Artemis II și noua “cursă spațială”: De ce încearcă umanitatea să se întoarcă pe Lună după aproape 6 decenii 

Luni noapte, misiunea spațială Artemis II a punctat o serie de reușite istorice importante pentru umanitate – pentru prima oară în mai mult de jumătate de secol, o rachetă cu un echipaj uman a ajuns până la Lună. 

Nava Orion nu a aselenizat, dar a depășit recordul de distanță față de Pământ stabilit în timpul misiunii Apollo 13 în 1970: cei patru astronauți de la bordul Orion au călătorit mai departe de Pământ decât oricine altcineva în istorie – mai precis, 406,771 de kilometri, conform anunțului făcut luni de NASA.

Această reușită, rezultatul unui efort de ani de zile și a unei colaborări strânse între mai multe instituții din întreaga lume, este o victorie simbolică importantă pentru umanitate și, important de amintit, doar un nou pas în cadrul unui plan mai amplu de a deschide o “nouă era a explorării spațiale”, după cum a promovat NASA proiectul. 

Iată cele mai importante lucruri pe care trebuie să le știi despre Artemis II:

• Este, pentru moment, punctul de apogeu al programului Artemis, inițiat de NASA în 2017 cu scopul principal de a explora Luna în scopuri științifice, în căutarea oportunităților economice și pentru a crea condițiile materiale necesare pentru eventuale misiuni cu echipaj uman pe planeta Marte.
• Este prima astfel de inițiativă după încheierea programului Apollo, prin care NASA a trimis, în perioada 1967-1972, 17 misiuni cu echipaj uman până la Lună, dintre care 6 au ajuns pe suprafața satelitului natural al planetei noastre. Neil Armstrong, Edwin „Buzz” Aldrin și Michael Collins intră în istorie în iulie 1969, în cadrul misiunii Apollo 11, când Armstrong și Aldrin au devenit primii oameni din istorie care au pășit pe Lună.
• Deși este un pas deosebit de important, Artemis II este, în esență, doar un test. După cum este explicat pe pagina principală a misiunii, scopul principal este de a demonstra capacitățile rachetei super-grea Space Launch System, a navei Orion pe care o transportă și aptitudinile echipajului. În cadrul misiunii Artemis III, programată pentru anul viitor, vor fi testate capacitățile de andocare și interoperabilitatea dintre nava Orion și nave comerciale produse de SpaceX și Blue Origin. Dacă totul decurge conform planului, aselenizarea propriu-zisă va avea loc în 2028, în cadrul misiunii Artemis IV.
• Artemis II a făcut deja istorie în mai multe moduri. Pe lângă faptul că a depășit recordul stabilit de Apollo 13, a demonstrat și beneficiile cooperării internaționale în domeniul explorării spațiale: Trei dintre membrii echipajului, Reid Wiseman, Victor Glover, and Christina Koch, sunt americani. Jeremy Hansen, al patrulea membru al echipei, de la Agenția Spațială Canadiană (CSA), este primul non-american din istorie care a călătorit dincolo de Orbita Joasă a Pământului, amintește Calgary Journal.
• Pe lângă NASA și CSA, reprezentate la bordul navei Orion, alte cinci agenții spațiale au contribuit la proiect: European Space Agency, a Uniunii Europene, dar și agențiile spațiale ale Germaniei, Coreei de Sud, Argentinei și a Arabiei Saudite, potrivit ghidului de referință al misiunii.
• NASA a anunțat la finalul martie că plănuiește o investiție de 20 de miliarde dolari pentru următorii 7 ani pentru construirea unei baze permanente pe Lună, iar succesul acestei inițiative depinde de cel al misiunilor Artemis. Dacă proiectul va avea succes, baza de pe Lună ar putea deveni puntea de lansare pentru o viitoare călătorie către Marte, arată o analiză a The Conversation.

Dincolo de aceste aspecte, misiunea lansată la începutul lui aprilie a ridicat o serie de întrebări importante în rândul publicului, nu doar a conspiraționiștilor care afirmă, fără dovezi reale, că omul nu a pășit niciodată pe Lună și că cea mai mare parte a programului Apollo a fost, de fapt, o înscenare – una dintre cele mai populare teorii ale conspirației, care refuză de zeci de ani să părăsească spațiul public și este propagată în prezent prin intermediul rețelelor de socializare.

Astfel de acuzații au fost dezmințite de nenumărate ori de-a lungul anilor, însă până și în rândul oamenilor care nu dau crezare teoriilor conspirației, rămâne o întrebare simplă:

De ce ne întoarcem pe Lună tocmai acum, după aproape 60 de ani?

Răspunsul cel mai simplu la această întrebare este că situația geopolitică din prezent a creat din nou condițiile necesare pentru ca Statele Unite să investească într-un proiect de explorare spațială de amploare. 

Din multe puncte de vedere, contextul actual este similar cu cel care a dus la apariția programului Apollo, în mare măsură o încercare a președintele american John F. Kennedy să aprobe o investiție colosală pentru a obține o victorie mai degrabă simbolică împotriva Uniunii Sovietice în așa numita “Cursă Spațială”, termenul folosit de istorici pentru a descrie competiția dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii pentru supremația în domeniul explorării spațiului cosmic în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

În primii ani ai acestei întreceri, Uniunea Sovietică a obținut aproape toate victoriile importante, după cum amintește National Air and Space Museum din SUA: Din 1957 până în 1961, Sovieticii au lansat primul satelit spațial din istorie, primul obiect creat de om care a părăsit orbita Pământului și au trimis primele animale în spațiu. În 1961, cosmonautul Iuri Gagarin a devenit primul om care a zburat în spațiul cosmic. A fost urmat, în 1963, de Valentina Vladimirovna Tereșkova, prima femeie în spațiu. 

În acest timp, proiectele americane fie au eșuat dezastruos, fie au venit mult prea târziu după reușitele Uniunii Sovietice. În opinia istoricului american Roger D. Launius, expert în istoria NASA, aceste înfrângeri repetate și fiascoul politic creat în 1961 de încercarea eșuată a Statelor Unite de a răsturna guvernul comunist cubanez l-au determinat pe președintele Kennedy să aprobe un proiect ambițios cu un buget monstruos, la acea vreme, de peste 20 de miliarde de dolari, pentru a restabili prestigiul și a reafirma dominanța tehnologică a SUA în fața comunității internaționale.

În final, proiectul Apollo a fost chiar mai scump de atât – 25 de miliarde de dolari au fost cheltuiți în total, echivalentul a peste 300 de miliarde de dolari în 2025, arată o analiză a ONG-ului american The Planetary Society. 

Și-a atins, însă, scopul: Acel prim pas făcut în 1969 de către cosmonautul american Neil Armstrong aproape că a șters cu buretele toate victoriile obținute de Uniunea Sovietică în anii precedenți, iar contribuțiile științifice ale programului nu pot fi nici ele ignorate. 

Faptul că SUA nu au mai încercat să repete acest succes în deceniile care au urmat este unul dintre argumentele principale ale conspiraționiștilor, însă majoritatea experților în domeniu consideră că explicația reală este că voința politică de a investi în programe precum Apollo pur și simplu nu mai exista după ce “cursa” a fost câștigată. 

Un argument important în acest sens este faptul că SUA au început să cheltuiască, de la an la an, tot mai puțini bani pentru explorarea spațială, raportat la bugetul total al statului: în 1969, bugetul NASA reprezenta puțin peste 4% din totalul cheltuielilor guvernului federal. conform The Washington Post. În 2025, această rată a ajuns la 0,4%, relatează revista TIME.

Pe deasupra, bugetul proporțional mai mic din ultimele decenii a fost folosit pentru alte programe naționale considerate a fi de mare importanță, dar care s-au concentrat în special pe Orbita Joasă a Pământului, mai degrabă decât pe explorarea spațiului îndepărtat – de pildă, se estimează că guvernul SUA plătește peste 3 miliarde de dolari pe an doar pentru Stația Spațială Internațională, construită în 2000.

După cum amintește John M. Logsdon, considerat unul dintre cei mai importanți experți în ceea ce privește istoria programului spațial al SUA, în urma succesului răsunător al programului Apollo, administrația președintelui Richard Nixon a concluzionat că apetitul publicului american pentru astfel de proiecte grandioase a fost sațiat și că oamenii nu ar mai fi dispuși să plătească pentru o nouă călătorie către următoarea țintă importantă, planeta Marte.

Astfel, Nixon a hotărât să nu mai trateze programul spațial al țării ca pe o activitate guvernamentală specială, de cea mai înaltă prioritate, așa cum fusese în timpul programului Apollo, ci mai degrabă ca pe o parte a activităților obișnuite, de zi cu zi, ale guvernului, al cărei buget să fie stabilit în cadrul unui sistem riguros de priorități naționale, o politică care a fost continuată de președinții care l-au urmat.

Această atitudine a persistat practic până în 2017, când administrația Trump a stabilit noi directive pentru programul spațial al țării, care a pus bazele Programului Artemis.

Există mai mulți factori care au dus la această nouă politică, dar probabil cel mai important este progresul tehnologic și economic din ultimii ani – în 1969, singurul competitor real al Americii în domeniul explorării spațiale era Uniunea Sovietică, iar sectorul privat era practic inexistent. 

Ecosistemul actual arată complet diferit: La nivel mondial, au avut loc 329 încercări de a lansa rachete în spațiu, iar 321 dintre aceastea au ajuns în orbită sau au fost aproape, potrivit datelor adunate de astronomul american Jonathan McDowell – 70% dintre aceste rachete au fost comerciale, lansate de companii private precum SpaceX și Blue Origin, din SUA, sau Qianfan, o companie chinezească.

Tot companiile private sunt responabile pentru majoritatea sateliților care orbitează în prezent planeta – din 4.500 de sateliți aflați în orbită în 2025, 87% erau deținuți de entități comerciale private, arată o analiză a site-ului de profil Payload. 

La fel de important este și faptul că, după câteva decenii de “pauză”, dominanța Statelor Unite pe orbită nu mai este chiar incontestabilă: deși majoritatea lansărilor de rachete orbitale au loc în America, domeniul fiind dominat de companii gigant precum SpaceX, companiile chinezești private și de stat câștigă din ce în ce mai mult teren, cu zeci de lansări în fiecare an.

Dar China nu este singurul nou competitor: Date publicate de OECD în 2023 arătau că, până la acel moment, aproape 100 de țări au plasat cel puțin un satelit pe orbită, alte 23 de țări urmăresc să-și dezvolte propriile programe naționale de lansare, iar 10 țări au dezvoltat cosmodromuri capabile de lansări orbitale – pe lângă SUA, China și Federația Rusă, acestea sunt Coreea de Nord, Coreea de Sud, Iran, India, Israel, Japonia, Noua Zeelandă, cărora li se adaugă și Uniunea Europeană.

În acest context, deși autoritățile americane au evitat până acum un discurs despre o posibilă “cursă” împotriva Chinei, este imposibil de ignorat faptul că cele două țări au în prezent obiective extrem de similare: după cum punctează o analiză a revistei Nature, și Beijingul plănuiește să trimită un echipaj uman pe Lună până în 2030 și chiar să construiască o bază permanentă pe satelitul natural al Pământului în următorul deceniu, în colaborare cu Rusia.

În acest context, nu este de mirare faptul că Statele Unite au început deja să lucreze la crearea unui cadru internațional de reglementare a acestui domeniu, cel mai important pas în acest sens fiind semnarea, în 2020, a Acordurilor Artemis, o serie de tratate internaționale care stabilesc principii generale cu caracter neobligatoriu privind modul în care țările ar trebui să coopereze în explorarea civilă a spațiului, în special în jurul Lunii, dar și al planetei Marte și dincolo de aceasta. În mod puțin surprinzător, Rusia și China nu se numără printre cele 61 de state care au semnat acordurile până în acest moment.

Atât SUA cât și competitorii săi par convinși că stabilirea unei baze permanente pe Lună, o idee care părea utopică în anii ‘70, este posibilă datorită dovezilor tot mai solide apărute în ultimii ani că există cantități semnificative de apă pe Lună, cel mai probabil înghețată în craterele din apropierea polilor lunari.

Autoritățile americane iau deja în calcul mai multe alternative pentru a cerceta rezervele de apă lunară pentru a le exploata în viitor, deoarece acestea sunt esențiale pentru planurile de a dezvolta o prezență de durată pe Lună. În loc să se bazeze exclusiv pe resurse transportate de pe Pământ, astronauții s-ar putea folosi apa de pe Lună pentru a obține aer respirabil, combustibil de rachetă și altele, explica NASA la finalul lui martie. 

Desigur, nu doar SUA și-au îndreptat atenția spre această resursă esențială. În 2025, și India a făcut istorie cu misiunea Chandrayaan-3, care a plasat-o pe lista extrem de scurtă a țărilor care a reușit să efectueze o „aterizare ușoară” pe Lună –  o aterizare controlată, în cursul căreia nava să nu fie distrusă sau puternic avariată. Numai Statele Unite, Rusia și China au mai reușit această performanță. Scopul principal al misiunii a fost descoperirea de rezerve de apă la polul sudic al Lunii. 

În orice caz, există încă foarte puține planuri concrete pentru viitor. Autoritățile americane susțin că, dacă misiunea Artemis IV din 2028 va avea succes, vor continua să trimită misiuni anuale pe Lună, dar este greu de spus ce resurse vor descoperi, dacă vor găsi condițiile propice pentru a construi o bază permanentă sau dacă planul ambițios, dar vag, de a trimite oameni pe Marte “până în anii 2030” are, cu adevărat, sorți de izbândă.

Mai mult decât atât, rămâne de văzut cine va câștiga următoarea “Cursă Spațială” care pare că este pe cale să înceapă, dacă nu a început deja – după cum arată o analiză realizată de LiveScience în 2025, există deja îngrijorări în cadrul guvernului american că obiectivele extrem de ambițioase stabilite de Donald Trump în timpul primului său mandat ar putea fi subminate de reducerile bugetare semnificative suferite de NASA după revenirea sa la Casa Albă, iar unii experți avertizează chiar că Washingtonul și-ar putea pierde poziția de lider mondial în domeniul spațial “în următorii 5-10 ani” în fața Beijingului.

Ultima întrecere către Lună a fost mai degrabă un conflict politic și ideologic, iar în ciuda eforturilor comunității internaționale de a spori cooperarea în acest domeniu, se pare că, oriunde va ajunge omul, îl vor urma nu doar curiozitatea și dorința de explorare, ci și tendința de a reproduce conflictele care l-au definit pe Pământ.