Cuvintele acestea din titlu reprezintă constatarea Sfântului Nectarie, un om chinuit și acuzat de foarte multe ori pe nedrept de către mai-marii săi pămânești. Și mai spune Sfântul Nectarie, prin gura actorului care îl interpretează în filmul deja devenit celebru, închinat Sfântului Ierarh grec, Man of God, că „mulți oameni măreți, care au trezit admirație la un anumit moment și care s-au impus în societatea în care au trăit datorită calităților, au decăzut din pricina puterii care le-a fost dată”.
Am tot citit când se denigra – uneori pe bună dreptate – atitudinea și manifestările clericilor din interiorul Bisericii Romano-Catolice, care au recurs la violență pentru a-și impune învățătura sau pentru a-și trasa aria de propovăduire.
Am citit consternat cum Jean Calvin – marele predicator protestant – și-a impus prin forță, de cele mai multe, extrem de brutal, ideologia în marea cetate a Genevei, trimițând chiar la moarte pe rug sau arestare pe cei care nu îi împărtășeau învățătura. Este elocventă în acest sens lucrarea lui Stefan Zweig, “Lupta în jurul unui rug. Castellio împotriva lui Calvin” (Editura Humanitas, 2016). Această intoleranță manifestată în decursul istoriei de numeroși lideri, fie ei politici sau religioși (cum este și cazul lui Calvin) a produs adevărate drame, nu doar în cazul suferințelor trupești (schingiuri, arderi pe rug, oameni uciși în unele lupte nedrepte, oameni închiși în lagăre de exterminare etc.), ci și drame psihologice, în sensul că mulți oameni au suferit psihic, nereușind să poată trece peste nedreptățile îndurate pentru o perioadă de timp din viața lor și rămânând cu aceste boli psihice pentru tot restul vieții sau chiar aceste boli psihice provocându-le moartea trupească.
Chiar am scris și am descris într-un articol recent, apărut în revista Glasul Bisericii și intitulat “Cauzele răului și ale suferinței”, tema omului care se crede deținător al adevărului și care fiind și încurajat de manifestările apropiaților, devine VIOLENT. Tema aceasta a omului care se crede deținător al adevărului – și care folosindu-se de situații și de slăbiciuni ale oamenilor își motivează acțiunile, EL, LIDERUL, devenind extrem de periculos pentru societate, pentru că de cele mai multe ori alege calea violenței fizice pentru a se impune – e veche cât istoria și are mulți reprezentanți prin lada de gunoi.
Așa încât…știu că e greu cu manifestările acestor “mari stăpâni” de când au apărut telefoanele mobile cu cameră, dar prin negarea violenței și a realității mi se pare că facem și mai mult rău imaginii Bisericii.
În literatura universală găsim cazul părintelui Serghi, care în tinerețe fusese un prinț, pe numele de mirean, Stepan Kasatski, și care din cauza unei dezamăgiri în relația cu tânăra pe care o alesese să îi fie mireasă, merge și se călugărește. Nu-și găsește liniștea în acea obște monahală simțindu-se prea mult expus ispitelor și având de luptat cu acestea. Chiar spune Lev Tolstoi prin gura prințului devenit preotul Serghi că „izvoarele acestei lupte erau două la număr: îndoiala și poftele trupești” (Sonata Kreutzer. Părintele Serghi. Hagi Murad, Editura Minerva, București, 1971). După o vreme, la sfatul duhovnicului său și din dorința ierarhului, părintele Serghi se mută într-o mănăstire de la marginea capitalei. Dar aici ispitele devin și mai mari, mai ales că foarte multe femei veneau la această mănăstire. Cere să fie mutat într-o mănăstire retrasă și după o vreme se așează ascet într-o chilie care era o peșteră săpată în munte. Aici trăiește în nevoințe ani la rând, dar simțea că „în el era un izvor de apă vie, deși slab, care curgea lin din făptura mea, prin făptura mea”, așa cum chiar el mărturisea. Are loc un moment de ispitire, când o femeie desfrânată vine la chilia lui încercând să-l ademenească în plăcerile lumești; pentru a-și înfrâna poftele trupești pustnicul Serghi își taie un deget cu toporul. Momentul acesta a însemnat nu doar paza poftelor trupești pentru părintele Serghi, dar și convertirea femeii, care un an mai târziu s-a călugărit, la rândul ei, devenind maica Agnia.
Aflându-se astfel de viața curată pe care o duce acest pustnic lângă chilia lui s-a ridicat o mănăstire și mulți oameni veneau aici pentru a primi binecuvântări de la părintele Serghi. O vreme a refuzat să dea multe sfaturi oamenilor care îl căutau sau să înalțe rugăciuni pentru oamenii care veneau să primească tămăduire prin intermediul rugăciunilor părintelui. De la un anumit moment a cedat rugăminților și chiar a vindecat prin rugăciunile lui mulți oameni. Doar că nu era deloc împăcat cu starea lui, considerând că după momentul convertirii celei care acum se numea maica Agnia, se „simțea ca o făclie aprinsă luminoasă, și cu cât creștea simțământul acesta, cu atât mai deslușit simțea că pălește, că se stinge lumina dumnezeiască a adevărului, ce ardea în imima lui….ea (n.n. maica Agnia) a sorbit din apa cea vie, curată. Dar de atunci nu apucă se adune bine apa, că au și venit cei însetați, îmbulzindu-se și îmbrâncindu-se ca să răzbată întâi. Ei au secătuit izvorul, n-a rămas decât mâlul”.
La scurtă vreme părintele Serghi a căzut în patima poftelor trupești cu o tânără care-i fusese adusă să o vindece. A plecat imediat din mănăstire, în straie țărănești, nimănui nimic spunând, ducând o viață aspră. Are un vis în care i se arată o femeie din timpul copilăriei lui, Pașenka, pe care o caută și o găsește într-un oraș. Era o bătrână sărmană, dar care locuia cu copiii și nepoții ei, dând lecții de muzică pentru a-și întreține familia, însă viețuind conform învățăturilor lui Dumnezeu, ajutând și miluind oamenii aflați în nevoi. Mesajul povestirii lui Tolstoi exprimat prin gura părintelui Serghi, acum ajuns un mirean dornic ca prin nevoințele lui să primească iertare pentru păcatul trupesc săvârșit, dar și pentru faptul că atâta vreme cât a fost monah a căutat și nu a oprit faima lumească: „Aşadar iată ce înţeles a avut visul meu. Paşenka este aşa cum trebuia să fiu şi cum n-am fost. Eu am trăit pentru oameni, zicând că trăiesc pentru Dumnezeu; ea trăieşte pentru Dumnezeu, închipuindu-şi că trăieşte pentru oameni. Da, o singură faptă bună, o cană cu apă dată fără a te gândi la răsplată face mai mult decât toate binefacerile cu care am copleşit eu oamenii. Dar avut-am eu oare dorinţa cât de cât sinceră de a-l sluji pe Dumnezeu? se întrebă el şi îşi răspunse: Da, dar toate astea au fost mânjite, înăbuşite de faima lumească. Da, pentru un om care a trăit ca mine, de dragul faimei lumeşti, nu există Dumnezeu. Îl voi căuta”.
Pe lângă misiunea de a fi preot, slujitor al lui Dumnezeu în Biserică, sunt tată și nu mi-am lovit, agresat fizic, niciodată niciunul dintre copii; uneori greșesc în manifestările lor, dar găsesc potrivit să adopt altfel de mijloace de îndreptare decât violența. Venind în biserică credincioșii sunt niște copii; uneori simți că trebuie să le corectezi manifestările, dar niciodată nu mi-a trecut prin minte (slavă Domnului!) că pot recurge la mijloace coercitiv-agresive.
Există o parabola rostită de către Mîntuitorul Iisus Hristos, pe care o numim a samarineanului milostiv și din care aflăm că pe omul căzut între tâlhari nu îl îngrijește nici preotul, nici levitul, ci un samarinean (un om de alt neam). Această parabolă este una care nu vorbește despre lume în general, ci vorbește despre fiecare dintre noi, chiar despre cei care stăm în biserică și aceasta deoarece vedem cum cei considerați cei mai credincioși oameni ai vremii – prin rolurile pe care le aveau – un preot și un levit (slujitor la templu) au trecut indiferenți (nepăsători) pe lângă cel aflat în suferință. Cel de-al treilea trece pe același drum, cel de la Ierusalim (locul unde locuia Dumnezeu) la Ierihon, se oprește lângă cel rănit și are grijă de el.
Preotul din pildă trece „pe alături” și astfel avem o mare critică la adresa tuturor preoților, care crezând, de multe ori că sunt chemați pentru „lucrurile mari și preînalte, slăvite și minunate” pe care le-a făcut Dumnezeu nu mai știu să se uite „la un nimeni” care-i vine alături cerându-i ajutorul, la oamenii sărmani, amărâții soartei pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale uneori.
Leviții – cei care slujeau în templu – făceau parte din acel trib din seminția lui Levi ales pentru serviciul religios. Leviții din vremea aceea ar putea fi identificați cu oamenii care vin des în biserică, cu cei credincioși. Și, de multe ori, pe lângă faptul că împlinim tradițiile lăsate și rânduiala bisericii, inimile nu ne sunt pline de acea milă și milostivire pe care Dumnezeu o cere de la noi.
Samarineanul – un om care nu merge la biserică, care este păgân, care nu a auzit de Dumnezeu, dar în care Dumnezeu sădește iubirea, este cel indicat ca omul iubitor, ajutătorul, făcătorul de bine. Samarineanul era în ochii evreilor un proscris sau ceea ce numesc indienii un paria. Dar tocmai acest om are o altfel de atitudine față de cel aflat în nevoi pentru că știa ce înseamnă să fii respins, să fii ocolit de ceilalți cu dispreț sau uneori cu ură. A făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru a fi atent la cel aflat lângă el. I-a uns rănile cu untdelemn și vin. Uleiul era folosit în scop medicinal și pentru spălarea rănilor; în timp ce vinul, în tâlcuirea unora dintre Sfinții Părinți, preînchipuie Sângele Domnului, medicamentul pentru vindecarea trupească și sufletească.
Când eram student când mergeam de la facultate la cămin aveam drum printr-un parc și acolo era un amărât pe lângă care treceam zilnic; nu-l miluiam, dar între prietenii din cămin era unul care era mai puțin bisericos, dar care mereu când trecea pe lângă cel sărman îi dădea câte ceva. Ba, mai mult, prietenul nebisericos s-a împrietenit cu cel sărman și l-a adus în camera lui din cămin, i-a îngăduit să facă baie, i-a cumpărat chiar un rând de haine. Și atunci noi, ceilalți, ne-am smerit pentru că am realizat că sunt oameni care nu au neapărat de a face cu biserica, dar care ne întrec în milă și milostivire pentru aproapele.
Pilda aceasta ne spune că este nevoie să ne apropiem de oameni. Preotul și levitul „trec pe alături”. Adesea și noi trecem alături unii pe lângă alții pentru că, din păcate noi nu suntem unii cu alții. În schimb, dacă te apropii de un om îi vezi rănile și neputințele. Și văzându-i-le și având dorința de a-l salva și ajuta ești un om bun.
Parabola samarineanului milostiv nu ne învață să aruncăm un ban pe stradă către un sărac, către un cerșetor, lucru pe care-l facem foarte ușor, salvându-ne conștiința că am făcut milostenie. Pilda aceasta ne învață contrariul: milostenia nu se împlinește aruncând bani, neimplicându-ne nici cu sufletul, nici cu timpul nostru. Astfel, nu milostenia aruncării unui ban și nepăsării a ceea ce va face cel ajutat cu el este cea ilustrată, pentru că samarineanul se oprește (își răpește din timpul lui), se apropie de cel rănit, stă cu el de vorbă și-i leagă rănile. Mai mult, nu-l lasă până ce nu este sigur că acel om va putea merge din nou pe drum. Aceasta este adevărata milostenie pentru care parabola aceasta stă mărturie. Milă nu înseamnă doar să dai pâine, ci înseamnă îngăduință, să arunci o privire, să strângi pe cineva de mână sau în brațe, să interacționezi cu el.
În fața iubirii și a milei nu stă nimic. Mila și iubirea sunt atribute substanțiale ale ființei lui Dumnezeu și pentru că Dumnezeu este astfel, așa ne-a lăsat și pe noi firești. Închei, folosindu-mă de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Biserica nu este loc de judecăți, nu e tribunal (n.n. cu atât mai mult de violențe fizice sau verbale); biserica este spital. Este locul unde se vindecă răni și se mângâie suflete”.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
