18 mai 1944 și Yeșil Ada – paradisul pierdut al tătarilor crimeeni

În fiecare an la 18 mai, tătarii crimeeni de pretutindeni comemorează unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria lor: „Sürgün”-ul.

La 18 mai 1944, din ordinul lui Stalin, întreaga populație tătărească a peninsulei Crimeea a fost deportată în Siberia, zona Munților Ural și Asia Centrală. Într-o singură noapte toți tătarii crimeeni au fost adunați și înghesuiți în vagoane pentru animale pentru a fi trimiși în exil.

Operațiunea a început în jurul orei 03:00 dimineața. Aceasta a fost foarte bine organizată. Având în vedere că bărbații în putere erau pe front, cei vizați au fost în special femeile, copiii și bătrânii. Pe drum, o mare parte a murit din cauza condiţiilor grele şi a bolilor precum tifosul. Operaţiunea s-a încheiat la data de 20 mai, ora 16:00.

O comunitate de pescari din zona Arabat a peninsulei a fost omisă în această perioadă. După ce au realizat că această comunitate a scăpat, cei responsabili cu operaţiunea s-au întors şi i-au îmbarcat pe locuitorii zonei Arabat în nişte barje care, ajunse în larg, au fost scufundate. Toate bunurile pe care tătarii le-au lăsat în urmă au intrat în posesia sovieticilor.

După terminarea războiului, cei aflați pe front nu au fost lăsați să se întoarcă acasă (unde de altfel nu-i mai aștepta nimeni), ci au fost trimiși „drept recompensă pentru serviciul militar” direct în locurile de exil.

Călătoria până la destinație a fost de fapt un drum al morții. Toți tătarii crimeeni, bărbați femei și copii, au fost înghesuiți în vagoane pentru animale. Fără apă, fără mâncare, fără aer, fără să știe unde sunt duși, au fost nevoiți să îndure o călătorie lungă. Mulți au murit pe drum. De cele mai multe ori nu au putut nici măcar să își îngroape morții fiind nevoiți să îi lase la marginea drumului. Statisticile arată că au fost deportați peste 200.000 de tătari, dintre aceștia 46% murind în timpul deportării sau în primii ani din exil.

Explicaţia oficială a deportării a apărut în oficiosul comunist Izvestia abia în 1946, motivându-se că tătarii ar fi colaborat cu inamicul. Acuzaţia era total falsă! De fapt se urmărea eliminarea tătarilor din considerente geostrategice.

Pe lângă eliminarea fizică a tătarilor, autoritățile sovietice au lansat și o campanie de ștergere a oricăror urme ale existenței tătărești. Au fost închise școli, interzise ziare sau alte publicații. Geamiile au fost demolate sau lăsate în paragină. Cel mai bun exemplu al acestei eradicări a culturii tătărești din Crimeea este soarta Zincirli Medrese, instituție de învățământ și de cult renumită în întreaga lume islamică, care a fost transformată în spital de nebuni iar mai apoi în grajd.

Tătarii crimeeni nu au îngenuncheat în fața acestor nedreptăți. Având în minte și suflet tot timpul imaginea idilică a Yeșil Ada (insula verde), așa cum își imaginează ei teritoriul lor natal, peninsula Crimeea, au început să lupte pentru drepturile lor încă din primele clipe de exil. Au trimis petiții către autoritățile de la Moscova, au organizat proteste. Mulți au pierit în ororile gulagului. În cele din urmă au obținut permisiunea de a se reîntoarce în Crimeea abia în 1989. Și au reușit acest lucru, așa cum o spune liderul tătarilor de pretutindeni, Mustafa Abdulcemil Kirimoglu, „fără a provoca vărsarea nici măcar a unei picături de sânge”.

După destrămarea Uniunii Sovietice și declararea independenței Ucrainei în 1991, suferințele tătarilor crimeeni nu s-au terminat. Reîntorși în Crimeea, și-au văzut casele pe care fuseseră nevoiți să le lase în 1944, ocupate de coloniști ruși. Cu toate că erau casele în care locuiseră ei, bunicii lor și străbunicii lor, au decis că este loc pentru toată lumea în Crimeea și au promovat conviețuirea pașnică, preferând să întemeieze noi așezări.

Tătarii crimeeni nu au uitat niciodată tragicele evenimente de la 18 mai 1944. An de an, în fiecare zi de 18 mai, mii de tătari ieșeau în stradă la Simferopol, Crimeea, pentru a comemora victimele „Sürgün”-ului. Astăzi, tătarii din întreaga lume organizează proteste, conferințe sau se roagă pentru cei care au murit la 18 mai 1944.

Astăzi, doar tătarii din Crimeea, cei din patria natală a tătarilor crimeeni, nu au voie să își omagieze morții de la 18 mai 1944. Anexarea Crimeii de către Federația Rusă în februarie 2014 a mai adăugat un nou moment tragic în istoria tătarilor crimeeni. După referendumul formal organizat la 16 martie 2014, prin care Moscova a încercat să „legalizeze” anexarea Crimeii, Vladimir Putin a promis acordarea de drepturi populației tătărești.

Pentru tătarii crimeeni, această retorică a Moscovei nu este una necunoscută. Aceleași promisiuni le auziseră și în primii ani ai regimului sovietic. Atunci, pentru câțiva ani, până când sovieticii și-au consolidat puterea, le-au fost acordate unele drepturi formale. Apoi au început represiunile care au culminat cu momentul 18 mai 1944. Acum, Rusia lui Putin nu face nici măcar asta, ba chiar pare că și-a perfecționat metodele. Probabil că întreaga populație tătărească nu va fi deportată dar deja liderii ei, Mustafa Abdulcemil Kirimoglu și Refat Chubarov au primit interdicție de a mai intra în Crimeea. Cei care îndrăznesc să critice anexarea sunt arestați sau, și mai rău, dispar pur și simplu. În momentul acesta sunt dați dispăruți 18 tătari, până acum găsindu-se cadavrele a trei dintre ei. Clădirea Meclisului, organul politic reprezentativ al tătarilor, a fost închisă. Multe publicații tătărești au fost interzise.

Într-o lume în care informația circulă cu rapiditate, regimul lui Putin nu ar putea ascunde deportarea unei întregi populații. În schimb, folosindu-se de motive inventate, se urmărește același scop: eliminarea oricărei rezistențe tătărești în Crimeea. Noile autorități crimeene au interzis tătarilor să organizeze tradiționala comemorare din Simferopol. Foarte probabil, pe baza experiențelor înaintașilor, autoritățile de la Moscova au ajuns la concluzia că nu se poate șterge identitatea tătarilor crimeeni. Acum se încearcă ștergerea memoriei acestora prin negarea momentelor tragice care au legătură cu Moscova.