Triumf și nepăsare în Constanța Veche: Bazilica romano-catolică și Sinagoga așkenază

Flori de crini pentru spiritul latin al Constanței Vechi: Bazilica romano-catolică Sf. Anton de Padova

Strada Nicolae Titulescu, îngustă și frumos căptușită de clădiri din toate vremurile, abundă în alb. Oameni cu crini în mână se îndreaptă, trecând prin fața statuii poetului latin Ovidiu, spre impunătorul lăcaș de cult de la numărul 11. Este sărbătoare la Biserica romano-catolică din Constanța Veche.

Sf. Anton de Padova, protectorul catolicilor constănțeni, este preacinstit de aceștia.

Ziua de 13 iunie strânge comunitatea catolică în Constanța Veche, iar moștenirea latină a orașului își face simțită prezența.

În urmă cu 80 de ani, pe când Adolf Hitler trasa principalele direcții în căutarea Lebensraum-ului (spațiului vital) și lansa invitația către toți etnicii germani din Europa pentru a reveni între granițele țării, un neamț catolic, născut în Karamurat (actuala comună Mihail Kogălniceanu), ctitorea frumoasa Biserică Romano-Catolică Sf. Anton de Padova.

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX găseau catolicismul dobrogean reprezentat preponderent în județul Tulcea. Astfel, prima Parohie Romano-Catolică din Dobrogea este instituită la Cataloi (comună aflată la 12 kilometri de municipiul Tulcea), în anul 1886, sat format din etnici germani și italieni, în timp ce prima biserică italiană este construită, în anul 1912, în comuna Greci (comună preponderent locuită de italieni în acea perioadă, care, de altfel, strânge, chiar și astăzi, majoritatea italienilor rămași în județul Tulcea).

Paroh de Constanța între anii 1935-1951, preotul Emanoil Kreis ctitorește bazilica romano-catolică din Constanța și se numără, după anul 1940, atunci când majoritatea comunității germane din Dobrogea pleacă la chemarea lui Adolf Hitler, printre cei 350 de etnici germani rămași pe teritoriul dintre Dunăre și Mare.

A fost vicar și paroh, profesor și director de liceu, slujind o vreme și în curia Arhiepiscopiei Romano-Catolice din București. În vara anului 1935 a fost numit paroh și decan (protopop) de Constanța, misiune pe care a împlinit-o până în noiembrie 1951, și a lăsat, în urma sa, un lăcaș de cult ce are menirea, dacă mai este necesar, să ateste latinitatea poporului român.

Biserica romano-catolică a fost construită, la mijlocul anilor `30, tot în inima Constanței Vechi, în vecinătatea mai vechilor Catedrale ortodoxe, Biserici Bulgare sau Moschei, deși orașul se dezvolta alert în partea de nord. Catolicii din Constanța nu impresionau prin număr dar Bazilica Sf. Anton de Padova reprezenta o confesiune îmbrățișată de o mare parte a Europei, iar locul ei apropiat de celelalte lăcașe de cult din Peninsulă atestă atât importanța latinității Constanței Vechi, cât și închiderea unui octagon confesional ce emana toleranță și multiculturalitate.

Zidită între anii 1935-1937, după planurile arhitectului Romano de Simon din București, noua bazilică a Constanței Vechi definitiva, la acea vreme, o uneltire a istoriei ce plasa Peninsula Constanței printre cele mai cosmopolite zone din Europa, atât din punct de vedere demografic, cât și confesional.

Fiind cel mai nou lăcaș de cult al Constanței Vechi, biserica romano-catolică a urmat cu atenție caracteristicile arhitectonice ale Biseriii italiene – Chiesa Italiana – din București, construită între 1915-1916, după planurile arhitectului italian Mario Stoppa, cel care a făcut posibil ca dragostea pentru mare a Reginei Maria să prindă viață prin-tr-o bijuterie arhitectonică: Palatul Regal din Mamaia.

Biserica romano-catolică din Constanța Veche urmează același stil romanic, asemănător bisericilor din Nordul Italiei. Nu este greu de înțeles de ce. Etnicii italieni care au venit în Dobrogea provin din regiunile Friuli, Veneto și Trentino, toate trei reprezentante ale Nord-Estului Peninsulei Italice.

Lăcașul de cult este lucrat în cărămidă aparentă, specific stilului romanic al secolului al XIII-lea. Nici la exterior, dar nici la interior nu zărim tencuială, frumusețea cărămizii roșiatice nepermițând acest lucru. Clădirea era acoperită de olane turcești, înlocuite mai apoi de țiglă. Bazilica în trei navete își ridică cupola hexagonală la exterior pe crucieră, iar rozeta, impunătoare, în diametru de 7 metri, definește superba clădire. Un turn romanic- campanila- ridicat pe o bază pătrată se nuanţează distinct. Interiorul este sobru, cu firide oarbe şi două galerii laterale susţinute de coloane cu capiteluri compozite, o combinaţie de ionic şi corintian. Lumina pătrunde prin geamurile albe ale lobilor imensei rozete şi impresionează prin efectul de clar- obscur.

Istoria nu a fost tocmai prietenoasă cu proaspătul lăcaș de cult romano-catolic al Constanței. Lipsa fondurilor, comunitatea catolică slab reprezentată numeric, dar și cruzimea celui de-Al Doilea Război Mondial au pus la încercare lăcașul de cult în nenumărate rânduri.

Sfințirea simplă și celebrarea primei Sfinte Liturghii în noul lăcaș, în aspra iarnă a lui 1938, au găsit biserica romano-catolică fără pardoseală, lipsită de altare fixe și de mobilier adecvat.

Lucrările de dotare și mobilare au continuat multă vreme. Au fost finalizate, pe rând, altarele, ferestrele și pavimentul.

Însă toată truda catolicilor constănțeni în dorința lor de a finaliza locul în care îl preacinsteau an de an pe Sf. Anton de Padova este risipită de cel de-al Doilea Rzăboi Mondial. La fel ca și în cazul celorlalte biserici din Constanța Veche, raidurile sovietice nu au avut milă. În toamna lui 1944, trupele roșii interzic accesul catolicilor în Biserica Sf. Anton de Padova, iar lăcașul de cult este vandalizat și prădat de obiectele de cult.

Mica comunitate catolică de la malul mării se vede nevoită, imediat după anii războiului, să o ia de la capăt, să refacă din nou, ceea ce au reușit la sfârșitul anilor `30.

Comunitatea catolică reintră în posesia bisericii în anul 1947, din „mila“ Biroului de Rechiziții al Primăriei Constanța și cu avizul comandantului trupelor sovietice de ocupație.

Însă degradarea lăcașului de cult continuă, anii comunismului nefiind cei mai prielnici pentru înflorirea vieții spirituale de la malul mării.

Până la mijlocul anilor `80, bi-serica se găsește într-o stare avansată de degradare. Fondurile modeste de la stat, numărul mic al enoriașilor rămași după repatrierea etnicilor germani, refuzul statului de a oferi ajutoarele necesare refacerii, săracirea populației și represiunea regimului comunist, aflată la apogeu, fac imposibilă continuarea reparațiilor.

Primele reparații la lăcașul de cult, după o lungă perioadă tristă pentru catolicii constănțeni, marcată de ocupația sovietică și asprul regim comunist, au loc între anii 1984-1985, când se realizează altarul, din marmură (în formă de barcă), windfang-ul (intrarea în biserică) și lambriul din prezbiter.

Anii negri ai comunismului au trecut, iar perioada democratică a Constanței a devenit mai prietenoasă cu lăcaşurile de cult.

Astăzi, la nr. 11 de pe strada Nicolae Titulescu, poți găsi o biserică superbă, alături de o casă parohială nouă, construită în primii ani de democrație post-decembristă în România. Mai mult, se află în construcție o casă de tip „Caritas“, începută în anul 1996, unde vor funcționa un cabinet medical și un centru de primire și distribuire a lucrurilor, semn că activitatea catolică la Constanța nu se rezumă doar la slujbele de duminică.

În Constanța au mai rămas o mână de reprezentanți ai catolicismului. În urma recensământului din anul 2011, cel mai vechi oraș al României numără 60 de italieni și 143 de germani. Alături de ei, o altă mână de români, adunaţi aici din toate colţurile ţării.

Însă comunitatea spirituală este vie. Biserica romano-catolică din Peninsulă strânge alături credincioși, indiferent de etnie, care se roagă la Sfânta Maria și la protectorul catolicilor constănțeni, Sf. Anton de Padova.

În comparație cu alte lăcașe de cult din Peninsulă, care își vor închide porțile odată cu dispariția ultimului reprezentant al comunității, Bazilica romano-catolică din Constanța Veche îl va celebra, an de an, cu flori albe de crini, pe Sf. Anton de Padova, chiar dacă comunitățile italiană și germană vor dispărea din vechea cetate a Tomisului.

Sinagoga din Constanța: Tăceri vinovate de două decenii

Ca să ajungi la ruinele Sinagogii din Constanţa, de pe strada C.A Rosetti nr. 2, trebuie să parcurgi cu atenţie, din orice direcţie ai veni, trotuare sparte, clădiri prăbuşite, din care au mai rămas doar faţade hâde şi extrem de fragile, bande de câini gălăgioşi şi, adesea, grupuri de oameni netulburaţi de problemele zilnice, în aşteptarea locului norocos din campusul social „Henri Coandă”. Dacă nu ştii ce te aşteaptă, locul este unul sinistru, curticica dinainte este plină de gunoaie şi, ca să intri, trebuie să depăşeşti un baraj de fiare ruginite întortocheate, cândva un gard cu o feronerie deosebită. Nu e îndeajuns. Dincolo de mormanul metalic, scăpat ca prin minune de vigilenţa vecinilor de pripas de prin împrejurimi, sunt resturi menajere rămase din verile trecute sau, poate, de pe urma incursiunilor vinovate în clădirea părăsită. La urmă, dar nu cel mai puţin important, sunt câinii. Mulţi şi gălăgioşi, îşi fac datoria şi apără cu străşnicie ruina din faţă.

Din Sinagoga de rit aşkenaz din Constanţa nu au mai rămas decât zidurile de incintă. Construită în anul 1911, după planurile lui Adolf Linz (care a mai proiectat, la începutul secolului al XX- lea, aproape alte 50 de case constănţene, între care şi o bună parte a ceea ce, cândva, a fost piaţa Ovidiu), în stil maur, clădirea reflecta şi o oarecare influenţă arhitecturală caldeeană. A fost iniţiativa lui Pincus Şapira, furnizor al Casei Regale a României şi important comerciant de ceasuri şi bijuterii şi, într-un secol, Sinagoga aşkenază a trecut prin mai multe vicisitudini. Spre exemplu, între 1941- 1944, clădirea a fost transformată în depozit militar german, fiind întrebuinţată pentru păstrarea efectelor militare, a alimentelor neperisabile ce ajungeau la soldaţii de pe frontul de Răsărit şi a hranei pentru cai. După 1944, a fost refăcută parţial şi redată circuitului religios. Totul până când, după 1989, i-au venit de hac indiferenţa criminală a autorităţilor locale, nesimţirea scandaloasă a forurilor culturale şi civice ale oraşului şi nepăsarea locuitorilor, neobişnuiţi cu diversitatea etnică şi religioasă.

Evreii din Constanţa nu au fost vreodată nici foarte numeroşi, nici influenţi: deşi cel mai important port al României, Constanţa, a avut, încă dinainte de 1877, importante comunităţi de greci şi armeni care au stabilit liniile directoare în comerţul, meşteşugurile şi finanţele pontice. La mijlocul secolului al XIX-lea, în 1850, Ion Ionescu de la Brad număra 119 familii evreieşti în toată provincia, cu localuri improvizate de rugăciune. Peste patru decenii, în 1890, în oraşul Constanţa se găseau în jur de 600 de locuitori evrei în vreme ce în Tulcea numărul lor depăşea 1700. Recensământul din 1912 a consemnat o sporire a comunităţii – mai bine de 2000 de suflete în judeţul Tulcea şi aproape 1300 în judeţul Constanţa; la finele anilor de pace dintre cele două Războaie Mondiale, în 1939, oraşul de la malul mării depăşea 2000 de locuitori evrei (majoritatea aşkenazi, de rit occidental şi un sfert sefarzi, de rit spaniol) iar oraşul de la malul Dunării, Tulcea, avea peste 1000 de evrei, toţi de rit occidental.

În 1908, pe actuala stradă Mircea cel Bătrân, la nr.18, evreii constănţeni de rit sefard (spaniol), şi-au construit propriul templu: o clădire monumentală, de influenţă gotică, splendid integrată în spaţiu, în imediata apropiere a bisericii greceşti „Schimbarea la faţă” („Metamorfosis”) şi a Bisericii Armeneşti. Pe parcursul a câtorva străzi, toate mărginite de mare, oraşul îngloba o splendidă opţiune la diversitate şi toleranţă. Şi Templul sefard, la fel ca surata ei religioasă de pe strada C.A. Rosetti nr. 2, a fost transformat, între 1941- 1944, în depozit militar de alimente, îmbrăcăminte şi harnaşamente. După instalarea puterii comuniste, Templul a fost reparat parţial (suferise şi de pe urma cutremurului din noiembrie 1940) şi redat comunităţii. În anii ’80 ai secolului trecut a fost demolat, fără vreun protest sau vreun regret, iar autorităţile locale au amenajat pe acelaşi loc o parcare sordidă, din cel mai ieftin asfalt, laolaltă cu un rezervor de gaz (nu ştim nici până în ziua de astăzi dacă cineva se aprovizionează de acolo).

Nici atunci, nici mai târziu, constănţenii nu au spus nimic: le place, însă, ca oraşul lor să fie considerat un creuzet de minorităţi şi confesiuni şi orice stereotip referitor la acest oraş începe cu această frază.

A rămas, de peste trei decenii, o singură sinagogă în Constanţa. Şi aceasta este, astăzi, o ruină. La intrare, uşile monumentale de lemn, cu splendide (cândva) vitralii mozaice, sunt aproape distruse de vicisitudinile meteorologice şi de mâinile dibace ale oamenilor.

Acoperământul de lemn masiv, de la intrare, care învelea pereţii, a fost demult utilizat drept combustibil. Odată trecut pragul, te copleşeşte frumuseţea arabescurilor rămase, de un albastru şi roşu ireale, cu coloane masive, bine proporţionate şi ingenios repartizate. Îţi poţi lesne imagina efectul de culoare din interiorul clădirii dacă ai în vedere coloritul bucăţilor de sticlă de la geamuri şi al luminii care pătrunde dinspre mare.

Tavanul nu mai există şi, prin urmare, tot ce poţi vedea acum, se va distruge curând. Au fost furate toată lemnăria şi feroneria. Obiectele de cult au dispărut iar podeaua este plină de resturile tavanului, zidurilor şi de murdării aruncate de locatarii provizorii.

Vitraliile de interior sunt descompletate, în unele părţi s-au distrus complet iar crăpăturile masive din pereţii de la intrare ameninţă o iminentă prăbuşire. Îţi este imposibil să reconstitui, cu ochii minţii, o sărbătoare cu lumânările de Hanuka sau să înţelegi că acest loc a fost, cândva, menit să cheme oamenii de Yom Kippur. Nu te poţi gândi altfel decât cu oroare la faptul că este destul de posibil ca Tora, Cartea Sfântă, să fi fost utilizată în scopuri domestice.

Unde ar putea fi biblioteca Sinagogii din Constanţa? Dar tot ceea ce constituia patrimoniul ei, adunat vreme de un secol? Mai greu este să îţi explici cum un lăcaş de cult a fost distrus într-un regim democratic, după ce a supravieţuit antisemitismului isteric interbelic, reacţiilor totalitare antievreieşti din cel de-Al Doilea Război Mondial şi intenţiilor ateiste ale sistemului comunist. Şi mai grav: de un sfert de secol, nicio publicaţie constănţeană, niciun ministru constănţean, niciun primar al Constanţei, niciun reprezentant al culturii constănţene, nicio voce a societăţii civile constănţene nu au vorbit despre de-vastarea Sinagogii.

O tăcere vinovată şi, în definitiv, criminală din punct de vedere al patrimoniului, un larg consens care convine tuturor factorilor implicaţi. Dovada ipocriziei şi relei credinţe este că această clădire, devastată şi batjocorită cu bună ştiinţă, figurează în toate discursurile publice referitoare la multiconfesionalitatea şi toleranţa Constanţei. Deşi, evident, toată lumea ştie despre ce este vorba.

Însă, sfârșitul anului 2014 a adus o licărire de speranță pentru evreii constănțeni. Actualul președinte al comunității, Sorin Lucian Ionescu, anunța începerea reabilitării Sinagogii. După finalizarea expertizei geotehnice, concluziile au fost unele cât se poate de îmbucurătoare.

Experții au constatat că Sinagoga din Constanța poate fi reabilitată, fără a fi demolată.

Arhitectul a estimat valoarea totală a costurilor lucrărilor, cu studiu de fezabilitate şi proiect, la aproximativ un milion de euro.

Prezent la Constanța la început de 2015, deputatul Aurel Vainer, președintele Federației Comunităților Evreiești din România, a declarat că le mulțumește tuturor celor care au ajutat la cunoașterea stării Sinagogii din Constanța și a promis că în doi ani evreii se vor putea ruga în lăcașul renovat și neschimbat ca arhitectură. Poate îşi va face timp, până la finele mandatului, să mai vadă ruinele din strada C.A. Rosetti.

Comunitatea evreiască de astăzi din Constanţa este aproape dispărută, sub 50 de suflete, se stinge fără a se putea apăra. Puţinele eforturi meritorii de a şterge praful istoriei evreilor dobrogeni sunt privite cu circumspecţie. Memoria colectivă refuză să pună în judecăţile de valori că, în al Doilea Război Mondial, pe teritoriul Dobrogei au existat lagăre de muncă forţată pentru evrei. În 1941, spre exemplu, la Osmancea, în acelaşi loc erau deţinuţi, pentru vina de a fi evrei, rabinul şef al Constanţei, Josef Schechter, şi preşedintele Comunităţii Israelite de Rit Occidental, Avram Bercovici. La fel, în lagărul de la Ciobăniţa există dovezi ale uciderii civililor de autorităţile militare române. Aţi întrebat vreodată locuitorii din Cobadin sau Mereni dacă ştiu de existenţa lagărelor? Aţi auzit vreodată de scuze?

În ceea ce privește ruina de astăzi a Sinagogii așkenaze din Constanța, sperăm ca, în scurt timp, porțile acesteia să nu mai fie ferecate de lacăt, ci să primeacă atât credincioșii cât și turiștii, sub bolta unui nou acoperiș, iar Steaua lui David să poată fi admirată din nou, într-un monument care întregește spiritul multicultural din Constanța Veche.

Amintim că Ziarul „Info Sud-Est“ a demarat, în toamna anului 2013, o campanie de mediatizare a stării Sinagogii, sub titlul generic „DE CE?“, în care a arătat starea dezastruoasă în care se afla lăcașul de cult. Am încercat, atunci, să găsim câteva explicaţii ale stării ruşinoase în care se află lăcaşul de cult. În mod natural, orice întrebare ducea la ridicări din umeri. Mai mult, putea fi vorba, în condiţiile reabilitării zonei vechi a Constanţei, chiar şi despre o demolare a ruinii, mai ales că nimeni nu se îngrijise să o clasifice drept monument istoric. Nici astăzi pericolul demolării definitive- oare cât mai durează până se prăbuşeşte singură?- nu este exclus.

Prin această campanie, preluată în presa internațională de una dintre cele mai prestigioase publicații evreiești din Europa, care se ocupă cu promovarea patrimoniului iudaic, „Jewish Heritage Europe”, considerăm că am reușit să atragem atenția factorilor de decizie din cadrul comunității, și nu numai, astfel reușind să ne aducem aportul la decizia de a se începe reabilitarea Sinagogii, varianta demolării fiind exclusă de expertiza geotehnică.

Însă, la mai bine de jumătate de an de când președintele comunității evreiești din Constanța a anunțat demararea lucrărilor de reabilitare a Sinagogii, nimic nu s-a întâmplat în acest sens. Presa locală, prezentă în număr mare la sindrofia discursului care anunţa renovarea, a lăsat de o parte subiectul. Chiar şi noul primar al oraşului a descoperit, recent, că administrează această ruină.

Încă o iarnă ce va trece peste ruinele lăcașului de cult israelit poate fi fatală. Iar această tăcere vinovată şi scandaloasă va atârna pentru totdeauna asupra istoriei oraşului.

Acest articol face parte din Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!“