Hillary Clinton va prelua mandatul de preşedinte al S.U.A. după o campanie extrem de agitată, de lungă şi lipsită de idei. Nici fosta Primă Doamnă, nici candidatul Partidului Republican, miliardarul Donald Trump, nu au ieşit din tiparele unei dispute electorale execrabile, cu puţine proiecte demne de amintit şi cu multe ingrediente mondene.
Sexul, de pildă, a dominat dezbaterea de idei. Nu doar pentru că Madonna a promis ferm, pe scena de la Madison Square Garden, din New York, că „dacă veţi vota pentru Hillary Clinton, vă voi face sex oral – şi mă pricep la asta!”. Şi nici pentru că James Franco sau Katy Perry au filmat nud pentru a convinge publicul să meargă alături de candidata Partidului Democrat. Donald Trump a avut multă vreme de furcă, în campanie, cu acuzaţiile de hărţuire sexuală avansate de echipa de campanie adversă: figuri mondene de ieri şi de azi, la unison, au declarat în public oroarea de a fi stat, cândva, alături de candidatul Partidului Republican. Hillary Clinton nu a fost hărţuită sexual de Donald Trump: cel puţin „New York Times” a publicat un document înduioşător în legătură cu un eveniment fericit, petrecut cu ceva ani în urmă, când o tânără din Slovenia a devenit a treia soţie a miliardarului. Acolo, între mulţi alţii care au sărbătorit cu nesaţ, erau şi soţii Clinton.
Cu o campanie nu doar anostă, dar şi indigestă, cu candidaţi extrem de previzibili şi uzaţi, chiar dacă punând la dispoziţie discursuri incendiare, America se pregăteşte de deschiderea celui de-al 45- lea mandat de locatar al Casei Albe. Hillary Clinton nu a câştigat această cursă pentru că ar fi inovat mai mult decât companionul său ci, pur şi simplu, pentru că a greşit mai puţin şi pentru că are o experienţă de mai bine de trei decenii în politica americană la nivel înalt. Ideile doamnei Clinton sunt puţine şi extrem de străvezii: continuarea politicilor sociale ale preşedintelui Barack Obama şi a interesului geopolitic pentru regiunea Asia-Pacific. Pe de altă parte, e aproape sigur că noul şef de la Washington se va implica mai mult în deratizarea Orientului Mijlociu de legiunile radicale, islamiste, care au destabilizat regimurile politice şi au distrus un establishment agreat vreme îndelungată şi de europeni. Războiul, terorismul şi presiunile globalizării au erodat valorile democratice, au fracturat alianţe şi au condus spre provocări noi la adresa idealurilor de toleranţă şi caritate. Iar discursul lui Donald Trump nu a ajutat la închiderea îndoielilor ci, mai degrabă, la avansarea a numeroase semne de întrebare: intoleranţa manifestă faţă de minorităţi, evaluarea fără precedent a N.A.T.O şi a alianţelor strict pe baza costurilor financiare, un neoizolaţionism inaplicabil atâta vreme cât S.U.A. rămân cea mai importantă forţă a lumii.
Adepţii lui Hillary Clinton, şi nu doar ei, susţin că noua Administraţie va fi mai atentă şi mai reticentă în relaţiile cu Rusia, mai ales după ce figura preşedintelui Vladimir Putin a devenit şi ea, în lipsă de idei, prezentă în campania electorală. Despre Kremlin s-a vorbit fie în replicile exotice ale lui Donald Trump, fie în contextul reanchetării veşnicii probleme a e-mailurilor trimise de Hillary Clinton, în scop personal, de pe un server securizat, guvernamental, în timpul cât a ocupat fotoliul de şef al diplomaţiei americane. Totuşi, aproape sigur Administraţia democrată va fi mai aplecată faţă de Europa vecină Rusiei, mai mult decât a făcut-o Barack Obama în mandatele lui, lucru care va avantaja România, spre exemplu, dar şi alte state de pe linia frontului de Răsărit (cum ar fi Polonia sau statele baltice). Un lucru care ne ajută, oricum am privi: cârcotaşii spun că singurele legături ale lui Donald Trump cu Europa ar fi cele două turnuri din partea europeană a Istanbulului, pe care le are în proprietate, şi un teren de golf prin Scoţia.
Alegerile prezidenţiale din 8 noiembrie 2016 din S.U.A. sunt dovada autosuficienţei clasei politice de la Washington şi a lipsei de idei şi persoane, pe termen scurt, în faţa unor provocări interne şi mondiale extraordinare. Finele Războaielor Mondiale i-a prins, la Casa Albă, pe doi vizionari: Woodrow Wilson şi F.D. Roosevelt. Prăbuşirea regimurilor comuniste europene a fost un scenariu geopolitic cu un protagonist de excepţie, căruia toate popoarele jumătăţii răsăritene a continentului îi păstrează memoria lipită de fiecare istorie naţională: Ronald Reagan. Acum, când America se pregăteşte de continuarea reformelor interne şi de reamenajarea spaţiului teritorial, ideologic şi politic al Orientului Mijlociu, la Washington şi-au disputat supremaţia doi septuagenari irelevanţi, complexaţi, fără idei şi extrem de previzibili. România a trecut prin acest moment penibil: în anul 2000, în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, cine a vrut să voteze a avut de ales între comunistul Ion Iliescu şi extremistul Corneliu Vadim Tudor. După scurtă vreme, şi Franţa a cunoscut acelaşi experiment: ce să alegi între Jacques Chirac (pentru al doilea mandat) şi Jean-Marie Le Pen?
Chiar dacă la prima vedere rezultatele alegerilor prezidenţiale te ţin cu sufletul la gură în ceea ce priveşte câştigătorul, în fapt lucrurile sunt ceva mai aşezate. Cum ar fi, de exemplu, ceea ce s-a întâmplat în statul Nevada, unde până pe 4 noiembrie au votat puţin peste 800.000 de alegători: 42% pentru democraţi şi 36% pentru republicani. În 2012, Barack Obama a cîştigat la aceeaşi diferenţă în acelaşi stat. Important în S.U.A. nu este doar votul popular – prin urmare, sondajele de opinie publicate mereu în ultima vreme nu ajută foarte mult – ci desemnarea electorilor din Colegiul Electoral naţional, unde un candidat trebuie să fie susţinut de minimum 270. Or, chiar înainte de deschiderea oficială a votului naţional, Hillary Clinton a plecat cu bune avantaje în statele importante, acelea care trimit cei mai mulţi electori. Mai important pentru viitorul politicii americane este arareori adus în discuţie: oferta electorală ridicolă a acestei campanii a dezrădăcinat cutume vechi de decenii în votul din statele federale. Mai precis, acolo unde se vota tradiţional Partidul Republican, anul acesta aproape sigur va câştiga Hillary Clinton (doar Texas va rămâne o citadelă inexpugnabilă) iar acolo unde democraţii câştigau uşor, acum, de când Donald Trump a aruncat bombele anti-imigraţie şi izolaţioniste, este posibil să asistăm la un avantaj al republicanilor. În acest fel, viitoarele alegeri prezidenţiale, din 2020, vor avea o cu totul altă configuraţie.
Ce predicţie va avea viitorul preşedinte al S.U.A.? Hillary Clinton este produsul finit, fără niciun secret, al clasei politice americane din ultimele patru decenii. Nimic nu poate surprinde la viitoarea Administraţie iar funcţionarea instituţiilor de decizie nu va fi perturbată. Mai maleabilă decât Barack Obama în plan intern (în sensul în care, chiar dacă nu vrea să recunoască în campanie, va fi mai apropiată de republicani), Clinton va fi mai activă în Europa, fără a depăşi obiectivele şi strategiile impuse de decidenţii ultimilor opt ani. Două pariuri vor fi de urmărit în mandatul Clinton: Orientul Mijlociu şi, mai ales, Rusia. În ambele, preşedintele S.U.A. va avea, aproape cert, o implicare personală iar această amprentă va accelera conturarea unei soluţii. Vor fi evitate, poate, erorile puţin discutate dar greu imputabile ale lui Bill Clinton: impasibilitatea Americii faţă de războiul civil din fosta Iugoslavie şi mediocritatea opoziţiei Casei Albe faţă de instalarea de regimuri mafiote, care au condus la eşecul unor state după prăbuşirea U.R.S.S. (Belarus, Ucraina, Moldova).
Înaintea alegerilor, la casele de pariuri cota lui Hillary Clinton, în caz de victorie, era de 1,25 în vreme ce Donald Trump strângea 3,75. Ceva în genul unui meci tare, dar totuşi decis prin istoricul rezultatelor, din La Liga spaniolă de fotbal. Ceea ce nu ne spune, astăzi, multă lume este că America trebuie să caute prin cotloanele sale, după 8 noiembrie 2016, candidaţii pentru 2020. Abia atunci vom intra în epoca pe care o aşteptăm azi şi pe care o vom pregăti patru ani cu Hillary Clinton la Casa Albă.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
