Ruble şi dolari pentru gazul natural din Mediterana răsăriteană. Alianţa energetică dintre Israel, Grecia şi Cipru

(foto: www.balkaneu.com)

Când a câştigat alegerile parlamentare din Grecia, cu formaţiunea sa antisistem, Syriza, în 2015, prim-ministrul Greciei, Alexis Tsipras, a anunţat, între altele, şi un obiectiv major de politică externă: Rusia. Iar explicaţia ţinea desfinţeniaunor relaţii bilaterale „istorice”.

În aceeaşi campanie din ianuarie 2015, Alexis Tsipras a condamnat violent cooperarea militară a guvernelor greceşti anterioare cu Israelul, în sprijinul acestei idei ieşind în piaţa Syntagma, din centrul Atenei, cu o basma palestiniană (keffiyeh) pe cap. Motivele invocate isteric ţineau de prezumtive comploturi evreieşti la adresa statului grec precum şi, desigur, veşnicele acuze privind cruzimile armatei israeliene la adresa civililor din Fâşia Gaza.

În 2018, aproape 50 de milioane de euro din bugetul auster al Greciei erau trimişi în conturile unor companii din Israel pentru cumpărături de tehnică militară iar Israelul a devenit viitorul furnizor de gaz natural al pieţei interne. Desigur, totul pe fondul repetatelor cereri ale prim-ministrului Alexis Tsipras privind sporirea imediată a prezenţei militare americane pe teritoriul Greciei, inclusiv prin relocarea bazei de la Incirlik, din Turcia, în insula Creta.

Cum s-au întâmplat toate acestea?

Doar cu ceva mai mult de doi ani în urmă, preşedintele Vladimir Putin şi şeful Executivului de la Atena au vizitat, împreună, în mai 2016, un muzeu al spiritualităţii creştine, aflat în imediata apropiere a Acropolei. La vreme aceea, Grecia era sub o monitorizare strictă a Uniunii Europene, în cadrul unui plan financiar menit să stingă datoriile de aproape 300 de miliarde euro (aproximativ 170% din Produsul Intern Brut), iar Federaţia Rusă cunoştea primele repercusiuni ale sancţiunilor internaţionale instituite după anexarea peninsulei Crimeea, în 2014.Grecia este partenerul Rusiei în Europa”, declara presei ateniene liderul de la Kremlin. Iar Alexis Tsipras, ateu declarat, ţinea să memorezespiritualitatea creştin ortodoxă” care ar guverna, de aproape două secole, relaţiile bilaterale. În fine, a doua zi după sărbătoarea Sfântului Nicolae, în salonul de protocol al Kremlinului, preşedintele Putin a reluat tema „sfinţeniei” în legătura cu liderii greci, declarând zecilor de jurnalişti că avem cu Grecia o relaţie istorică, care se bazează pe apropierea spirituală”.


Totuşi: câtă sfinţenie există în relaţiile dintre Rusia şi Grecia? Şi cum evaluează Vladimir Putin şi Alexis Tsipras „apropierea spirituală” dintre Moscova şi Atena?


Alexis Tsipras, premierul Greciei și Vladimir Putin, președintele Federației Ruse (foto: www.ekirikas.com)

Înainte de ocuparea peninsulei Crimeea şi de instalarea lui Alexis Tsipras ca şef al guvernului, schimburile comerciale dintre Rusia şi Grecia dădeau semne evidente de vioiciune, bazate pe un export masiv de petrol şi gaz rusesc, respectiv de fructe, legume şi cereale greceşti pe piaţa rusă. În afară de acest lucru, sute de mii de turişti ruşi petreceau, anual, vacanţele în insulele Arhipelagului. În 2013, anul de glorie al relaţiei economice bilaterale, schimburile comerciale au atins aproape 7 miliarde euro iar în 2014 au reuşit să se menţină la 5 miliarde euro, în contextul instituirii sancţiunilor internaţionale contra Rusiei.

Astăzi, comerţul dintre Grecia şi Rusia abia mai atinge 3 miliarde euro, în vreme ce un milion de ruşi mai petrec încă vacanţele în Elada. Spre comparaţie, în 2017 exporturile şi importurile dintre România şi Grecia au însumat 2 miliarde euro şi peste jumătate de milion de români au apelat la servicii turistice organizate pentru a vizita pământurile elene. Mult mai important, dacă înainte de 2013 Grecia era dependentă în procentaj de 60% de importurile de petrol şi gaz rusesc, la sfârşitul anului 2018 preşedinele Putin menţiona că Rusia mai asigura abia 50% din necesarul de gaz şi doar 10% din cel de petrol necesare Greciei. O scădere abruptă şi, practic, un sfârşit al dependenţei de decenii a Greciei faţă de resursele energetice provenite din Rusia.

Atunci, de unde vine „sfinţenia” alianţei declarate dintre Moscova şi Atena”?

Gazul, tradiţia, ortodoxia şi rublele au devenit ingredientele unei relaţii mai necesare ca oricând pentru Rusia: aceea cu Grecia.

La întâlnirea de la Kremlin, din 7 decembrie 2018, dintre preşedintele Vladimir Putin şi prim-ministrul Alexis Tsipras s-a dorit, în primul rând, repararea rupturii brutale din vară, când guvernele de la Moscova şi Atena au decis reciproc expulzarea de diplomaţi, vizita ministrului de Externe Serghei Lavrov fiind chiar anulată. Alexis Tsipras explica, atunci, că Rusia s-ar fi amestecat brutal în afacerile interne ale Greciei, încercând să influenţeze decizia politică majoră de reglementare a relaţiilor cu Macedonia vecină.

Revenirea la o prietenie afişată strident în media internaţionale a fost subliniată de ambele părţi, cum scria, de pildă, cotidianul atenian „I Kathimerini”, într-o corespondenţă specială de la Moscova: „este clar că oficialii din ambele ţări sunt gata să repare ruptura diplomatică din vară, când au avut loc expulzări reciproce”. A declarat, răspicat, şi prim-ministrul Tsipras, într-o declaraţie reluată de cotidianul „Efimerida ton Syntakton”, chiar a doua zi după revenirea din Rusia, la 8 decembrie:am reluat relaţiile dintre Grecia şi Rusia de acolo de unde erau în 2015”. În acelaşi timp, agenţiei oficiale de presă ruse RIA Novosti,preşedinteleVladimir Putin îi menţiona căpagina crizei diplomatice dintre Rusia şi Grecia s-a închis definitiv”. 


De ce s-au reconciliat atât de rapid cele două state?


În mijlocul verii anului 2018 între Rusia şi Grecia aproape că nu mai exista nimic de spus.

Pretextul împăcării, câteva luni mai târziu, a fost reprezentat de aniversarea a 190 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări.

Motivele, însă, sunt extrem de importante.

Mai întâi, Federaţia Rusă a primit, în ultima parte a anului 2018 una dintre loviturile cele mai năucitoare la adresa ambiţiilor sale imperiale: construcţia identităţii ucrainene şi a statului ucrainean continuă cu impetuozitate. Iar efectele sunt pe măsură: separarea Bisericii Ortodoxe Ucrainene, cu sprijinul explicit al Patriarhiei de la Constantinopol, nu ţine doar de partea confesională a politicii externe ci este, definitiv, o pierdere importantă a influenţei Rusiei în Europa de Est. Replierea Moscovei în această problemă nu poate fi uşoară iar, pe termen lung, nu are şanse de câştig. Cum statele ortodoxe fie nu o duc prea bine în interiorul Uniunii Europene (Bulgaria, de pildă), fie sunt la frontierele ei, fără vreun viitor de aderare (Serbia) sau, de-a dreptul, se află la un minim istoric al relaţiei cu Kremlinul (cazul României), preşedintele Vladimir Putin nu a avut prea multe opţiuni la dispoziţie. Iar apelul la „relaţia sfântă” şi veche cu Grecia a venit la momentul considerat oportun. Este, însă, greu de crezut că Atena are resursele de a gestiona un conflict atât de complicat şi care implică şi o susţinere puternică pentru Ucraina din partea unor forţe extrem de puternice (SUA între ele).

Prim-ministrul Alexis Tsipras s-a oferit, însă, să preia rolul de moderator internaţional, afirmând că Grecia este interesată nu doar de problemele europene ci şi de evoluţiile din Siria, Turcia, Cipru, la fel şi de relaţiile dintre Rusia şi Uniunea Europeană sau dintre Moscova şi NATO. Şeful guvernului de la Atena a explicat preşedintelui Vladimir Putin, într-o intervenţie publicată şi de cotidianul grec „Protothema”, la 7 decembrie, căGrecia este acum într-o situaţie financiară foarte bună, în condiţiile în care evoluţiile internaţionale sunt ameninţătoare.” Iar agenţiei elene de presă AMNA, reluată de televiziunea naţională ERT, şeful guvernului de la Atena îi completa căGrecia a recâştigat un rol substanţial, de lider în Balcani, pentru că joacă un rol stabilizator”.

Instituţiile financiare europene susţin că datoria externă a Greciei s-a stabilizat la 150% din Produsul Intern Brut dar că, de doi ani, după privatizările masive şi tăierile cheltuielilor publice, bugetul naţional a devenit excedentar iar în plan economic a apărut chiar o creştere, firavă deocamdată.

Preşedintele Vladimir Putin şi omologul său turc, Recep Tayyip Erdogan, au inaugurat, în luna noiembrie 2018, proiectul TurkStream, o reţea de conducte care a costa în jur de 7 miliarde euro şi care ar transporta aproape 16 miliarde metri cub de gaz natural anual pe fiecare dintre cele două reţele de transport. Obiectivul fundamental al Kremlinului este de a evita exportul de gaz natural prin conductele care traversează Ucraina, în condiţiile în care relaţia dintre Moscova şi Kiev nu este deloc una de dialog.

Problema, care nu este doar una comercială, este ce se va alege de gazul rusesc ajuns în Turcia? Pentru că, pe de o parte, companiile turceşti nu au nevoie de atâta gaz iar, pe de altă parte, ţinta exportului rusesc o reprezintă piaţa Uniunii Europene, care să facă plăţi consistente în euro. Din acest motiv, prezenţa prim-ministrului grec Alexis Tsipras la Kremlin a reprezentat o necesitate. Grecia poate prelua construcţia conductei de la frontierele cu Turcia spre cele balcanice, care să ducă spre Europa Centrală sau, submarin, pe traseul insulelor sale spre Italia. Bulgaria analizează deja participarea sa la TurkStream: la 11 decembrie, postul naţional de radio a găzduit o amplă dezbatere cu specialişti şi oameni politici din care a rezultat că guvernul de la Sofia s-ar oferi să construiască o conductă de 500 de km, de la frontiera cu Turcia până la cea cu Serbia, dacă Kremlinul ar decide un astfel de traseu. Cotidianul rus „Kommersant” a evaluat proiectul bulgar la aproape 1,6 miliarde euro: bani pe care, însă, Bulgaria nu îi are în planul de investiţii şi pe care e greu de crezut că îi va obţine de la Bruxelles. Prin urmare, Rusia ar trebui să se angajeze la această investiţie, cum ar trebui să suporte şi costurile traversării Serbiei în drumul gazului natural spre Europa Centrală.

Alexis Tsipras a explicat preşedintelui Vladimir Putin că Grecia aşteaptă mulţi bani de la Rusia pentru „sfinţirea” pe mai departe a relaţiilor bilaterale, inclusiv prin acordul de a participa la TurkStream. Agenţia oficială rusă de presă TASS relua opinia şefului guvernului de la Atena potrivit căreia Grecia are nevoie de investiţii în sectorul energetic şi în refacerea infrastructurii de transport şi mai puţin de achiziţia de case şi terenuri”. Acestea din urmă – sublinia nemulţumit premierul Tsipras –sunt cele mai multe investiţii ruseşti”.  Şi, cum rareori preşedintele Vladimir Putin este în încurcătură în public, şeful guvernului grec a explicat extrem de concludent ceea ce Grecia aşteaptă efectiv din proiectele energetice ale Moscovei în Europa de Sud-Est: Am discutat noua hartă a energiei şi posibilitatea de a continua TurkStream prin Grecia. Acesta este un proiect care sporeşte rolul ţării noastre, Grecia, ca centru regional de energie”.


Alexis Tsipras mai are la dispoziţie o axă strategică şi energetică, la fel de valoroasă ca opţiunea pentru Rusia: cu Israel şi Cipru


Premierul Greciei, Alexis Tsipras (centru), alături de Benjamin Netanyahu, premierul Israelului (dreapta) și Nikos Anastasiades, președintele Ciprului (stânga) – foto: www.neweurope.eu

La câteva zile după reluarea relaţiilor normale dintre Grecia şi Rusia şi asigurările date de preşedintele Vladimir Putin potrivit cărora Moscovanu poate uita „relaţia istorică” cu Atena, prim-ministrul Alexis Tsipras a plecat în Israel.

La 20 decembrie 2018 s-a desfăşurat la Beersheba a cincea reuniune la nivel înalt a trilateralei Israel-Grecia-Cipru, unde s-au revăzut premierii Beniamin Netanyahu şi Alexis Tsipras şi preşedintele Ciprului, Nikos Anastasiades. În plus, la întâlniri a participat în permanenţă şi ambasadorul SUA la Ierusalim, David Friedman, care a ţinut să asigure că SUA susţin această iniţiativă geopolitică , transmiţând în acest sens şi un mesaj din partea secretarului de Stat, Mike Pompeo, potrivit căruiaacest parteneriat este un pol de stabilitate în Mediterana orientală”.

Povestea de la Beersheba este evident o variantă opusă intereselor Rusiei şi Turciei.

Descoperirea unor importante zăcăminte de gaz natural în Mediterana răsăriteană, mai precis în apele teritoriale ale Ciprului şi Ciprului de Nord şi în dreptul portului israelian Haifa, a condus la replieri substanţiale geopolitice în regiune. Cele mai multe dintre ele opuse intereselor Turciei, care susţine necondiţionat autoproclamata Republică Turcă a Ciprului de Nord (nerecunoscută internaţional) şi căreia, desigur, nu i se pot admite nici pretenţiile de suveranitate asupra apelor teritoriale, dar şi Rusiei. Înainte de reuniunea trilaterală greco-ciprioto-israeliană, preşedintele Recep Tayyip Erdogan insista în cotidianul guvernamental „Sabah” că Turcia va sprijini cererile Republicii Ciprului de Nord la recunoaşterea zăcămintelor din apele teritoriale şi că guvernul de la Ankara nu are în vedere să „uzurpe” drepturile nerecunoscutului stat asupra resurselor de hidrocarburi din Mediterana răsăriteană.

La Beersheba cele trei state au semnat un acord politic care, potrivit cotidianului de limbă engleză „Jerusalem Post”, va conduce la înfiinţarea unui secretariat permanent al trilateralei, care va instituţionaliza „alianţa”, cu scopul declarat de a combateavansul Rusiei”. În acest sens s-a pronunţat în mod oficial şi preşedintele Ciprului, Nikos Anastasiades, preluat de cel mai important cotidian al ţării sale, „Cyprus Mail”, la 21 decembrie:un pas mai aproape de constituirea alianţei Mediteranei răsăritene”. Prim-ministrul Tsipras a declarat colegilor săi, citat de „Kathimerini”, că acordul trilateral care va închega noua alianţă va fi semnat în februarie, în insula Creta.O insulă care – preciza şeful guvernului – va deveni una a colaborării şi dezvoltării, promovând o resursă energetică şi nu conflictul”.

Gazoductul EastMed, gestionat de Israel, va avea o lungime de peste 2000 de kilometri, legând portul Haifa şi apele teritoriale ale Ciprului de portul italian Otranto, prin insula Creta şi teritoriul grec.

Este o concurenţă energetică şi solidă extrem de consistentă pentru TurkStream şi pentru colaborarea regională ruso-turcă.

Canalul israelian de televiziune Hadashot TV menţiona că gazoductul va fi gata în 2024 şi că va avea o capacitate maximă de transport de 20 miliarde metri cub de gaz natural pe an. „Cyprus Mail” şi agenţia naţională de ştiri cipriotă CNA sunt mai prudente: vorbesc de o capacitate de transport de 10 miliarde de metri cub de gaz natural pe an. Mai puţin, desigur, decât ar fi proiectat pentru TurkStream dar mai concret stabilit geopolitic şi diplomatic. Pentru Israel, menţiona ministrul Energiei, Yuval Steintz, la acelaşi canal de televiziune, Hadashot TV, gazul ce va fi exportat spre Europa din apele Mediteranei răsăriteneva modera influenţa arabă pe continetul european”, ceea ce ar putea readuce interesele israeliene pe picior de egalitate în birourile tehnocraţilor de la Bruxelles.

Grecia, dar mai ales Cipru au constituit de la prăbuşirea URSS doi pioni remarcabili ai politicii ruse în Mediterana răsăriteană, o punte de intrare în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Totodată, după instituirea sancţiunilor internaţionale la adresa Moscovei, în 2014, guvernele de la Atena şi Nicosia au fost folosite adesea pe funcţii de mediatori, în favoarea argumentelor ruseşti. În ultima vreme, însă, securitatea energetică şi militară a Ciprului este pusă în discuţie de intenţiile Turciei de a controla apele teritoriale ale nerecunoscutei Republici Turce a Ciprului de Nord, unde s-ar găsi importante rezerve de gaz metan iar Grecia este încurajată să devină un factor de susţinere a extinderii Uniunii Europene şi NATO în Balcani, în primul rând susţinând Macedonia. SUA şi-au anunţat interesul major pentru alianţa trilaterală de la Beersheba iar acest fapt ar trebui consemnat în cheia anunţului preşedintelui Donald Trump de retragere a celor 2.000 de soldaţi americani din Siria. Constituirea alianţei dintre Israel, Grecia şi Cipru ar putea, însă, să devină un pol extrem de important al evoluţiilor din Mediterana răsăriteană şi Orientul Mijlociu.

La întâlnirea de la Beersheba s-a lăsat de înţeles că gazul israelian, exploatat în comun cu grecii şi ciprioţii, ar putea aproviziona pieţele imense şi strategice ale Egiptului şi Libanului. Autorităţile de la Cairo deja au gândit două puncte imense de stocare, la Idku, la Est de Alexandria, şi la Damietta, la Vest de Port Said. Desigur, EastMed se poate dezvolta, în concurenţă cu proiectul ruso-turc TurkStream, şi pe pieţele balcanice, aflate acum în plin proces de despărţire de influenţa energetică, politică şi financiară de Moscova. EastMed este o altă poveste despre strategie, geopolitică şi bani în Mediterana răsăriteană şi Orientul Mijlociu. Acolo, până acum, în ciuda victoriilor de etapă, Rusia şi aliaţii ei nu au câştigat, pe termen lung, nici un război în ultimul secol. Prin urmare, dacă ar fi să pariaţi ruble pentru TurkStream sau dolari pentru EastMed, mai bine învăţaţi din timp engleză.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.