Turcia în derivă?

Nu tocmai, dacă încercăm să decriptăm valurile de informaţii şi acţiuni care survin nopţii de 15 spre 16 iulie, cea în care o lovitură de stat a eşuat.

Ce nu putem stabili, încă, cu precizie, este de la cine a aflat preşedintele Republicii, Recep Tayyip Erdogan, că este în pericol. Unchiul său prevenitor, care l-a informat telefonic? Şeful Armatei 1 din Istanbul care i-a transmis, cu câteva ore înainte, că se pune la dispoziţie şi îi poate asigura securitatea în faţa generalilor Armatelor 2 şi 3, trădătoare? Serviciile secrete ruseşti care au capturat, prin intermediul unei baze din Siria vecină, convorbiri între pucişti? Un răspuns ar ajuta la desluşirea încâlcitei poveşti care, ca în orice spirit levantin, a tins aproape exclusiv spre construirea unui basm de proporţii, potrivit căruia şeful statului a regizat propria răsturnare de la putere, ajutat, evident, de prieteni interni şi externi. Totul, zic povestitorii, pentru a legitima reluarea onorabilă a relaţiilor cu Rusia şi pentru a curăţa agenda întâlnirii bilaterale Erdogan-Putin, programată la începutul lunii august.

Totuşi, în Turcia chiar a avut loc o tentativă de lovitură de stat, organizată de o parte a armatei. Cel mai sigur, planurile au fost deconspirate câteva ore mai devreme şi, ceea ce urma a se declanşa în jurul orei 3 din noapte, a început intempestiv în miez de noapte. Prea devreme pentru o reuşită dar foarte la îndemână pentru autorităţile civile în a organiza un răspuns.

Reuşita preşedintelui Erdogan a fost completată, politic, de susţinerea necondiţionată a cabinetului său şi de unanimitatea vocilor din Marea Adunare Naţională (Parlamentul) de la Ankara în a stabili drumul exclusiv democratic şi constituţional al ţării. Adică, de condamnare fără rezerve a acţiunii militare. Comunitatea internaţională a făcut gesturi rapide în a susţine necesitatea continuării statului de drept şi în a critica acţiunea puciştilor. Prin urmare, nimic nu ar fi trebuit să mai zguduie, în plus, regimul de la Ankara.

Din dimineaţa zilei de 16 iulie, însă, aproape 10. 500 de persoane au fost arestate (inclusiv lideri militari importanţi), peste 37.000 de funcţionari publici au fost suspendaţi iar aproape 21.000 de cadre didactice s-au trezit fără locuri de muncă deoarece instituţiile lor de învăţământ, suspectate a fi finanţate şi sprijinite de o organizaţie condusă de Fethullah Gulen, în exil în S.U.A., au fost închise după ce au pierdut autorizaţiile de funcţionare. Fethullah Gulen a devenit principalul responsabil al loviturii de stat eşuate, liderii politici de la Ankara susţinând deschis implicarea lui şi, mai ales, condiţionând relaţiile cu S.U.A. de expulzarea acestuia în Turcia pentru a fi judecat. La 21 iulie, după ce anunţase că suspendă aplicarea Convenţiei privind Drepturile Omului, Turcia a anunţat că a introdus starea de urgenţă pe o perioadă de trei luni. Votul Parlamentului de la Ankara în acest sens a fost unul majoritar. Yasin Aktay, purtătorul de cuvânt al Partidului Justiţiei şi Dezvoltării, de guvernământ, a explicat faptul că acest scenariu, după atacuri teroriste, s-a produs deja în Franţa. Liderii politici europeni au acuzat derapaje grave de la democraţie şi au anunţat posibile represalii. Steffan Seibert, purtătorul de cuvânt al guvernului german, transmitea, imediat după votul din Parlamentul de la Ankara privind instituirea stării de urgenţă, că „în circumstanţele actuale, nu se mai pune problema des-chiderii de noi capitole în procesul de aderare a Turciei la Uniunea Europeană”. Procesul a început în 2005, în timpul unui guvern condus de acelaşi Recep Tayyip Erdogan şi, până acum, au fost închise 16 dintre cele 35 de capitole. La finele lunii iunie începuseră negocierile privind chestiunile bugetare.

Criticile venite dinspre capitalele europene sunt ferme, fie şi dacă am lua în discuţie dezbaterea publică din aceste state. „New York Times”, extrem de precaut cu afirmaţiile, titra, totuşi, că turcii ar semăna cu o turmă de oi în sprijinul acordat lui Erdogan în vreme ce săptămânalul politic german „Der Spiegel” susţine că „islamismul politic din Turcia este pe cale de a desfiinţa secularismul lăsat moştenire de Ataturk”. Totuşi, vicepreşedintele Joe Biden l-a asigurat pe prim-ministrul turc că SUA sunt interesate de respectarea statului de drept şi că sunt gata să constituie o comisie comună pentru a analiza probele aduse împotriva lui Fethulah Gulen. Un prim pas, poate, spre extrădare.

Cât de mare este deriva Turciei? Argumentele de politică internă ale preşedintelui Erdogan şi cabinetului condus de Binali Yildirim sunt robuste: organizaţia condusă de Fethulah Gulen a reuşit, după câteva decenii de activitate susţinută, să devină un factor extrem de influent în mediile decizionale. Instituţiile statului nu ar mai putea funcţiona la comanda administrativă a factorilor legali ci ar depinde, practic, de viziunea şi strategia liderului spiritual Gulen, autorul conceptului de islam politic moderat. Pe de altă parte, derapajele instituite de preşedintele Erdogan sunt şi ele cuantificabile şi ţin, în bună măsură, de transparenţa decizională, de separarea puterilor în stat, de libertatea presei şi de drepturile seculariste politice şi individuale. În acelaşi timp, însă, trebuie subliniat că partidul condus de Recep Tayyip Erdogan a reuşit, de la începutul anilor 2000, să înfrângă în alegerile locale, parlamentare şi prezidenţiale formaţiunile politice care se anunţă drept testamentarele lui Mustafa Kemal Ataturk. De altminteri, susţinerea populară pentru partidul de guvernământ şi pentru preşedintele Republicii a fost manifestată îndeajuns în orele şi zilele de după anunţarea tentativei de lovitură de stat.

Desigur, susţinerea populară nu poate argumenta un deficit de democraţie. Pe de altă parte, opoziţia politică nu a reuşit, cel puţin până acum, să dezvolte un plan alternativ de soluţii la noile demersuri ale guvernului de la Ankara. În fine, deloc mai puţin important, chiar dacă totul se întâmplă pe fondul unei emoţii generale, trebuie observat că nu există schimbări instituţionale definitorii, care să împingă Turcia spre o autocraţie consacrată. Parlamentul nu a fost dizolvat, Constituţia nu a fost modificată intempestiv, pedeapsa cu moartea a rămas, deocamdată, în discursul politic adresat susţinătorilor din stradă, epurările din armată au fost anunţate declarativ dar rămâne o temă de analiză pentru a constata când şi cum se vor produce.

Arestările şi suspendările din funcţie, la fel ca şi restrângerea temporară a drepturilor constituţionale, pot fi privite drept măsuri mai degrabă defensive ale regimului Erdogan, mai mult decât stimulări spre o conduită politică asemănătoare Rusiei vecine. Vehemenţa cu care societatea turcă şi-a apărat instituţiile în noaptea de 15 spre 16 iulie ar putea fi un semnal foarte clar pentru Recep Erdogan şi guvernul său că experimente la marginea democraţiei pot fi susţinute pe termen scurt, cât există emoţia populară, dar că, pe termen mediu, costurile vor fi uriaşe. Se poate explica, în felul acesta, graba nemăsurată de a aliena o bună parte dintre funcţionarii publici, militarii şi cadrele didactice universitare care nu sunt colorate politic precum Partidul Justiţie şi Dezvoltare. Foarte curând, în faţa altor provocări, ar putea începe deriva regimului Erdogan iar lipsa acestor măsuri punitive ar atârna extrem de greu în peisajul conflictului politic şi social. Până la urmă, dacă urmăreşti resorturile discursului public al liderilor de la Ankara nu poţi să nu fi frapat de lipsa unor fragmente consistente de critică la adresa Armatei, autoarea puciului şi instituţia cea mai puternică în stat, şi de îndreptarea interesului către un imam, fie el şi Fethullah Gulen, aflat în exil din 1999. O slăbiciune în războiul de supravieţuire? O comparaţie cu faza ultimă a regimurilor comuniste europene, în anii 1980, ar fi o soluţie de analiză.

Strada, şi susţinătorii preşedintelui Erdogan, au nevoie de mulţi vinovaţi. Aici, mai pot fi amintiţi lideri ai Uniunii Europene, instituţia Bruxelles-ului ca atare şi chiar S.U.A. Guvernul de la Ankara trebuie să-şi asigure continuitatea şi, mai ales, conţinutul. Lipsa unei retorici agresive ar fi rapid catalogată drept o derivă şi un semn de slăbiciune majoră. Chiar dacă, recent, responsabilii guvernamentali au devoalat că pregătesc întâlnirea la nivel înalt ruso- turcă şi că, în plan general, sunt vizate relaţii mai bune cu Rusia şi Iran, în contextul vecinătăţii regionale, datele esenţiale nu par a fi schimbate. Recep Tayyip Erdogan are experienţa necesară pentru a nu desconsidera nici un moment relaţiile cu S.U.A. şi NATO. De mai bine de şase decenii, Turcia este membru NATO şi niciodată, până acum, nu a dat semne de infidelitate. Ca membru al alianţei a reuşit, în multe situaţii, să îşi impună influenţa în conflictuala regiune a Orientului Mijlociu. De ce ar pleca astăzi?

A spus-o, răspicat, de mai multe ori, ambasadorul la Bucureşti, Osman Koray Ertaş, extrem de vocal şi vizibil în aceste zile în spaţiul public: „S.U.A sunt partenerul nostru strategic, aliat strategic timp de decenii” iar colaborarea în cadrul NATO, inclusiv în acţiunile navale la Marea Neagră cu România şi în cadrul trilateralei răsăritene Turcia- România- Polonia, vor continua. Indiferent cum am socoti, ambele proiecte sunt oricum dar numai amicale Rusiei, nu.

O ultimă dar majoră provocare a Turciei este pacificarea şi liberalizarea celor doi vecini, Siria şi Irak. Mai ales că, de la începutul conflictului din Siria, Ankara s-a plasat împotriva preşedintelui Bashar al- Assad care, se pare, va câştiga după mai bine de cinci ani de conflict. O colaborare cu Rusia şi Iranul, dar aproape sigur cu Israel, ar scoate regimul de la Ankara din incapacitatea de a interveni în această regiune, vizibilă de ceva timp. O ieşire a Ankarei din alianţa NATO ar marginaliza pe preşedintele Erdogan şi nu ar da nicio garanţie că ar exista variante mai bune. Îmblânzirea raporturilor cu Vladimir Putin, împreună cu detensionarea vizibilă a camaraderiei cu Israelul, ar fi stimulente suplimentare, nicidecum o strategie alternativă. Iar supoziţiile privind începutul unei alianţe cu Rusia, mai solidă decât aceea cu S.U.A., sunt pur şi simplu neverosimile atâta vreme cât Kremlinul nu poate asigura, nici logistic, nici ca influenţă, o participare a Turciei în afacerile regionale şi, în plus, există destule suspiciuni ale bunăvoinţei Moscovei faţă de grupările kurde.

Cât de mare este deriva democraţiei în Turcia? Puterea politică a preşedintelui Erdogan a fost serios zdruncinată în conflictul cu cea mai puternică instituţie a statului, Armata. Răspunsurile de până acum nu par a fi decât măsuri de apărare şi de protejare a unui proiect început acum mai bine de un deceniu. Epurările din diferitele instituţii ale statului pot asigura pe termen scurt o culoare sănătoasă pentru politica partidului de guvernământ dar, e limpede, nu pot fi un factor de coeziune, încredere sau lipsă de ostilitate pe termen lung. Apelul la opinia publică şi la opoziţia parlamentară în a găsi vinovaţii interni şi externi este o încercare de legitimare a unei puteri care tocmai a fost zdruncinată serios.

Cât de durabil mai este, însă, regimul Erdogan? Priviţi istoria, aveţi răspunsul.