Un împărat la Cazino: Sau cum s-au folosit comuniștii români de vizita șahului Iranului Mohamed Reza Pahlavi Aryamehr la Constanța

În seara zilei de 1 iunie 1966, salonul de recepții al Cazinoului din Constanța a găzduit al doilea împărat din istoria sa. Șahinșahul Iranului, Mohamed Reza Pahlavi Ayramehr, era oaspete aici la jumătate de secol după Țarul Rusiei, Nicolae al II-lea, în iunie 1914. Monarhul de la Teheran, care domnea din 1941, venea invitat la un somptuos dineu oficial organizat de autoritatea locală comunistă constănțeană.

Era prima vizită a unui monarh în România comunistă, după ce, cu două decenii mai devreme, la 30 decembrie 1947, Regele Mihai fusese silit să abdice, iar comuniștii au proclamat Republica Populară. Comuniștii aveau nevoie de o imagine bună a regimului, în încercarea ideologică de a convinge de distanțarea față de Moscova și pentru a începe un amplu proces de modernizare economică.

Liderii de la București mai căutau să obțină materii prime (petrol, în primul rând) pentru hrănirea cu resurse a ambițiilor de industrializare, cu ramuri noi, precum petrochimia sau construcțiile de mașini. Iranul, la rândul lui, cu o democrație fragilă, țintea să obțină noi piețe pentru exportul de petrol și sprijin internațional pentru reformele interne ale șahinșahului, între care alfabetizarea generală și drepturile generale acordate femeilor.

Despre petrol, comerț, sprijin internațional și acces la Marea Neagră a fost vorba în vizita de o zi la Constanța, prima a unui împărat pe litoral după mai bine de jumătate de secol. Iar locul discuțiilor a fost chiar Cazinoul.

Ce a făcut Împăratul Iranului la Constanța?

Sosit în vizită oficială în România, șahinșahul Iranului a rezervat una dintre cele opt zile petrecute în diverse locuri (București, Ploiești, Brașov, Galați) vizitei la Constanța și Mamaia.

Însoțit de liderii comuniști Gheorghe (Gogu) Rădulescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, Corneliu Mănescu, ministru de Externe și Ion Drînceanu, ambasador al Republicii Socialiste România la Teheran, împăratul a aterizat pe aeroportul Mihail Kogălniceanu în dimineața zilei de 1 iunie 1966.

Însoțit de ministrul său de Externe, Abbas Aram, și de ambasadorul la București, Ahmad Eghbai, șahinșahul Mohammed Reza Pahlavi Aryamehr a fost întâmpinat de o companie militară, care i-a prezentat onorurile oficiale, și de cel mai important lider al autorității locale comuniste din regiunea Dobrogea, Petre Ionescu, președinte al Sfatului Popular regional. Împăratul a primit cadou de bun venit un miel dobrogean, împreună cu tradiționala pâine cu sare.

Coloana oficială imperială s-a oprit, mai întâi, la gospodăria agricolă de stat din comuna Mihail Kogălniceanu, unde a vizitat ferma de vaci, combinatul avicol (care aducea peste 30.000 de pui săptămânal, pentru consum) și ferma de oi, cu rasa locală Merinos de Palas, foarte apreciată de piața iraniană.

Ferma de la Kogălniceanu făcea parte dintr-un traseu de propagandă, organizat de regimul comunist pentru toți demnitarii străini care soseau în vizită pe litoralul Mării Negre, pentru a-i convinge de superioritatea exploatării centralizate, de stat, în dauna proprietății și inventivității personale. Realizările gospodăriei erau scoase mereu în evidență pentru că și resursele de care beneficia, din partea conducerii centrale de la București, nu erau puține. De data aceasta, și împăratul Iranului a fost impresionat de ceea ce a văzut, mai ales că era dornic să importe astfel de modele și în țara lui.

Șahinșahul a propus gazdelor ca, înainte de a ajunge în Constanța, să se oprească în noua stațiune turistică Mamaia. Aici a fost găzduit, împreună cu delegația, de hotelul „Parc”, o clădire emblematică a litoralului. De la terasa cu bar deschis a ultimului nivel, al 14-lea, monarhului iranian i-au fost arătate siluetele noilor construcții turistice din stațiune și ale noului cartier al orașului, Tomis Nord, aflat pe malul lacului Tăbăcărie.

Arhitectul șef al orașului, Gheorghe Dumitrașcu, a explicat împăratului și planurile de dezvoltare a stațiunii, în mare parte proiectată de Cezar Lăzărescu. Din Mamaia, suita iraniană s-a îndreptat spre Peninsulă, unde era așteptată la Muzeul regional de Arheologie (aflat în Palatul Arhiepiscopal de astăzi) de directorul Adrian Rădulescu. De aici, pe jos, împăratul Iranului a ajuns la Cazino.

Discuțiile oficiale de la Cazino, purtate înainte de dineul oficial organizat de gazde, au avut drept subiect posibilitățile de a trimite în Iran carne și produse alimentare din România, produse rafinate din petrol, utilaje industriale necesare dezvoltării instalațiilor portuare de la Golful Persic.

Mesajul trimis de la București avea în vedere trimiterea unor cantități și mai mari de petrol iranian, prin portul Constanța, și eventual construcția unei rafinării gigantice pe litoralul Mării Negre, cu infrastructură portuară, pentru prelucrarea materiei prime brute și obținerea de produse derivate din țiței. Un deceniu mai târziu, proiectul s-a concretizat în rafinăria Petromidia, de lângă orașul Năvodari, ridicată exclusiv pentru rafinarea petrolului iranian.

Propaganda comunistă a impus lipsa informațiilor transparente în presă, motiv pentru care nu a pus la dispoziția cititorilor nici materiale fotografice, nici detalii despre protocolul dineului oficial. Comparând, însă, cu alte deplasări ale șahinșahului Pahlavi în diferite locuri ale lumii, unde împăratului i se serveau produse locale cu prioritate, se poate construi conținutul meniului oferit de gazde.

Ce a mâncat împăratul la Constanța

Masa s-a pus în salonul mare de la parter, cel cu vedere spre mare, vremea de început de iunie permițând o perspectivă asupra falezei, portului și plajelor apropiate ale orașului. Meniul a fost unul care a cuprins multe alimente tradiționale dobrogene, regimul comunist fiind direct implicat în a convinge pe monarhul iranian să cumpere pentru țara sa. Este vorba despre carne de oaie, brânzeturi, legume, vin și fructe. Chiar dacă presa românească a evitat să scrie, dineul oficial oferit împăratului Iranului era prima recepție în cinstea unui monarh pe care Cazinoul o găzduia după câteva decenii. Din iunie 1966 a fost și ultima în care un suveran a fost găzduit de emblematica clădire a Constanței.

Toastând cu pahare de vin din podgoria de la Murfatlar, șahinșahul Mohammed Reza Pahlavi Aryamehr a explicat asistenței că a venit în vizită în România „cu hotărîrea de a stabili relații din ce în ce mai strânse”, pe baza „prieteniei, înțelegerii între popoare, bazate pe respectarea independenței fiecărei țări și pe neamestecul în treburile sale interne”.

Om cu lecturi bune din istorie, pasionat de antichitate și de artefacte arheologice valoroase, împăratul Iranului a ținut să sublinieze aceste pasiuni și să mulțumească gazdelor pentru vizitele în siturile istorice dobrogene. „Aveți un trecut frumos, bogat”, a explicat șahinșahul Pahlavi. „Histria, Tomisul vorbesc despre el. Puteți fi mândri de acest trecut, de istoria dumneavoastră”.

După dineu, împăratul Iranului a făcut un tur scurt al clădirii și, împreună cu delegația oficială, a plecat spre noua gară, unde un tren special pus la dispoziție de liderii comuniști de la București, urma să îl transporte spre Galați.

Împăratul Mohammed Reza Pahlavi Aryamehr și-a ținut promisiunea de a reveni la Constanța. Patru ani mai târziu, în vara anului 1970, de data aceasta împreună cu Împărăteasa Farah, suveranul Iranului a vizitat din nou Mamaia, a inaugurat terasa de la ultimul etaj al hotelului „Riviera”, rezervându-și, de data aceasta, chiar și o noapte de cazare, în reședința oficială de la Neptun.

România comunistă și Iranul imperial: o relație care a durat în timp, indiferent de timpuri

„Relaţiile noastre cu şahul Mohamed Reza Pahlavi nu trebuie să îi oblige pe comuniştii din Iran să le copieze” menţiona Nicolae Ceauşescu în octombrie 1966 către liderul Partidului Comunist din Israel, Shmuel Mikunis, transmiţând un mesaj direct şi formaţiunii comuniste iraniene Tudeh. Nicolae Ceauşescu s-a simţit confortabil în relaţia cu șahinşahul Iranului, Mohamed Reza Pahlavi Aryamehr (1941-1979), şi a avut o predilecţie pentru întâlnirile oficiale cu acesta şi cu reprezentanţii lui, la Bucureşti şi la Teheran.

România şi Iran au stabilit relaţii diplomatice în 1902, după ce în decembrie 1881 şahul de la Teheran a recunoscut oficial independenţa (1878) şi proclamarea Regatului României (1881). Deja în 1940 se inaugura o linie maritimă directă între Constanţa şi portul iranian Trebizond, cu perspective pentru viitor. În 1941 legăturile bilaterale au fost întrerupte, pentru că România a devenit aliata Germaniei naziste și s-a alăturat Axei, şi au fost reluate după Al Doilea Război Mondial, în 1946.

La jumătate de an după deschiderea oficială a ambasadei României la Teheran (octombrie 1965) în timpul vizitei oficiale a prim-ministrului Ion Gheorghe Maurer, șahinşahul Pahlavi a sosit la Bucureşti (mai-iunie 1966) pentru a se întâlni cu Nicolae Ceauşescu, proaspăt instalat la conducerea partidului şi statului.

Întâlniri repetate au punctat relaţia dintre un dictator comunist şi un împărat: Ceauşescu a participat la manifestările grandioase din octombrie 1971, de la Persepolis, care marcau împlinirea a 2.500 de ani de la apariţia primului stat persan. O idee bună pentru Partidul Comunist Român, care a preluat-o şi a introdus-o în circuitul propagandei de la București, în anii 1980, cu privire la mitologica înfiinţare a statului geto-dac al lui Burebista, fix cu 2.050 de ani înaintea Congresului al XIII-lea al PCR (1984).

Ultima vizită oficială a lui Nicolae Ceauşescu, cu o săptămână înainte de a fi executat, a avut loc în Republica Islamică Iran, la 18-20 decembrie 1989, după ce protestatarii de la Timişoara ieşiseră în stradă în număr din ce în ce mai mare. Ceauşescu a fost găzduit în Palatul imperial Sadabad din Teheran, fosta reședință a dinastiei Pahlavi, şi, de acolo, a ţinut legătura cu Elena Ceauşescu, la Bucureşti, pentru a primi veşti despre acţiunile „agenturilor străine” pe teritoriul României.

Elementele rebele ale Războiului Rece

Între aceste două momente- vizita şahinșahului Reza Pahlavi în 1966 şi a lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989- s-a scris o poveste neverosimilă între un dictator comunist şi un împărat. Şi unul, şi celălalt formau elementele rebele ale instrumentelor Războiului Rece: Ceauşescu, un declarat partizan al „independenţei” în faţa URSS, șahinşahul Iranului un fel de Charles de Gaulle al Orientului Mijlociu, un adept al apropierii de SUA şi Israel dar și un vizitator neobosit al Europei de Est comuniste.

Cei doi au împărţit de multe ori aceeaşi viziune în chestiuni regionale fundamentale şi au avut, pentru statele lor, acelaşi dispreţ în legătură cu democraţia constituțională şi funcţionarea transparentă a instituţiilor. Elena Ceauşescu, la rândul ei, a privit atentă la împărăteasa Farah şi a preluat de la aceasta instrumentele de funcţionare ale cabinetului nr.2 în decizia în stat şi, poate, gustul pentru lux, destul de prost gestionat de rivala de la Bucureşti.

În anii 1970, cei mai importanţi în istoria acestei poveşti dintre România şi Iran, mii de specialişti români în agricultură, ingineria construcţiilor de maşini, construcţii edilitare, infrastructură, irigaţii s-au aflat în Iran şi au gestionat proiecte importante din economie.

Astăzi pare de-a dreptul neverosimil că România a deschis, atunci, o uzină de tractoare la Tabriz, că a construit infrastructura unui port comercial sau că agronomii ei au făcut posibilă cultura florii soarelui în clima şi solul Iranului. Specialiştii români gestionau ferme agricole imense, aflate în proprietatea Ministerului iranian al Apărării, care produceau alimente pentru armata șahinşahului. Inclusiv ferme ale membrilor familiei șahinşahului erau conduse de agronomii trimişi de Nicolae Ceauşescu în Iran. Aproape 1 miliard de dolari valorau schimburile comerciale bilaterale şi ele erau, mai tot timpul, în avantajul României.

Rafinăria Petromidia, de la Năvodari, de pe litoralul Mării Negre, a fost concepută, construită şi inaugurată, în 1979, pentru petrolul ce urma să fie importat din Iran. Anterior, vreme de un deceniu, ţiţeiul iranian era transportat în tancuri petroliere între Golful Persic şi Golful Aqaba, de aici prin conducta israeliană Eilat-Ashkelon trimis în portul Haifa, de la Marea Mediterană, şi, în fine, pe linie directă, adus în portul Constanţa. Revoluţia islamică din 1979, cu eliminarea regimului politic al șahinşahului Reza Pahlavi şi schimbările fundamentale de regimde la Teheran, au anulat viitorul iranian al rafinăriei româneşti, astăzi ea cochetând cu companii din Kazahstan.

La 18 şi 19 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a bătut palma cu omologul său de la Teheran, Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, pentru a aduce în România, în 1990, 5 milioane tone ţiţei şi 5 milioane metri cubi de gaze naturale. În schimb, Republica Islamică a cerut, şi a obţinut de la Ceauşescu, 3 milioane de tone de grâu. Abia la Bucureşti, în orele premergătoare fugii cu elicopterul, s-a aflat că rezervele totale de grâu ale României nu depăşeau 10 milioane tone grâu. Şi, chiar dacă în 18-20 decembrie 1989 a părut că gazdele din Iran îl susţin pe Nicolae Ceauşescu în operaţiunea de lichidare a protestelor de la Timişoara şi de „liniştire” a populaţiei, nu a fost deloc aşa.

În ziua execuţiei lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, la 25 decembrie 1989, postul de radio Teheran difuza o declaraţie publică a ministrului de Externe al Republicii Islamice, Ali Akbar Velayati, care recunoştea oficial Frontul Salvării Naţionale, anunţat de Ion Iliescu la 22 decembrie 1989. Oficialul iranian mai anunţa şi că, în cursul întrevederilor cu Ceauşescu, liderii de la Teheran ar fi cerut acestuia „să accepte cererile poporului român”. Greu de crezut aşa ceva, în orice caz nimeni din delegaţia oficială română nu-şi aminteşte acest pasaj al discuţiilor.