Constantin şi Elena sunt două nume cunoscute şi populare nu doar naţiunii române, ci întregii lumi ortodoxe. Ei nu sunt sărbătoriţi ca eroi ai creştinismului şi nici ca regi sau suverani, ci ca pilde de smerenie şi viaţă cu adevărat vrednică de urmat. Nu au făcut parte din ierarhia bisericească şi nici din treptele monahale, ci apostolatul lor a fost opera înţeleaptă prin oferirea libertăţii Bisericii creştine şi recunoaşterea ei ca instituţie spirituală.
Născut în anul 280 d.Hr., Constantin devine augustus (împărat) al ţinuturilor Galia, Spania şi Britania după moartea tatălui său, petrecută la 25 iulie 306. În înţelegere cu cel care îi era cumnat – Liciniu (noul august al Occidentului) ocupă Spania (310) şi se îndreaptă spre Italia, spre a-l înlătura pe Maxenţiu. Lupta finală împotriva acestuia s-a dat la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, Maxenţiu găsindu-şi sfârşitul în anul 312.
Tradiţia spune că această victorie a lui Constantin a fost pusă sub semnul Sfintei Cruci. Astfel, împăratul Constantin are un vis în care pe răbojul cerului a văzut scris: in hoc signo vinces (gr. εν τουτό νίκα – prin acest semn vei învinge), ceea ce îl determină pe împărat să imprime pe steaguri, dar şi pe hainele ostaşilor semnul Sfintei Cruci.
După victoria asupra lui Maxenţiu, ca semn de mulţumire adus lui Dumnezeu, marele Constantin a dat un act împărătesc în anul 313, după sfatul maicii sale, cunoscut până astăzi sub numele de Edictul de la Mediolan (Milano), prin care s-a dat desăvârşită libertate tuturor creştinilor, lăsând astfel pe fiecare să creadă cum voieşte. Textul Edictului este redat de Lactanţiu în latină şi de Eusebiu de Cezareea în greacă. De fapt, Editul de la Milano nu este mai mult decât o scrisoare adresată de Liciniu guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze persecuţiile asupra creştinilor, iar proprietăţile confiscate să le fie restituite. După cum reiese din conţinutul scrisorii, Edictul nu consfinţea în niciun fel creştinismul ca fiind religie de stat şi nici nu-l angaja personal pe Liciniu în credinţa creştină; se spune că este este o religie licită, adică permisă. Profesorul Emilian Popescu nota că, acest edict este „întâia Constituţie Creştină Universală a Drepturilor Omului, prin care se acorda libertate, drepturi şi responsabilităţi tuturor cultelor, familiei, cetăţenilor”.
Împăratul sfânt Constantin a fost numit de istorie „Mare”. Şi acest epitet, care rar se conferă, nu este gratuit; marele Constantin a insuflat crearea unei civilizaţii creştine. Şi nu doar a zămislit ideea, ci s-a şi luptat neabătut pentru materializarea ei. Aşa a luat naştere statul său creştin, cunoscut în istoria universală cu numele de Imperiul bizantin. Imperiul bizantin este un stat excepţional şi unic; unic în ceea ce priveşte scopul, unic în ceea ce priveşte durata.
În ceea ce priveşte scopul mai întâi. Care stat de astăzi mai are idealurile, pe care le-a avut Bizanţul? Scopul statului bizantin nu a fost materia (prosperitatea materială, dezvoltarea materială, exploatarea materială a resurselor profitabile, a apelor şi a solului, impunerea prin forţă, cuceririle). Scopul Bizanţului a fost înalt, ceresc, superior şi celui imaginat în Statul (Πολιτεία) lui Platon, care a încercat să-l materializeze, dar a eşuat. Scopul Bizanţului a fost aplicarea, propovăduirea şi răspândirea Sfintei Evanghelii, creştinarea şi civilizarea popoarelor barbare.
Aşadar, Bizanţul a fost centrul, din care a iradiat credinţa creştină în Răsărit şi Apus. Unicul stat în ceea ce priveşte scopul pe care şi l-a impus. Însă unicul şi în ceea ce priveşte durata pe care a avut-o. Să deschidem pentru scurtă vreme istoria. Câţi ani au durat regimurile acestei lumi? Cât a durat democraţia lui Pericle în Atena? Cât a ţinut regimul oligarhic al lui Lycurgos în Sparta? Câte zile a avut regatul marelui Alexandru? Cât a durat împărăţia perşilor, a asirienilor, a babilonienilor şi a altor neamuri? Cel mult 4-5 secole. În timp ce Imperiul bizantin, fenomen unic, a ţinut 1100 de ani; şi a fost centrul întregii lumi.
La 29 mai 1453, imperiul Bizantin şi-a găsit sfârşitul fiind cucerit de turci, aflaţi sub conducerea lui Mahomed al II-lea (1451-1481). Ultimul împărat bizantin a fost Constantin al XI-lea Paleologul (1449-1453).
În ceea ce-l privește pe Constantin, la scurt timp după Paştele anului 337 (3 aprilie), s-a îmbolnăvit. Episcopul Eusebie l-a botezat, iar după Botez a purtat numai veşminte albe, asemenea unui neofit creştin, în locul veşmintelor imperiale. În ziua de Rusalii – 22 mai – în anul 337, Constantin a trecut la Domnul, în Nicomidia (azi, în Turcia). Trupul său a fost dus cu escortă la Constatinopol şi expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.
Biserica o prăznuieşte la aceeași dată şi pe împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin, cea care a avut o mare înrâurire asupra fiului ei, dar şi asupra multor păgâni care, căutând la exemplul ei minunat, au îmbrăţişat creştinismul.
Demn de amintit este călătoria împărătesei la locurile sfinte, acolo unde a făcut săpături pe Golgota descoperind, în anul 327, Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul, pe acel loc zidind o frumoasă Biserică, alături de alte 17 biserici în Ţara Sfântă. În momentul descoperirii lemnului Sfintei Cruci, îl avea alături pe patriarhul Macarie al Ierusalimului, care a ridicat-o în văzul tuturor, mulţimea strigând cu glas mare: „Doamne miluieşte-ne!”. Dintre bisericile ridicate în Ţara Sfântă de către împărăteasa Elena, ajutată material de către fiul său, împăratul Constantin, amintim: Biserica Sfântului Mormânt (Anastasis – Învierii); Biserica Naşterii Domnului din Betleem; Biserica Înălţării Domnului de pe Muntele Măslinilor.
Împărăteasa Elena a murit la o vârstă înaintată, find regretată de toată lumea. Corpul ei neînsufleţit a fost depus în Biserica „Sfinţii Apostoli” din Constantinopol, ctitoria Sfinţilor Împăraţi, apoi a fost adus la Roma. Tronul ei şi o parte din sicriu se află în mare cinste în Muzeul Vaticanului.
Sfinţii împăraţi Constantin şi mama sa, Elena sunt apostolii creştinismului din secolul al IV-lea. În fapt, numele lor, pe care mulţi creştini din întreaga lume le poartă au frumoase semnificaţii: constans – constant, ferm, statornic, iar Elena – semnifică torţă, făclie, strălucirea soarelui.
- Să ne apropiem de oameni: „O poziție cu putere este ca un cancer” - 11 noiembrie 2022
- Sfinții împărați Constantin și Elena, apostolii creștinismului din veacul al IV-lea - 19 mai 2021
- Orice luptă se câștigă cu credință - 9 noiembrie 2020
