“Nu, nu, nu, niciodată” – acesta este răspunsul scurt și spus fără nicio urmă de îndoială al Ludmilei, o femeie de 70 de ani din Nicolaev care trăiește de aproape patru ani în Constanța, atunci când este întrebată dacă poporul ucrainean va putea vreodată să ierte Rusia după invazia sângeroasă din 2022.
Fiica unui bărbat rus “crescut de Partidul Comunist” și înrolat în armata sovietică la 17 ani și a unei femei ucrainence care abia a supraviețuit politicilor de înfometare și represiune ale lui Stalin, Ludmila spune că, până în ziua izbucnirii invaziei, nu a crezut că ar putea fi martora unui astfel de conflict, dar acum este convinsă că ucrainenii “nu vor uita niciodată” deceniile de crime și violență.
Ludmila, contabilă de meserie, și familia ei au lăsat în urmă orașul în care trăiau de aproape 50 de ani, au ajuns cu trenul în Constanța, la sfatul unor prieteni din România, și au reușit să-și construiască o viață nouă în țara noastră, însă consideră procesul de integrare “foarte dificil” pentru un pensionar și declară că s-ar întoarce acasă ”chiar astăzi”, însă posibilitatea de a trăi în pace în Ucraina pur și simplu nu există încă. După spusele sale, “frontul nu se schimbă”.
- Vezi și alte cinci povești aici: Patru ani de război în Ucraina. Șase vieți reconstruite în România
Sosirea în România și noii prieteni: “Ne înțelegeam prin semne”
Ludmila povestește că, la mijlocul lui martie 2022, după surpriza inițială și după trecerea “lunii de miere” în care încă avea impresia că războiul se va încheia rapid, ea și membrii familiei care rămăseseră încă în Nicolaev au hotărât că nu mai au altă soluție decât să părăsească țara – ea nu oferă multe detalii despre această perioadă, dar a ținut să menționeze că motivul principal pentru care a ales să plece a fost îngrijorarea pentru fiica ei, Oksana, în vârstă de 46 de ani, cu care trăia după ce fiul lor mai mare, Oleksander, a emigrat în Portugalia – “Nu vreau ca fiica mea să trăiască sub bombardamente”.
Femeia mărturisește că, inițial, ea și soțul ei, ambii pensionari care trăiau în Nicolaev din 1965, nu știau unde să meargă sau unde să ceară ajutor, dar situația s-a schimbat când Oksana a luat legătura cu niște prieteni din România, pe care i-a cunoscut în timp de lucra la bordul unui vas de croazieră, înainte de izbucnirea războiului.
Sfătuiți de prietenii Oksanei, au mers cu mașina până în Odesa, de unde au luat trenul spre Constanța, pentru că știau că este un loc apropiat în care există persoane și centre umanitare dispuse să-i ajute pe refugiați.
Așa au ajuns în comuna Grădina, o comună cu sub 1000 de locuitori, la aproximativ 50 de kilometri din Constanța, unde un centru de prevenire a abandonului familial a început să ofere cazare temporară pentru refugiații ucraineni în martie 2022.
Ludmila povestește că au petrecut peste jumătate de an în Grădina, unde, nici acum nu-și poate explica cum, ea și soțul ei au reușit să-și facă primii prieteni români la doar câteva zile după ce au sosit.
- „Era o casă unde locuia un cuplu, ca mine și soțul meu, de aceeași vârstă. Și ne-au tratat foarte bine. Bărbatul a ieșit să-și plimbe câinele, s-a apropiat de noi și ne-a salutat. Și am început să vorbim. Așa am făcut cunoștință cu prietena mea Elena și cu soțul ei, Mitică. Au început să ne viziteze la centru, iar noi mergeam la ei să mai bem o cafea (…) Am început să petrecem mult timp împreună și să-i ajutăm la grădinărit, pentru că ei au un teren mare”.
Partea cea mai surprinzătoare, povestește Ludmila, este că au reușit să se înțeleagă cu Elena și Mitică deși, la început, nu vorbeau aproape deloc română, nici engleză.
În cuvintele femeii, “când nu reușeam să ne înțelegem în cuvinte, ne înțelegeam prin semne, scriam sau desenam ceva. Așa a început prietenia noastră, iar ei vin și acum să ne mai viziteze la Constanța, să mai bem un ceai”.
După primele șase luni, cei doi pensionari și fiica lor s-au mutat la Constanța, unde au reușit să închirieze un apartament cu ajutorul programului 50/20, prin care guvernul a decontat sume importante de bani pentru cazarea și masa refugiaților ucraineni la începutul războiului.
De atunci, explică Ludmila, au reușit să rămână în Constanța datorită ajutorului financiar primit de la fiul lor, Oleksander, care lucrează în domeniul IT și a rămas în Portugalia după izbucnirea războiului.
Pe lângă ajutorul de la Oleksander, atât Ludmila cât și soțul ei sunt pensionari, dar, explică femeia, “banii erau deja prea puțini în Ucraina”, iar în România totul este mai scump. De aceea, a început să lucreze unde a avut ocazia imediat ce a ajuns în Constanța.
Inițial, a avut grijă de copiii altor familii de refugiați, dar în prezent lucrează online – este contabilă pentru “o afacere mică și tehnică” din Ucraina, aceeași slujbă pe care a practicat-o și în Nicolaev.
Timpul liber și-l ocupă în special cu activități de voluntariat. Împreună cu alți ucraineni din Constanța, care se coordonează pe Telegram sub numele “Bridge of Supporting”, participă la diferite activități caritabile, atât de ajutorare a refugiaților din România cât și a soldaților ucraineni de pe front, cărora le trimit regulat haine și provizii – Ludmila, în mod deosebit, se mândrește cu iscusința pe care a dobândit-o în împletirea plaselor de camuflaj folosite de soldații ucraineni.
Împletirea acestor plase de camuflaj, folosite la scară largă pe frontul din Ucraina pentru soldați, vehicule militare și alte echipamente, a devenit un adevărat fenomen cultural în Ucraina, cu organizații care se ocupă de producerea lor de ani de zile – unele încă din 2014, de la anexarea ilegală a Crimeei față de Rusia, amintește Society for Medical Anthropology.
Dacă tata ar putea vedea ce se întâmplă, “ar muri din nou”
Deși se declară recunoscătoare pentru tot ajutorul pe care l-a primit în România, Ludmila recunoaște că se gândește la întoarcerea în țara sa natală “în fiecare lună, în fiecare an”, deși situația de pe front “nu se schimbă”.
În ceea ce privește încheierea războiului, însă, femeia declară că nu știe cum se va încheia conflictul, dar este convinsă că poporul ucrainean nu va putea să ierte Rusia “niciodată” – un cuvânt pe care îl rostește cu o convingere creată nu doar de ultimii ani petrecuți în Ucraina, ci și de deceniile de opresiune pe care familia ei a experimentat-o personal:
Familia mamei Ludmilei trăiește în Ucraina de mai multe generații, iar în anii ‘30, bunica, mama și mătușile sale au supraviețuit Holodomorului, una dintre cele mai mari tragedii naționale din istoria Ucrainei, foametea cauzată de politicile dictatorului Josef Stalin, care a dus la moartea a aproape patru milioane de ucraineni, conform studiilor citate de Encyclopedia Britannica.
Cea mai emoționantă poveste spusă de Ludmila din această perioadă îi aparține mătușii ei, care a fost arestată pentru că a “furat” un pumn de grâu dintr-un câmp care fusese colectivizat de statul sovietic:
- “Bunica mea, mama mea, surorile ei, au trăit în Ucraina în timpul foametei. Erau foarte mulți oameni în satul mamei mele, multe familii cu copii, care au murit de foame. Iar mătușa mea (…). A fost închisă timp de un an și jumătate pentru că a luat câteva spice de grâu din câmp, de foame. Pentru atâta tot au arestat-o și au ținut-o în închisoare un an și șase luni”.
Ludmila nu a dat mai multe detalii despre această situație, dar mătușa ei a fost, cel mai probabil, condamnată în urma decretului “celor cinci spice de grâu”, dat în 1932, care prevedea că orice persoană, chiar și un copil, prinsă luând produse de pe un câmp colectiv putea fi executată sau condamnată la închisoare. La începutul anului 1933, aproximativ 54.645 de oameni au fost judecați și condamnați pentru această faptă; dintre aceștia, 2.000 au fost executați, scrie Centrului pentru Studii despre Holocaust și Genocid al Universității din Minnesota.
Ludmila are, de asemenea, mai multe experiențe personale în Rusia, țară pe care a vizitat-o de câteva ori, deoarece tatăl ei era un bărbat rus, născut în regiunea Reazan, la sud-est de Moscova, și “crescut de Partidul Comunist” – în 1943, la vârsta de doar 17 ani, el a fost înrolat în armata sovietică, dar nu a fost trimis pe front. Pe parcursul ultimilor doi ani ai celui de Al Doilea Război Mondial, și-a făcut serviciul militar în Moscova, după ce asediul german luase sfârșit, apoi a petrecut alți cinci ani în armată, după încheierea războiului.
Relația cu tatăl său, care a trăit în Ucraina după război până la moartea sa în 1988, este unul dintre motivele pentru care Ludmila mărturisește că, multă vreme, nu a crezut că cele două țări ar putea intra din nou într-un conflict militar.
- “Tatăl meu era un om foarte just, bun la suflet și devotat, extrem de competent. Dacă ar fi aici acum și ar putea vedea chiar și cu un singur ochi ce se întâmplă între Ucraina și Rusia, ar muri din nou. Nici eu nu m-am așteptat niciodată că așa ceva ar putea să se întâmple.”
Deși bombardamentele rusești au spulberat orice speranță la reconciliere, după aproape patru ani petrecuți în Constanța, Ludmila declară că tot ce își dorește este să se întoarcă acasă “cât de curând este posibil și sigur”, dar nu știe când va putea face acest lucru. Cel puțin pentru moment, nu a primit niciun semn de la membrii familiei rămași în Ucraina că războiul se va încheia prea curând.
Vărul ei în vârstă de 48 de ani, militar de carieră, a fost rănit în 2023, dar s-a vindecat și continuă să lupte “în apărarea pământului nostru”, în cuvintele Ludmilei. Mătușa ei, sora cea mai mică a mamei sale, trăia în Belgorod, Rusia, aproape de granița cu Ucraina, în momentul izbucnirii invaziei și au pierdut legătura în 2022. Până în prezent, nu mai știu nimic despre situația ei.
În fața acestor circumstanțe, Ludmila afirmă că “m-aș întoarce pe jos și astăzi” și că este convinsă că cel puțin ea și soțul ei vor reveni în țara natală la prima oportunitate, însă pentru moment este ținută în loc de aceeași realizare pe care a avut-o la începutul războiului – “am nevoie ca fiica mea să fie în siguranță”.
- Acest interviu a fost realizat în sediul Centrului COMUNITARIA, unde Centrul pentru Resurse Civice din Constanța derulează din septembrie 2022 proiecte în sprijinul comunității locale, printre care se regăsește și programul „Constanța pentru Ucraina”. Mai multe detalii, pe comunitaria.ro.
Editare: Andreea Pavel
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
