în regiune şi în întreaga lume islamică. Iar rivalitatea, nu doar confesională ci şi de raportare la valorile democraţiei liberale, pe care o are cu Arabia Saudită (cu relaţii tot mai apropiate de poziţiile israeliene) şi cu Mecca este din ce în ce mai vizibilă.

Anunţul recuperării simbolice a celor zece kilometri pătraţi, închiriaţi Israelului în 1994, nu a luat prin surprindere pe nimeni deşi tocmai acest lucru era sugerat de agenţia iordaniană de presă Al-Bawaba, imediat după solicitarea Regelui Abdallah al II-lea. Şi aceasta pentru că, încă din 25 martie, în Parlamentul de la Amman, ministrul iordanian de Externe Ayman Safadi anunţa că este în căutarea unor soluţii „adecvate” pentru recuperarea celor două teritorii: „prin tratatul de pace cu Israel, cele două părţi stabilesc că Baqura şi Ghumar se găsesc sub suveranitate iordaniană, cu dreptul Israelului de a le utiliza 25 de ani”. Ministrul informa atunci că la 25 octombrie 2018 „validitatea” acestui act urma să înceteze.

O parte a opiniei publice şi a clasei politice din Israel a aşteptat cu interes finalitatea demersului pentru că a crezut că alianţele strategice ale celor două state cu SUA dar, mai ales, contractul prin care Israelul a devenit principalul furnizor de gaze naturale al Iordaniei vor atenua retorica de la Amman şi vor anula o acţiune în teritoriu. Din ianuarie 2019 întregul necesar de gaz natural iordanian (de circa 9 milioane metri cubi zilnic) va fi asigurat de exploatarea submarină din zona portului israelian Haifa, de un consorţiu format din americanii de la Noble Energy şi israelienii de la Leviathan (un contract pentru care compania iordaniană de stat NEPCO- National Electric Power Company a plătit 9 miliarde euro). Nu a fost aşa şi pentru că Regele Abdallah al II-lea nu poate risca o explozie emoţională a supuşilor săi, foarte atenţi la detaliile relaţiilor cu Israelul dar, mai ales, extrem de nemulţumiţi de ridicarea costului vieţii şi a amplelor măsuri de reformă şi reajustare în economia iordaniană. Şi, desigur, era absolută nevoie de o satisfacţie.

Imediat după ce Iordania a anunţat intenţia recuperării celor zece kilometri pătraţi, Israelul a marcat două lovituri fără precedent în relaţiile cu lumea arabă: vizita prim-ministrului Benjamin Netanyahu în Oman şi intonarea imnului naţional Hatikvah la Abu Dhabi, în Emiratele Arabe Unite. La una dintre cele mai importante competiţii mondiale în domeniu, judoka Sagi Muki a obţinut locul I, în prezenţa ministrului Culturii şi Sporturilor, Miri Regev, care a plâns într-una, şi al lui Marius Vizer, preşedintele Federaţiei Internaţionale de Judo. A fost pentru prima dată în istorie când în monarhiile arabe a fost arborat steagul Statului Israel şi a fost ascultat imnul naţional.

Oficiosul Casei Regale de la Amman, „Jordan Times”, tipărea la 24 octombrie un editorial în care se lăsa remarcat efectul pozitiv al recuperării celor două teritorii pentru sensibilitatea naţională iordaniană: „the happy ending of Baqoura and Ghumar episode”. Aceasta se petrece în vreme ce, în Israel, lucrurile se văd într-o altă nuanţă, cum ar fi cea percepută de un alt fost ambasador israelian, la Uniunea Europeană şi NATO, Oded Eran, care opina într-un editorial în cotidianul american „Washington Post” că „Iordania trebuie să facă faţă unor dificultăţi suplimentare legate de apă şi energie pentru că adăposteşte 1,5 milioane refugiaţi sirieni pe teritoriul ei. Toate aceste circumstanţe indică faptul că este în interesul Iordaniei să menţină spiritul tratatului de pace din 1994”.

Iordania se află în faţa unei furtuni diplomatice în Orientul Mijlociu, acolo unde războiul fără sfârşit din Siria i-a adus nu doar 1,5 milioane de refugiaţi pe teritoriul ei (aproape 15% din totalul populaţiei) dar a vulnerabilizat şi statutul neutru, asumat de câteva decenii, de Regatul Haşemit în disputele militare şi politice. Sporirea influenţei nu este singurul obiectiv ci, mai degrabă, obţinerea unei stabilităţi pe termen mediu, în condiţiile unei crize economice şi financiare declanşate de reformele structurale majore şi de cheltuielile cu refugiaţii sirieni, palestinieni şi irakieni.

Anularea uneia dintre anexele Tratatului de pace cu Israelul, din 1994, este una dintre victoriile menite să acopere eşecul Iordaniei în a mai gestiona efectiv locurile sfinte musulmane din Ierusalimul de Est şi cauza unui stat palestinian, problemă deteriorată fără precedent datorită poziţiei preşedintelui Donald Trump, de respingere necondiţionată.

Baqoura şi al-Ghumar, adică zece kilometri pătraţi din Orientul Mijlociu, sunt preţul viitorului stabil, prosper şi democratic al Iordaniei şi, poate, a unei noi reaşezări în această regiune fără odihnă.