Libertatea de alegere din societățile contemporane prospere în privința numeroaselor aspecte ale vieții: nimeni nu ne dictează cum să ne îmbrăcăm, ce să învățăm, ce să facem în timpul liber, cu cine să ne căsătorim etc., pe lângă faptul că ne pune într-o dificultate mentală, duce și la așteptări nerealiste care sunt o cauză serioasă a nefericirii și, în anumite condiții, devin o cauză a depresiei, este de părere renumitul psiholog american contemporan, Barry Schwartz (The Paradox of Choice. Why More is Less, Harper Collins Publishers, New York, 2004).
Ne așteptăm să deținem controlul total în ceea ce privește viața noastră, încercând să alegem mereu obiectul perfect, persoana perfectă, școala perfectă, însă de fapt multitudinea opțiunilor ne creează senzația de eșec. În lumea supermarketurilor, mall-urilor, publicității peste tot – străzi, autovehicule, cutii poștale, instituții și blocuri –, parcă se răstesc – mut, dar pătrunzător – ființei noastre aceste cuvinte: ”Poți alege mai bine! Ai de unde! Vino la noi să fii fericit!”.
Însă realitatea arată că multe opțiuni sunt nefolositoare și nu ne împlinesc cu adevărat. Mai mult, Schwartz arată că „maximizatorii”, cei care doresc să obțină cel mai bun rezultat de pe urma alegerilor lor, au cel mai mult de suferit, fiind „primii candidați pentru depresie”. Practic, de cele mai multe ori, urmărim cel mai bun raport calitate-preț sau efort-beneficiu, însă numeroasele opțiuni disponibile ne fac să ne simțim dezamăgiți și singurii responsabili pentru acest lucru. Deși s-ar putea să nu conștientizăm acest lucru, în fiecare zi mentalul nostru este supus unui proces de măcinare care pentru unii poate deveni fatal.
În privința depresiei nu există prea multe divergențe asupra faptului că reprezintă o stare profundă de nefericire care afectează viața omului atât interior, cât și exterior, afectând viața socială, profesională și de familie și care a cunoscut o dezvoltare substanțială recent. Organizația Mondială a Sănătății a declarat că aproape 300 de milioane de oameni suferă de depresie, înregistrându-se o creștere a cazurilor cu 18% în perioada cuprinsă între anii 2005-2015. În România, aproape 1 milion de oameni sunt diagnosticați cu această boală anual.
Conform Dicționarului medical editat de Valeriu Rusu, termenul de „depresie” provine din latinescul „depressio, -onis”, „lăsare în jos, coborâre” și definește o „stare mentală caracterizată prin tristețe patologică, durere morală, pesimism, autodevalorizare, dezinteres, anxietate”, cu implicații somatice și psihosomatice și care poate fi de mai multe feluri: anaclitică (a copiilor separați de mame între prima lună de la naștere și vârsta de un an), bipolară (alternează cu momentele de bună dispoziție), endogenă (cu încărcătură genetică), de involuție (la subiecți peste 50 de ani), mascată (disimulată de dureri somatice), nevrotică (obsesii, fobii), post-partum (întâlnită la mamele care au născut recent), reactivă (în urma unor evenimente negative), recurentă (episoade repetate), rezistentă (când rezistă medicamentelor), sezonieră și unipolară (episoade depresive majore, dar fără alternanță cu episoadele maniacale). A nu se confunda cu „anxietatea” (lat. „anxius”, neliniștit, chinuit) pentru a exprima starea de rău și de agitație care apare atunci când avem un sentiment de pericol iminent și nedeterminat, neliniștea, anxietatea și angoasa fiind trei grade ale aceleiași stări (Dicționar medical, Editura Medicală, București, 2007).
Psihologul Dietmar Stiemerling în lucrarea sa, 10 abordări psihoterapeutice ale depresiei. Modele explicative ale psihologiei abisale și concepte terapeutice asupra depresie nevrotice, arată că această „boală a epocii” larg răspândită afectează toate mediile sociale și grupele de vârstă, având o „complexă configurație sufletească” care include atât emoțiile, pulsiunile, voința, gândurile, cât și funcționarea corporală. Toate acestea conduc către ceea ce C.S.Lewis numește „iadurile de durere din viața omului”. Iadurile acestea de durere provocate de diferitele suferințe pe care le resimțim în timpul vieții pământești îți creează impresia că ți se amputează iar și iar același picior. Totuși, „în suferință, nimic nu stă pe loc. Când crezi că ai depășit o fază, o iei de la capăt. Iar și iar. Totul se repetă…Suferința e ca o vale lungă, o vale întortocheată, în care, la fiecare cotitură, poți să dai peste o priveliște cu totul nouă” (De ce, Doamne? O radiografie a suferinței).
Mediul este propice pentru o boală a depresiei, mai ales dacă luăm în considerare și faptul că și relațiile umane devin din ce în ce mai mult afectate de materialism. Aproape că omul nu mai are timp nici pentru el însuși, dar mai ales pentru a-l „dărui” celorlalți. În societățile aglomerate, argumentează Zygmunt Bauman, cetățeanul trebuie să posede „arta falsei întâlniri”, o tehnică de „desocializare” a spațiului necesară supraviețuirii în astfel de orașe (Epoca postmodernă, trad. de Doina Lică, Ed. Amarcord, Timișoara, 2000).
Lumea din societățile cu un nivel ridicat al bunăstării materiale pare să nu înțeleagă importanța relațiilor și a legăturilor personale, a comuniunii, ducând la concluzia că mediul social – așa cum apare el – nu poate constitui un cadru optim pentru împlinirea umanului. Așadar, un efort interior este necesar. Fără o atenție sporită asupra ce ne oferă societatea de consum în care ne aflăm putem cădea ușor pradă „dezgustului și plictiselii asupra vieții”, chiar dacă ne aflăm într-o situație materială bună și nenumărate opțiuni se desfășoară în fața noastră. Practic, creierul nu mai poate percepe realitatea și devenim captivi iluziilor propuse.
Abundența ofertelor de viețuire – începând cu familia, munca, religia, timpul liber etc. – caracteristică unei economii prospere nu hrănește sufletul omului, ci mai degrabă îl lasă să se sufoce încet, șoptindu-i în același timp că această senzație stranie este fericirea. Profesorul Barry Schwartz vorbește despre efectul negativ al alegerilor nelimitate și demonstrează că faptul de a avea posibilități multiple de alegere cauzează de fapt anxietate, panică, durere, suferință, uneori paralizează chiar și voința. Faptul de a putea alege dintr-o mulțime de obiecte, servicii sau stiluri de viață ne creează mereu un regret că puteam alege mai bine, chiar dacă am ales o variantă foarte bună în momentul de față. Opțiunile nelimitate creează așteptări foarte mari, care duc de cele mai multe ori la oboseală psihică și dezamăgire. Făcând o paralelă cu procesul de ”mcdonaldizare”, este foarte interesant faptul că o caracteristică esențială a acestuia este tocmai gradul mare de dezamăgire pe care îl oferă, pe care încearcă să îl acopere cu un „voal de plăceri false”, spune sugestiv sociologul american, George Ritzer.
Viktor Frankl, marele psihiatru și filosof vienez, supraviețuitor a patru lagăre naziste, transmite în scrierile lui experiențele atât de traumatizante, dar găsește să așeze o învățătură creștină importantă la care trebuie să ne raportăm chiar și atunci când forțele răului acționează asupra noastră: maniera în care vom reacționa la tot ceea ce ni se întâmplă, chiar și în cele mai grele momente ale vieții. În Omul în căutarea sensului vieții,Frankl aprecia că și în cele mai grele momente, „un om care nu mai are nimic pe lumea asta poate să cunoască fericirea, fie și numai pentru o clipă, când se gândește la persoana iubită”. Raportarea la persoana iubită presupune comuniunea familiară, cât și comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi. Nu putem intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl fără a participa la chinul și moartea Fiului. Astfel, „comuniunea cu El se petrece nu doar prin protocoalele bucuriei și speraței, ci și prin încercarea suferinței și a morții”, spune Andrei Pleșu.
Mediul predilect al influențelor răului este sufletul omului și dacă permitem răului să capete stăpânire asupra noastră poate produce ravagii brutale și directe sau se poate manifesta sub forma unei agresivități subtile; și într-un caz și în celălalt această însoțire cu răul, căreia îi facem loc în mintea și în sufletul nostru duce la înstrăinare tragică și totală față de tot ceea ce este viața: de Dumnezeu, de iubire, de frumusețe și de sens.
Andrew Solomon este autorul contemporan atât de cunoscut care dezvoltă multe idei (documentate științific) privitoare la această boală, el însuși trecând prin suferința acestei boli, motiv pentru care se chiar autointitulează „istoric al tristeții”. În lucrarea sa reprezentativă, Demonul amiezii, în care descrie în amănunt simptomele, evoluția, dar și remediile acestei boli, nu doar medical, dar și psihologic, el spune la un moment dat:
„Nașterea și moartea care alcătuiesc depresia se produc deodată. M-am întors, nu demult, într-o pădure în care mă jucam în copilărie și am văzut un stejar, în măreția lui de un veac, la umbra căruia mă jucam cu fratele meu. În douăzeci de ani, o viță uriașă se agățase de copacul sigur pe sine și aproape că-l sufocase. Era greu de spus unde dispărea copacul și unde începea vița. Vița se răsucise atât de iscusit peste eșafodajul crengilor, încât frunzele ei păreau, de departe, să fie frunzele copacului; doar de aproape puteai vedea cât de puține crengi vii ale stejarului mai rămăseseră și că niște lăstari disperați de stejar se ițeau, urcând pe trunchiul masiv ca un șirag de degete mari ale mâinii, cu frunzele continuându-și fotosinteza în felul ignorant al biologiei mecanice. De-abia scăpat dintr-o depresie majoră, în care nu prea aveam disponibilitate pentru gândul la problemele altora, m-am identificat cu acel copac. Depresia crescuse pe mine ca vița care cucerise copacul; mă secătuia și se înfășurase în jurul meu, hâdă, mai vie decât mine”.
Și tot Andrew Solomon, în aceeași lucrare consideră că relele însoțiri cu care ne confruntăm zilnic, îl apropie pe om de marginea „prăpastiei vieții”, ducându-l la un chin continuu: „Ritmul vieții, singurătatea endemică, întrăinarea dintre oameni, prăbușirea structurilor familiale tradiționale” constituie principalii factori care duc la o rată în creștere a depresiei.
Comportamentul nevrotic-depresiv este sugestiv explicat de același Andrew Solomon:
„Nu te poți bucura de nimic… Nu mai poți să ai încredere în cineva, să fii atins, să plângi”.
Propune și mijloace de vindecare atunci când spune că trebuie să căutăm credința în Dumnezeu, să-i ajutăm pe cei lipsiți de drepturi, dar mai cu seamă trebuie să ne ocupăm de iubire și să-i învățăm și pe alții să facă acest lucru, pentru că:
„De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și aș avea atâta credință încât să munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”, spune Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni, în ceea ce este numit „imnul iubirii” sau al „celei mai bune definții a creștinismului”.
Notă: Redacția ISE consideră că, pe lângă iubire și rugăciuni, depresia se tratează mai ales cu ajutor de specialitate (psihiatru, psihoterapeut) și, în multe dintre cazuri, cu medicație corespunzătoare.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
