Africa vrea să se mute în Europa. Maroc şi Spania arbitrează meciul

Migranți africani urcați pe gardul ce desparte Marocul de enclava spaniolă Ceuta (foto: www.npr.org)

Fix 60 de metri: cea mai scurtă frontieră din lume desparte promontoriul spaniol Penon Velez de la Gomera, o suprafaţă de 2 hectare cu câteva locuinţe şi o fortăreaţă din secolul al XVI-lea, de imensitatea continentului african şi de plaja satului marocan Bades.

Locuitorii spanioli de aici înseamnă 25 de soldaţi comandaţi de un locotenent: ei privesc spre frontiera de pe plaja inundată, unde cel mai adesea se găsesc oi, găini şi bărcile pescarilor din satul marocan. Până în 1930, când un cutremur puternic a ridicat plaja, promontoriul stâncos spaniol de astăzi era o insulă în apropierea ţărmului. Ei bine, cei câţiva locuitori de aici, spanioli, sunt asaltaţi, de ani buni, de mii de africani fugiţi din ţările lor, în speranţa că cei doi poliţişti ai uscatului lung de câteva sute de metri le vor acorda permisiunea să plece mai departe, în Europa.

Câtă Africă a venit sau vrea să vină în Europa?

În Italia, de câteva luni, Giuseppe Povia, câştigător al concursului de muzică de la San Remo în 2oo6, a lansat o piesă cu succes la public: „Immigrazia”. Acolo se cântă despre înlocuirea italienilor cu africani ceea ce, până acum, nu era deloc politic. Şi tot la Roma, ministrul de Interne, Matteo Salvini, a preferat deschiderea unui dosar penal pentru sechestrare de persoane pentru că a refuzat să decidă debarcarea imigranţilor ilegali africani pe care i-a oprit, pe nava „Diciotti”, în portul sicilian Catania.

Institutul american Pew Research Center a făcut un sondaj, la sfârşitul anului 2017 şi începutul anului 2018, iar rezultatele denotă exact prăbuşirea încrederii societăţilor africane în capacitatea de guvernare, administrare şi în buna funcţionare a statelor şi instituţiilor lor. La mai bine de şase decenii de la obţinerea independenţei, extrem de puţine state din Africa beneficiază de stabilitate politică, de instituţii democratice, de practici judiciare transparente şi de dezvoltare economică (deşi, în unele cazuri, resursele subsolului sunt fabuloase). Din 2016, continentul african- cu 1,5 miliarde de locuitori astăzi- a detronat pentru prima dată Asia (cu Orientul Mijlociu) în clasamentul numărului de refugiaţi înregistraţi pe plan mondial.

Până în 2050, numărul locuitorilor din Africa se va dubla şi va depăşi 2,5 miliarde de suflete. În 1930, Africa era locuită de doar 150 de milioane de locuitori. Astăzi, mai bine de 40% dintre oamenii continentului au sub 15 ani, fiind nevoie de minim 200 de milioane de noi locuri de muncă anual ca să se satisfacă cerinţe minimale de trai.

Mai bine de 75% din cetăţenii din Ghana vor să plece imediat în Europa, spune Pew Research Center, aşa cum acelaşi lucru îl doresc 74% din cetăţenii din Nigeria, 54% dintre cei din Kenya, 51% din Africa de Sud, 46% din Senegal şi 43% din Tanzania. Institutul Gallup susţine că 42% dintre locuitorii Africii, cu vârste cuprinse între 15 şi 25 de ani, ar pleca oricând şi oriunde din ţara lor. Nici nu este de mirare: în Togo, o treime din populaţia adultă îşi joacă norocul anual la loteria vizelor pentru SUA.

Ce rămâne de făcut?

Statisticile oficiale din câteva state europene arătau că, până la începutul anului 2018, mai bine de două milioane de africani din statele centrale ale continentului au venit începând cu 2010. Cei mai mulţi sunt tineri, bărbaţi între 18 şi 40 de ani. În 2017, cei mai mulţi au ajuns în Spania şi în Europa imigranţi ilegali din Nigeria, urmaţi de cei din Guineea, Coasta de Fildeş, Mali, Sudan, Senegal, Eritreea şi Gambia. Corupţia endemică din statele lor, lipsa de perspective şi şomajul istoric au anulat, în timp, orice speranţe într-un viitor oarecare. Explozia demografică din Africa şi agravarea situaţiei de mediu, inclusiv secetele prelungite, au accelerat procesul. Rutele de plecare se regăsesc pe teritoriile unor state precum Niger, Ciad şi Mali şi, de acolo, prin Libia, Tunisia şi Maroc, zeci de mii de oameni îşi caută drumul spre Europa. Cei mai mulţi doresc să se aşeze în Franţa, Italia şi Spania, mai ales după ce Grecia a luat măsuri drastice privind şederea imigranţilor. Cum şi politica nouă a guvernului de la Roma, şi îndeosebi retorica ministrului de Interne, Matteo Salvini, se îndreaptă abrupt spre respingerea noilor veniţi, Spania este destinaţia cea mai la îndemână.

Enclava spaniolă Melilla (foto: www.huffingtonpost.fr)

Teritoriile spaniole de pe coastele Marocului (oraşele Ceuta şi Melilla), rămăşiţe ale vechiului imperiu colonial, au devenit poarta de intrare a africanilor ilegali în Europa. Ceuta şi Melilla, cu statut autonom din 1995, arată acum ca nişte cetăţi inexpugnabile, înconjurate de imense ziduri de sârmă ghimpată şi cu forţe sporite din Guardia Civil.

Prim-ministrul socialist Jose Luis Rodriguez Zapatero a decis, în 2005, să aloce mai bine de 33 milioane euro pentru construcţia acestui veritabil sistem de apărare iar guvernele următoare au continuat să investească serios în acest domeniu. La sfârşitul anului 2018, din bugetul naţional al Spaniei sunt prevăzuţi nu mai puţin de 300 milioane euro pentru securitatea celor aproape 200.000 de locuitori ai celor două oraşe şi pentru infrastructura centrelor de primire a refugiaţilor.

Marocul ar putea deveni, în cazul imigraţiei clandestine africane, ceea ce Turcia preşedintelui Regep Tayyip Erdogan reprezintă pentru Grecia. În 2016, Uniunea Europeană a semnat cu Turcia un acord de colaborare, în urma căruia guvernul de la Ankara a primit nu mai puţin de trei miliarde euro pentru oprirea imigraţiei din Orientul Mijlociu, în special din Siria. Drept urmare, cotidianul spaniol „ABC” nota la începutul lunii august că, în 2017, imigraţia clandestină în Spania a crescut cu 101,4% în vreme ce aceea din Grecia a scăzut cu 77%.

Poate Marocul, singur, să apere Europa de imigraţia clandestină africană?

Au spus-o recent, la 11 august, în cadrul unei întâlniri de urgenţă, cancelarul federal al Germaniei, Angela Merkel, şi prim-ministrul spaniol Pedro Sanchez. „Marocul – declara şeful guvernului de la Madrid – este ţara care are cel mai mult de suferit de pe urma fluxurilor migraţiilor din Africa subsahariană.” Iar cancelarul Angela Merkel a vorbit, fireşte, despre bani: „Uniunea Europeană va intensifica colaborarea cu Marocul în problema migraţiei. Este nevoie de sporirea fondurilor pentru Maroc”. Imediat, în conturile guvernului de la Rabat au fost trimişi 30 de milioane de euro drept dovadă a seriozităţii demersului. Totuşi, la sfârşitul lunii iulie prim-ministrului spaniol i-au fost ceruţi 60 de milioane euro pentru stabilizarea imediată a situaţiei.

Lucrurile, deşi par rezolvate, sunt departe de a fi aşa.

În primul rând Regatul Marocului, una dintre cele mai înfloritoare economii ale Africii, cu o societate aşezată pe reguli apropiate de ale Europei, este extrem de nemulţumit de politica Uniunii Europene, în general, şi a Spaniei, în particular. Şi, aici, este vorba despre o istorie extrem de sensibilă atât pentru guvernele de la Rabat cât şi pentru impetuoasa societate civilă marocană.

Acordul de liber schimb şi de asociere încheiat între Uniunea Europeană şi Maroc a suferit, de la bun început, de un viciu de fond. Bruxellesul nu a dorit includerea în textul documentului a mărfurilor, produselor şi serviciilor (toate insignifiante din punct de vedere financiar) din Sahara Occidentală. Un imens teritoriu deşertic, cu peste 250.000 de kilometri pătraţi şi doar jumătate de milion de locuitori, pe coasta africană a Atlanticului, această regiune a fost colonie spaniolă. Conform acordului semnat la Madrid, la 14 noiembrie 1975 între Spania, Maroc şi Mauritania, regiunea urma să se supună voinţei unui referendum, pentru a se decide viitorul post-colonial. Susţinut de regimul socialist din Algeria, în Sahara Occidentală s-a format o grupare politică şi militară, Frontul POLISARIO, care a militat pentru ieşirea de sub administraţia marocană şi pentru proclamarea independenţei, evident sub control algerian. ONU şi, apoi, UE, nu au recunoscut administraţia marocană în Sahara Occidentală iar din decembrie 2016 justiţia europeană a decis că acordul de liber schimb nu se aplică şi acestui teritoriu.

Sahara Occidentală – denumită Provinciile de Sud în politica administraţiei locale a guvernului de la Rabat – este un pariu geopolitic şi de influenţă extrem de ambiţios pentru Maroc. Resursele locale de aici – pescuitul şi fosfaţii – nu sunt neapărat trebuincioase prosperului Regat dar ambiţia de a dovedi rolul de lider continental, da. Regele Mohammed al VI-lea, chiar, acordă o importanţă deosebită regiunii: în capitala Laâyoune, în 2016, suveranul a anunţat un amplu program de investiţii locale în infrastructură în valoare de peste 7 miliarde euro.

Supărarea Marocului are efecte imediate: orice iniţiativă europeană defavorabilă controlului asupra Saharei Occidentale se răsfrânge asupra deblocării unui flux tot mai mare de imigranţi spre oraşele spaniole Ceuta şi Melilla şi spre porturile italiene, franceze şi din Insulele Canare şi Baleare, ale Spaniei.

În al doilea rând, Regatul Marocului solicită, încă de la proclamarea independenţei, în 1956, ca Spania să „retrocedeze” teritoriile sale din Africa de Nord, în primul rând oraşele Ceuta şi Melilla, împreună cu celelalte cinci posesiuni minuscule. Regele Hassan al II-lea (1961-1999), creatorul ţării moderne de astăzi, avea o vorbă pentru toţi liderii europeni pe care îi întâlnea: „Marocul este un copac cu rădăcini în Africa dar cu coroana de frunze în Europa”.

Anul acesta, Spania a devenit primul partener comercial al Marocului, detronând Franţa, vechea putere colonială. Evenimentul, financiar, a căpătat ample conotaţii politice şi diplomatice, prim ministrul Saâd Eddine El Othmani anunţând oficial, la mijlocul lunii mai 2018, această modificare. În primul său interviu în funcţia de ministru de Interne, Fernando Grande-Marlaska declara postului de radio Onda Cero că Spania este pregătită să facă „orice” în colaborarea cu Marocul pentru a opri imigraţia africană clandestină prin Ceuta şi Melilla. Gândul ministrului este acela de a desfiinţa zidurile de sârmă ghimpată şi metal care înconjoară cele două oraşe, lăsând circulaţia între teritoriul marocan şi administraţia spaniolă în seama forţelor de ordine şi de grăniceri. O idee care a provocat rumoare la Ceuta printre locuitori şi care a fost imediat criticată public. Într-un editorial acid tipărit la 9 august în cel mai important cotidian al oraşului, „El Pueblo de Ceuta”, Carlos Verdejo Ferrer scria că „a accepta ideile toleranţei ar însemna să ne apropiem mai degrabă de linia religioasă din Yemen decât de Uniunea Europeană. Pentru a nu ajunge ca în Moelenbeek (cartier în centrul capitalei Bruxelles) şi Saint Denis (arondisment în Paris) mai bine spunem NU burka în Ceuta”.

De asemenea, după ce în 2013, prin iniţiativa personală a Regelui Mohammed al VI-lea, Marocul a introdus o lege draconică privind imigraţia clandestină, asumându-şi relaţii extrem de ostile cu state precum Ciad, Mali sau Niger, în Spania se discută din ce în ce mai deschis despre posibilitatea înfiinţării unui partid islamist legal, coordonat de grupările tunisiene şi marocane – Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, Ennahdha şi Al Wadl Wal Ihsane.

Europa nu poate scăpa, pur şi simplu, de imigraţia clandestină africană. O relaţie strategică între Spania şi Maroc, care se bazează în primul rând pe realpolitik – securitatea frontierelor spaniole contra prosperitatea şi integrarea Marocului pe pieţele europene – este obligatorie. Ea nu poate ţine locul, însă, unui amplu program de cooperare cu chiar furnizoarele de imigranţi: statele africane.

Fondurile de sute de miliarde de dolari aruncate de Europa după plecarea administraţiilor coloniale, acum şase decenii, s-au evaporat fără ca efectele să se vadă. Explozia demografică necontrolată, accesul precar la resurse – în special la apă – sărăcia endemică, suprapopularea oraşelor, lipsa infrastructurii (spre exemplu, Niger nu are nici un kilometru de cale ferată sau autostradă), analfabetismul, corupţia scandaloasă a elitelor politice şi administrative, toate au prăbuşit aproape întreaga Africă într-o criză fără soluţii. Doar proiecte concrete de dezvoltare sustenabilă, de regenerare a mediului şi a oraşelor haotic dezvoltate, investiţii masive în infrastructură, sănătate şi educaţie ar putea atenua starea actuală. Până atunci, construcţia centrelor de rezidenţă pe teritoriul statelor africane ar scuti Europa de isteria rasistă şi de problemele de integrare a sutelor de mii de refugiaţi. Dar, desigur, nu ar rezolva viitorul.

Meciul imigraţiei clandestine din Africa spre Europa nu s-a terminat şi nu există, vizibil, nicio perspectivă ca statele „continentului alb” să obţină măcar o remiză. Un singur lucru ar aduce Europa în avantaj: cecul cu sute de miliarde de euro. Cine îl va semna, însă?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.