Kazahstanul, unul dintre cei mai apropiaţi parteneri ex-sovietici ai Rusiei, a transmis că nu va recunoaşte posibila anexare de către Moscova a regiunilor din estul Ucrainei, în urma referendumurilor desfăşurate și condamnate de Occident. Cum s-a ajuns aici?
Rusia imperială modernă și URSS au dispărut, pe rând, în secolul al XX-lea. În 1917, mai întâi o mișcare liberală și republicană, apoi comuniștii lui Lenin au înlocuit pe țarul Nicolae al II-lea. În 1991, Mihail Gorbaciov a închis definitiv Uniunea Sovietică, în chiar ziua de Crăciun. De fiecare dată, conflicte militare (Primul Război Mondial, războiul din Afganistan din 1979-1989) sau susținerea regimurilor totalitare din Europa, Asia, Africa și America Latină) au dezvelit natura primitivă a instituțiilor ruse (sovietice) și lipsa inovațiilor financiare, sociale și economice. Rusiei, apoi URSS, i-au lipsit prietenii apropiați din vecinătate, relațiile de încredere și alianțele performante. Întreaga experiență a raporturilor stabilite de Rusia imperială până în 1917, apoi URSS până în 1991, este despre amenințarea cu forța sau despre ocupația militară și susținerea de regimuri nelegitime.
De fiecare dată când Imperiul s-a prăbușit, piesele lui au ales independența și o cale diferită. În 1917-1918, o puzderie de state de sine stătătoare au apărut pe ruinele moștenirii țariste. Apoi, în 1991, URSS s-a pulverizat în multe alte țări independente, unele pentru prima dată în istorie. Ca să rezolve problema influenței, puterea colonială de la Moscova a ales calea agresiunii teritoriale a multora dintre aceste state noi și a proclamării de republici nerecunoscute. State-fantomă, plătite și instituționalizate de Kremlin, funcționează astăzi: Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, mai nou Donețk și Luhansk. Ruptura a fost devastatoare pentru elitele și societatea ruse, politicile externe și militare de la Kremlin militând pentru refacerea Imperiului și a „lumii ruse”, în fapt restabilirea unei dominații coloniale. În unele situații, chiar și cele mai puțin performante, foste provincii odinioară privesc Rusia cu scepticism și rezervă.
De la începutul anului 2022, este cazul Kazahstanului.
Dezmembrarea moștenirii lui Nursultan Nazarbaiev: Așa se spune „la revedere, Kremlin!” în kazahă
Când, la 1 septembrie 2022, președintele Kazahstanului, Kasâm Jomart Tokaiev, a anunțat un curs ambițios și fără precedent de reforme politice, juridice, sociale și economice pe care îl va parcurge țara sa în viitorul imediat, surpriza nu a fost deloc prea mare. Niciuna dintre reforme nu se regăsește în fostele state sovietice din Asia Centrală iar Rusia nu le-a cunoscut niciodată în istoria ei.
Parlamentul kazah (Majilis) a votat la 16 septembrie o nouă lege electorală, prin care șeful statului poate obține un singur mandat, de 7 ani. Nici judecătorii Curții Constituționale, cu un mandat de 8 ani în viitor, nu vor mai putea fi realeși. Aceasta după ce tot deputații au decis schimbarea numelui capitalei și revenirea la denumirea de Astana (în 2019, Parlamentul votase schimbarea în Nur-Sultan, în spiritul domniei lui Nursultan Nazarbaiev, care a condus țara din 1989 până în 2019). Deputații kazahi au mai decis reînnoirea sistemului judiciar, impunând instituțiilor în domeniu mai multă transparență și criterii mai clare de eligibilitate și decizie, transformarea radicală a sistemului fiscal, introducerea unor noi forme de protecție socială unitară, îmbunătățirea climatului investițional, întărirea pluralismului politic și demontarea cultului personalității lui Nursultan Nazarbaiev.
Reformele patronate de președintele Tokaiev reprezintă o lovitură în lumea post-sovietică a Asiei Centrale, acolo unde republicile se zbat între dictaturi și autocrații dinastice de tip nord-coreean (ca în Turkmenistan) și pericolul permanent al unor războaie civile interne. Schimbarea climatului instituțional și constituțional din Kazahstan reprezintă o despărțire de regimurile autoritare din cele mai multe dintre fostele republici sovietice, aproape toate rămânând instrumente docile ale Kremlinului (ca Belarus sau Armenia). Când reformele anunțate de președintele Kasâm Jomart Tokaiev vor începe să își arate efectele, s-ar putea ca rușii din Kazahstan să trăiască mai bine și mai liber decât în Rusia. Un fel de variantă asiatică a modelului din Estonia și Letonia.
De la începutul invaziei rusești în Ucraina, Kazahstanul a spus „nu” de fiecare dată Kremlinului
În 1989, când mai era încă republică în componența URSS, etnicii kazahi reprezentau abia 39,6% din totalul populației țării, în vreme ce rușii adunau 37,4%. Colonizarea cu ruși în Asia Centrală, începută în ultima parte a secolului al XVIII-lea, s-a accelerat după 1922, când puterea comunistă de la Moscova a înființat URSS (Uniunea Sovietică). Astăzi, în zona de nord a Kazahstanului, învecinată cu Rusia, o parte din centrele urbane sunt mai degrabă locuite de ruși: Petropavlovsk (59%), Pavlodar (41%), Kostanay (41). În această regiune, aproape 50% este locuită de etnici ruși și doar 35% de etnici kazahi. De aceea, mai mult decât oriunde, cei 19 milioane de locuitori ai țării au urmărit cu interes decuparea forțată de regiuni din Ucraina în 2014 și anexarea lor de către Rusia, apoi invadarea acestei țări de către Kremlin, în februarie 2022.
Când Kazahstanul a fost scena unor revolte sociale de amploare în fosta capitală Almatî (Alma Ata), în ianuarie 2022, percepția generală a fost că situația ar fi fost „salvată” prin chemarea în ajutor a peste 2.500 de militari „ruși”. În realitate, aceștia proveneau din statele membre ale Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (din care mai fac parte Rusia, Belarus, Tadjikistan, Kârgâzstan, Uzbekistan și Armenia) iar președintele Kasâm Jomart Tokaiev a ținut să sublinieze public de mai multe ori această nuanță.
„S-a calculat că, dacă dreptul națiunilor la autodeterminare ar fi pus în aplicare pe tot globul, peste 500 sau chiar 600 de state ar apărea în locul celor 193 câte sunt azi membre ale ONU. Ar fi un haos”, a explicat Tokaiev în februarie 2022, când Kremlinul a acordat recunoașterea sa oficială „republicilor” Donețk și Luhansk, provincii ucrainene ocupate de Rusia în 2014. Refuzul Kazahstanului de a legitima Kremlinul a continuat cu Forumul Economic de la Sankt Petersburg, din vară, unde nu a fost reprezentat la nivel înalt. Un moratoriu de un an a fost instituit asupra exporturilor Astanei cu muniție și tehnică militară, un răspuns străveziu la invitațiile presante ale Kremlinului de a susține cauza „lumii ruse” în agresiunea asupra Ucrainei.
Din vara anului 2022, Kazahstanul a ales noi rute strategice pentru exporturile sale de petrol. Acestea reprezintă peste 1% din livrările mondiale, însumând 1,4 milioane barili de țiței pe zi. După ce mai bine de două decenii au fost transportate prin conductă spre portul rusesc Novorosiisk, de la Marea Neagră, de acum se va deschide ruta Baku-Tbilisi-Ceyhan, care va însuma peste 1,5 milioane tone țiței anual, în colaborare cu compania azeră de stat SOCAR. Alte 3,5 milioane tone țiței kazah urmează ca din 2023 să fie transportate prin conducte azere spre portul georgian Supsa, de la Marea Neagră. Exporturile vitale kazahe vor fi ferite de evenimentele neplăcute din ultimele luni, când „verificări tehnice” au oprit transportul spre Novorosiisk, afectând inclusiv investiția KazMunayGaz de la rafinăria Petromidia din România.
Ce va urma?
Când jucătoarea de tenis Elena Rîbakina a câștigat turneul de la Wimbledon din această vară, președintele Federației ruse de Tenis, Șamil Tarpișcev, a ținut să precizeze că ea este „un produs al școlii noastre”. Născută la Moscova dar mutată în Kazahstan din 2018, Rîbakina l-a contrazis și a donat cea mai mare parte a onorariului generos către mai multe cluburi de juniori din țara sa adoptivă.
Relațiile dintre Kazahstan și Rusia vor avea la bază schimbările profunde instituționale anunțate la Astana, modificări care, dacă vor performa, anunță instituirea unui model anti-Rusia în Asia Centrală post-sovietică, paralel cu cel al Ucrainei.
Regiunea de nord a Kazahstanului, locuită de etnici ruși într-un procentaj mai mare decât al kazahilor, a fost de mai multe ori subiectul unor dezbateri cu nuanțe revendicative din partea Kremlinului. În 1992, rușii au mai încercat o dată să integreze regiunea, doar intervenția liderului Nursultan Nazarbaiev pe lângă autoritățile de la Kremlin ferind Kazahstanul de o amputare teritorială. Nu mai departe de sfârșitul anului 2020, Viaceslav Nikonov, deputat al partidului Rusia Unită, care îl sprijină pe președintele Vladimir Putin, a cerut reglementarea statutului acestei provincii și integrarea ei la Rusia. Înainte de înființarea URSS, a explicat Nikonov, Kazahstanul nu a existat niciodată ca stat. Același lucru l-a afirmat, în vara anului 2021, despre Ucraina, și președintele Vladimir Putin. Un motiv tocmai bun ca, la mijlocul lunii septembrie 2022, la Samarkand (în Uzbekistan), la summitul liderilor Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, președintele Xi Jinping să insiste pentru „suveranitatea și integritatea teritorială a Kazahstanului”. Nu pot fi excluse manevre ale Kremlinului privind înființarea unei alte „republici” în regiunea kazahă locuită de etnici ruși. În același timp, reformele instituționale implementate de Astana ar putea anula dorința acestor etnici de a viețui între frontierele unei Rusii tot mai izolate și mai lipsite de libertate de cuvânt, asociere, inovare și mobilitate.
Dezmembrarea rapidă a moștenirii autoritare în Kazahstan va modifica instituțional această țară, bogată în resurse și săracă în instrumente democratice. O reușită în această direcție va reprezenta o despărțire definitivă de Kremlin și de „lumea rusă”, de practicile utilizate de liderii de la Moscova și de trecutul colonial rusesc. Și, desigur, va reprezenta uși deschise și încurajări pentru toate celelalte republici foste sovietice ale Asiei Centrale.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
