Am sentimentul de câțiva ani că omul zilelor noastre își dorește o tragedie cu final fericit. Altfel spus, omul contemporan nu va putea accepta imaginea regelui Lear, umblând nechibzuit pe dealuri, fără a avea posibilitatea izbăvirii la orizont.
De ceva vreme coronavirusul acesta ucigător ne tot ocupă mințile. A părut o vreme că doar empatizăm cu poporul chinez, am devenit tot mai temători când poporul italian a devenit extrem de afectat, iar mai nou – existând cazuri destule și la noi în țară – am fost cuprinși de frică. Sentimentul este firesc, iar asumarea lui trebuie făcută lucid și sincer. Sigur că dezastrele își găsesc până la urmă rezolvarea, că tragediile sunt adesea doar o fază, nu și sfârșitul lumii sau „al jocului”, dar lucrurile trebuie făcute rotund și integral atunci când le asumăm pentru a stopa sau măcar a micșora suferințele. A avea atitudine de Ev Mediu, căutând „îmblânzirea” regulilor, în fapt, încercând să le ignorăm în marea lor parte, nu este în duhul adevăratei învățături și atitudini creștine.
Că medicii, având jurământul lui Hipocrate depus, au datoria de „a se arunca în foc” și am văzut și am auzit cu toții cazuri de medici care s-au infectat cu acest virus și au murit, este una, dar să ignori sau altfel spus să spui una și să faci alta este mai degrabă un gest care ține de iresponsabilitate. Și dacă, din pricina iresponsabilității vor muri oameni, va exista conștiința vinovăției? Pentru că furtul îl poți îndrepta înapoind cele furate, o jignire o poți face uitată cerând și meritând iertare, însă omorul – chiar și involuntar – nu mai poate fi îndreptat. Te poți căi pentru el, poți obține prin nevoințe mari iertarea lui Dumnezeu, dar nu mai poți să îi dai viață celui ucis: aceasta nu stă în puterea noastră și de aceea acest păcat va rămâne întotdeauna o pată și o povară cumplită pe conștiință.
Ca preot ortodox sunt sigur că totul se află în mâna Creatorului și că oricât am încerca să credem că totul depinde de faptele și acțiunile pe care le întreprindem, vom sfârși în a realiza contrariul: „Și apoi, cine dintre voi, chiar îngrijindu-se, poate să adauge măcar un cot la înălțimea lui?” (Matei 6, 27), dar sentimentul acesta al „ispitirii lui Dumnezeu”: <<nu are ce mi se întâmple că ne va apăra Dumnezeu>>, indiferent că avem o atitudine neechilibrată în fața acestei pandemii nu este proprie creștinismului, ci mai degrabă unor practici magice sau deformat creștine.
Ma mult, când auzi că și dacă vom face lucruri pe care legile și ordinele statului le interzic în perioade de criză, ajungând să suferim sau chiar să murim, o vom face pentru Dumnezeu și credința adevărată, nici acest fapt nu este în duh creștin. Mântuitorul o spune răspicat: „Dați-i Cezarului pe cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu” (Marcu 12, 17), o spune Sfântul Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu…” (Romani 13, 1) sau Apostolul Petru: „Supuneți-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omenești, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor…căci așa este voia lui Dumnezeu” (I Petru 2, 13-15) sau chiar ne-au arătat-o sfinții martiri ai primelor veacuri care nu căutau voit și nechibzuit moartea.
Mi-e teamă că a spune emfatic „nu mi-e frică de moarte” ascunde mai degrabă, în cazul unora, firește, mai curând o teamă de viață. Ca să ne fie dor, ca să dorim apropierea morții și să considerăm moartea ca încununarea vieții, ca o creștere către dimensiunea de necuprins a veșniciei (Sfântul Maxim Mărturisitorul), trebuie să avem experiența vieții veșnice aici și acum. Sfinții Apostoli, spre exemplu, pentru a putea înțelege dimensiunea acestei experiențe a vieții veșnice au devenit neînfricați numai atunci când au primit mărturia Învierii lui Hristos, până atunci temându-se și agățându-se cu frică de viața lor vremelnică.
Mitropolitul Antonie de Suroj face amintire de un basm rusesc, care spune că un înțelept a întrebat trei lucruri: „1. Care este cel mai important moment din viața unui om?; 2. Care este cea mai importantă acțiune din viața unui om? 3. Care este cea mai importantă persoană din viața unui om?”. Înțeleptul caută pretutindeni un răspuns și în final găsește o fată de țăran care se arată surprisă că el pune asemenea întrebări. Fata răspunde astfel: „1. Cel mai important în viață este prezentul – este singurul pe care îl avem, căci trecutul s-a dus și viitorul nu este încă aici; 2. Cea mai impotantă acțiune în acest prezent este să faci ceea ce trebuie; 3 iar cel mai impotant om este cel cu care te afli în prezent și pentru care poți face ceea ce trebuie, ceva bun sau ceva rău” (Viața, boala, moartea, 2010, p. 139-140).
În fapt, acesta este adevăratul înțeles al aducerii aminte de moarte. Valoarea momentului prezent poate fi apreciată numai atunci când cineva drag nouă suferă de o boală gravă și, mai ales, când realizăm că el (sau ea) poate muri în orice clipă. Numai în asemenea momente recunoaștem importanța fiecărui gest, a fiecărei acțiuni; numai în asemenea momente realizăm cât de neînsemnată este diferența dintre ceea ce considerăm a fi „marile lucruri din viață și cele nesemnificative”. Numai conștientizarea morții va da vieții trezvie și profunzime, va da viață vieții, făcând-o intensă și trăind-o și raportând-o la momentul prezent.
Ar mai fi ceva…„noroc” că virusul acesta ucigaș a pornit din China, pentru că altfel, dacă ar fi pornit din Franța cumva, aș fi citit și ascultat insistent părerea că toate morțile provocate de această pandemie au la origine dorința lui Dumnezeu, ca prin boala trimisă să dezghețe inimile oamenilor, așa cum gândea și părintele Paneloux, eroul lui Albert Camus din romanul „Ciuma”, dar care la un moment dat, văzând că printre cei morți sunt și mulți copii nevinovați, începe să i se clatine credința în lume; el constată că nu este posibil întotdeauna să convertești răul într-un bine superior. Există și cazuri în care răul rămâne în exclusivitate un rău pentru care nu poate fi găsită nicio justificare: „Căci, dacă e drept ca libertinul să fie fulgerat, este de neînțeles suferința copilului” („Ciuma”).
Epidemia prezentată de marele romancier francez, plasată în orașul algerian Oran, durează câteva luni bune, moartea fiind foarte prezentă, zilnic murind sute de oameni. Ciuma (azi coronavirusul) poate fi alegoric intepretată ca o prezență permanentă, nefiind necesară decât o acțiune minoră pentru ca totul să se transforme într-o tragedie, romanul în sine fiind o trimitere clară la dictaturi (inclusiv cea a prostiei, a ignoranței sau a incapacității de a discerne adevăratele fapte care trebuie înfăptuite pentru binele poporului, continentului, lumii).
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
