O poveste din regimul comunist spune că, în desele drumuri spre mare, vara, unde petreceau la vila de la Neptun câteva săptămâni de relaxare la plajă, volei şi şeptică, cuplul Nicolae şi Elena Ceauşecu trecea, mereu, prin Murfatlar.
Niciodată, însă, Tovarăşa nu reuşea să pronunţe numele acestei vechi localităţi dobrogene, cu denumire tătărească. Cel care o însoţea, Nicolae Ceauşescu adică, a decis, din fuga coloanei oficiale, să o îmbuneze pe apriga şi credicioasa sa soţie: Murfatlar a devenit, prin decret, Basarabi. Şi aşa a rămas câteva decenii: administraţia locală nu a refuzat indicaţiile preţioase ale secretarului general al Partidului Comunist Român. Cel mai important, însă, Elena Ceauşescu nu a mai avut probleme de pronunţie. A rămas, ca prin minune, doar podgoria, cu celebrele ei vinuri, care şi-a păstrat denumirea.
Între timp, micul oraş dobrogean şi-a redefinit identitatea, alegând întoarcerea la tradiţii. Loc natal al unui preşedinte al României cu două mandate succesive (Traian Băsescu), potenţial loc turistic pentru patrimoniul său unic în ţară (din păcate, bisericuţele creştine din cretă de acum un mileniu sunt într-o scandaloasă stare de deteriorare, fără să impresioneze vreo autoritate), fostul Basarabi a devenit Murfatlar.
Din 1990 multe localităţi din România şi-au schimbat numele, revenind la cele istorice: oraşul Petru Groza (jud. Bihor) a redevenit Ştei iar Gheorghe Gheorghiu Dej (jud. Bacău) a ales să se renumească Oneşti. Arterele principale ale oraşelor ţării, cu denumiri legate de istoria comunistă (V.I. Lenin, Karl Marx, Fr. Engels, 23 August, Repu-blicii, Filimon Sârbu, Alexandru Moghioroş, Leontin Sălăjan, Alexandru Sahia, 16 Februarie, 30 Decembrie, 6 Martie), au fost rebotezate, o parte cu denumirile dinainte de 1947. Cu câteva decenii înainte, la finele anilor ’50, oraşul Stalin a redevenit Braşov iar turiştii montani nu au mai trimis ilustrate din Poiana Stalin ci, aşa cum se cuvine, din Poiana Braşov.
Şi în perioada interbelică administraţiile locale aveau obiceiul de a mai schimba denumirile localităţilor, botezându-le în special cu numele suveranilor (Carol I, Eli-sabeta, Ferdinand, Maria, Carol al II-lea, Mihai), al membrilor familiei regale (Ileana, Nicolae) sau al unor lideri politici dispăruţi prematur (I.G.Duca, I.I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu). În Dobrogea, Constantin Brătescu a militat, imediat după Primul Război Mondial, pentru schimbarea toponimiei moştenite în provincie, cu una românească, lucru pe care l-a şi realizat în unele cazuri. Aşa, Canara a devenit banalul Ovidiu, Ilanlâc s-a transformat în Vama Veche, iar Caramurat a fost denumit Ferdinand. În acelaşi timp, Valea Nucarilor a devenit I.G. Duca, Azaclău (pe Dunăre, în faţa Galaţilor) s-a renumit I.C. Brătianu iar Moviliţa, lângă Topraisar, a luat numele Voievodul Mihai. Şi astăzi, nu puţini sunt aceia care, spre exemplu, preferă ca denumirea lacului care înconjoară nordul Constanţei să fie Mamaia şi nu Siutghiol.
La un sfert de secol de la dispariţia regimului totalitar comunist, oriunde ai alege să te plimbi prin Dobrogea, nu ai cum să nu te loveşti de denumiri stranii de localităţi: drumul european spre Mangalia te duce neapărat prin comuna 23 August (referire la sărbătoarea naţională a României în perioada 1948- 1989). Până în 1948, comuna se numea Domniţa Elena. Ca să ajungi acolo, treci şi prin oraşul Eforie Sud (pe care, la începuturile sale, regimul l-a botezat Vasile Roaită, erou al mişcării comuniste dovedit mai târziu un agent al poliţiei). Evident, este vorba
despre cocheta staţiune balneară interbelică Carmen Sylva.
Dacă te grăbeşti spre micul şi netulburatul de activităţi aeroport de la nordul oraşului, poţi alege să traversezi o comună intitulată în mod straniu Lumina ca să ajungi în Mihail Kogălniceanu, adică acolo unde ilustrul om politic nu a călcat niciodată. Ce te faci, însă, că şi judeţul vecin, Tulcea, are un aeroport într-o localitate cu denumire identică (Enichioi în perioada dintre cele două războaie mondiale). Nici pe acolo, foarte sigur, nu au trecut nici fostul ministru de Externe şi nici curse aeriene prea dese. Din punct de vedere practic, imaginaţi-vă, printre puhoaiele de turişti străini aşteptaţi să năvălească în cluburile din Mamaia şi în Deltă, câţi vor putea pronunţa limpede numele celor două aeroporturi internaţionale Mihail Kogălniceanu, situate la o distanţă de nici o sută de kilometri între ele. Şi dacă, prin proiecte ma-nageriale eficiente, cele două aeroporturi siameze se vor dezvolta vertiginos: care va fi soarta acelora care vor pleca sau vor sosi dinspre sau spre acelaşi Kogălniceanu?
Mai găseşti şi oraşe, comune şi sate denumite, unele încă din perioada interbelică, Biruinţa, Ştefan cel Mare, Negru Vodă, Ion Corvin (Cuzgun altădată), General Scărişoreanu: personalităţile nu au nicio legătură nici cu Dobrogea şi cu atât mai puţin cu localnicii. Lasă că una dintre cele mai importante artere ale oraşului Constanţa se numeşte Alexandru Lăpuşneanu, un dom-nitor al Moldovei fără niciun impact asupra istoriei Dobrogei şi fără vreun act politic sau cultural menit să intre în memoria portului de la Marea Neagră. Niciunul dintre judeţele dobrogene nu a dorit, însă, după 1990, să aducă în discuţie publică redenumirea vreunei artere principale a municipiilor reşedinţă sau a unei localităţi cu numele Regelui Carol I, acela care a condus integrarea provinciei la statul român, în 1877- 1878, şi care, prin energie şi voinţă, a dat un impuls românesc acestor meleaguri.
În jumătatea nordică a judeţului Constanţa harta te îndrumă spre localităţi precum Mihai Viteazu (Sariurt între cele două războaie mondiale), Ţepeş Vodă, Nicolae Bălcescu (fost Carol I până în 1948) sau Cuza Vodă. Un loc apropiat de lagărul comunist de concentrare de la Capul Midia se numeşte, şi azi, Luminiţa… În acelaşi ton, autorităţile judeţului Tulcea au lăsat numele satului Periprava, din Deltă, loc al unui lagăr de exterminare prin muncă silnică în regimul totalitar, în comuna C.A. Rosetti. Liderul Partidului Naţional Liberal de la finele secolului al XIX-lea poate ar fi bine să lase numele localităţii unui martir al comunismului, dacă nu cumva ar trebui să se revină la vechea denumire. Tot în judeţul Tulcea se regăsesc nume predestinate locurilor fără memorie: comuna Horia (fost, până în 1948, Regina Maria, fost Ortachioi), cu un sat denumit Cloşca (după numele celor doi martiri ardeleni executaţi la Alba Iulia în 1784, când Dobrogea era departe de orice infuenţă transilvană şi austriacă) sau satele N. Bălcescu (fost Başchioi), din comuna Nalbant, Mircea Vodă (comuna Cerna), Vasile Alecsandri (comuna Stejaru), Partizani (comuna Maliuc).
O suburbie a municipiului Tulcea se numeşte, nici mai mult nici mai puţin decât Tudor Vladimirescu… Până în 1948 denumită Regele Carol I, acesta este un loc cu o intensă şi aparte memorie istorică: aici, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au refugiat revoluţionarii poloni înfrânţi în teritoriile ocupate de ruşi, în drumul lor spre Constantinopol (unde, la fel ca la Tulcea, au înfiinţat o colonie). Tot aici, în faţa oraşului, pe Dunăre, s-a aşezat şi prima comunitate germană din Dobrogea, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Din toate poveştile şi persona-jele, autorităţile comuniste au ales numele lui Tudor Vladimirescu, acela care nu a călcat niciodată prin Tulcea. Şi aşa i-a rămas numele, de şapte decenii…
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
