Am fost în SUA 10 zile și am simțit că fac parte din comunitatea lor, dar pe de altă parte am trăit și cele mai bizare experiențe de până acum. Am mers acolo prin Programul Open World, finanțat de Congresul SUA, împreună cu alți patru colegi jurnaliști din România, asta era delegația noastră.
Casa Albă, doar o umbră a secvențelor din filme, arată ca o fortăreață și n-o ajuta nici vremea întunecată din ziua aia.
Despre experiența din SUA într-un cuvânt? Diversitate. Asta îmi vine în cap cel mai des când mă gândesc la zilele petrecute acolo. De la mâncarea indiană, mexicană, italiană la grozăvii ca hot dog-ul combinat cu Mac and Cheese, o bombă culinară. Am băut peste tot aproape apă de la robinet cu gheață, așa cum serveau în localuri și am stat în încăperi în care aerul condiționat mergea necontenit, deși erau doar câteva grade afară…
Am încercat Coca Cola și McDonald’s, în țara lor de proveniență, dar am rămas dezamăgit de gustul lor, ori prea dulce, ori prea fad. Am încercat pizza congelată și am băut o cafea slabă în fiecare zi. Espresso era doar un vis îndepărtat. Și, bineînțeles, nu am ratat un mic dejun cu clătite americane și sirop de arțar.
Am stat două zile în Washington D.C., capitala lor cu o populație comparabilă cu cea a județului Constanța, de aproape 700.000 de locuitori, dar concentrată în doar 177 km pătrați, față de cei peste 7000 km pătrați ai județului de unde veneam.
Noi ne-am desfășurat activitățile pentru care am mers acolo timp de 8 zile în Chicago, al treilea oraș ca mărime din SUA, după New York și Los Angeles, cu o populație de aproape 3 milioane de locuitori.
Între noi fie vorba, nu m-am gândit la cum o să fie când o să-mi cunosc colegii de peste ocean sau cum o să fie experiența cât m-am gândit la cum o să ajung acolo. Nu mersesem niciodată cu avionul și trebuia să-mi fac botezul direct cu un zbor de 10 ore. Culmea, mi-a trecut rapid, imediat după decolare.
Cum a fost la câțiva pași de Casa Albă
În Washington D.C. am simțit că am intrat în altă țară și pentru asta am avut de străbătut un drum de mai bine de 30 de minute de la aeroport către hotel. Vremea ne-a făcut și mai somnoroși și ne simțeam mai degrabă într-un peisaj britanic, cum înaintam prin ploaia măruntă.
În prima seară în Washington am dat o tură prin preajma hotelului, unde clădirile aveau un aer european. În depărtare vedeam Capitoliul, clădirea care găzduiește Congresul SUA, locul luat cu asalt în 2021 de susținătorii lui Donald Trump, fostul președinte care a revenit de curând la Casa Albă.
Prima provocare a fost a doua zi, când eram încă buimac de la diferența de fus orar și am început un maraton de sesiuni de comunicări, întâlniri cu delegații din alte țări: Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, Vietnam. Totul s-a desfășurat în Biblioteca Congresului SUA, cea mai mare bibliotecă din lume, ca volum de cărți și rafturi, iar tot acolo am cunoscut profesori universitari precum Dan Davidson, doctor în Științe la Universitatea Harvard, cât și Sam Potolicchio, doctor în științe și profesor la universitățile Georgetown, Mannheim și Bologna.
Profesorul Dan Davidson ne-a vorbit despre cultura americană, a subliniat și importanța relației dintre SUA și Europa și a arătat, pe bună dreptate, că ea nu trebuie și nu poate fi ruptă, având în vedere tensiunile apărute după instalarea administrației Trump. După prezentări a urmat un tur ghidat al Bibliotecii Congresului SUA, alături de alte delegații și o excursie prin Washington D.C., unde am văzut locuri și obiective pe care le mai văzusem doar pe Netflix sau alegeți voi altă platformă de streaming.
Casa Albă, reședința oficială a președintelui SUA, părea de la distanță părăsită și parcă mai degrabă gri, în ciuda numelui. Capitoliul, Monumentul lui Lincoln, fostul președinte al SUA, Monumentul Washington sunt doar alte locuri reprezentative pentru istoria americană, pe care am putut să le vizitez într-o singură după-amiază.
Seara am încheiat-o într-un bar din centrul Washingtonului, alături de colegii din delegație. Fusese o zi lungă și aveam deja multe detalii de asimilat, deși nu eram aici de mult timp. Mi-am luat o bere artizanală, care însă nu m-a impresionat, deși prețul de aproape 10 dolari putea promite multe.
Era încă o noapte în care adormeam înainte de miezul nopții, lucru total neobișnuit pentru mine, mai ales în România, însă a doua zi urma un nou zbor, unul mai scurt ce-i drept.
Cum au fost cele 8 zile în al treilea oraș din SUA
În al treilea oraș ca mărime din SUA am ajuns după alte 2 ore de zbor cu avionul din Washington D.C., de pe Aeroportul Național Ronald Reagan, locul în care avusese loc tragicul accident aviatic la sfârșitul lunii ianuarie, soldat cu zeci de morți. De la frica inițială, acum, după un singur zbor, mă simțeam de parcă făceam asta de când m-am născut.
În Chicago ne-am întâlnit cu familiile gazdă, la casa lui George, un indian stabilit în America, liderul Council of International Programs Chicago, un program de schimb de experiențe internațional. Acesta ne-a dus cu mașina până la locuința lui, din orășelul Bensenville, o suburbie din Chicago. Acolo ne-am întâlnit cu familiile gazdă și cu primarul, care ne-a povestit despre micuțul oraș de sub 20.000 de locuitori.
Experiența noastră din al treilea oraș ca mărime din SUA a început la o masă în familie și s-a încheiat la fel. Diferența a fost făcută de felurile de mâncare. Dacă în prima zi am încercat mâncarea indiană, recomandată de George, în ultima zi, noi am preparat mâncare tradițională.
Orezul și puiul condimentat au făcut loc mămăligii, cârnaților și pâinii cu zacuscă, slănină și ceapă. De pe masă nu a lipsit pălinca, adusă special din Oradea, de colega noastră Adriana. E suficient să vă spun reacția cuiva de la masă după ce a gustat pălinca: “Oh, my God!”.
Chicago a avut atât de multe de oferit în cele 8 zile. De la priveliștea superbă din centrul metropolei americane, dată de clădirile care se pierdeau undeva în nori și străzile pe care le-am recunoscut din filmele Batman, totul era fascinant. Doar aglomerația specifică unui oraș atât de mare și mirosul înțepător de marijuana bruiau cumva orașul supranumit și Windy City (”Orașul Vântului”).
Din depărtare puteai privi lacul Michigan, arăta ca o mare, iar porțiunile de plajă, faleza și soarele mult prea generos pentru luna martie, îmi aminteau de Constanța mea care părea, brusc, mai aproape. Doar că aici nu mirosea a hamsie, porumb fiert, iar faleza părea că face legătura între două orașe de la noi.
Am făcut parte dintr-o familie americană și nu m-am simțit ca un intrus
Eu și Medeea, colega de la Snoop, am locuit alături de Gloria și Bruce, doi oameni foarte prietenoși și deschiși. Mi-a plăcut enorm să văd câtă energie și chef de viață au acești oameni, trecuți de șase decenii. Muncesc de dimineața până seara, ea e consultant în marketing, iar el angajat în domeniul bancar. Însă chiar și așa, cei doi nu renunță la hobby-uri. Le place să călătorească și vor să viziteze cât mai multe locuri. Sper să fie și România pe lista lor într-o zi.
Într-o seară, când eu și Medeea ne-am întors de la întâlnirile cu jurnaliștii, Gloria îl întreba pe Bruce, ținând o broșură în mână, unde își dorește să fie următoarea călătorie, prezentându-i acestuia, ca un veritabil agent de turism, fiecare destinație. Era un cadou pe care Gloria urma să îl facă pentru Bruce de ziua lui, iar asta nu m-a făcut decât să zâmbesc, la fel cum a făcut-o și el.
Am fost primiți cu multă căldură de ei, iar într-o duminică dimineață Gloria m-a luat la biserică, era una protestantă din cartier. Am stat împreună la slujbă. În România nu obișnuiesc să fac asta, dar acolo m-am simțit altfel, ca și cum aparțin unei comunități.
Când am intrat pe porțile bisericii, Bruce era deja acolo și ajuta la organizarea evenimentului. Mi-a zâmbit și mi-a oferit o broșură cu cântece și câteva detalii despre biserică. Ne-am așezat pe unul dintre rânduri și vedeam cum oamenii recită versurile din broșuri. Am făcut-o și eu, dar mult mai timid, cam cum fac ”intrușii” când ajung într-un loc sau sunt puși într-o situație nouă. Doar că nu mă simțeam deloc intrus.
Cântau, se rugau, iar la un moment dat, fiecare strângea mâna celuilalt în semn de apreciere. Am făcut-o și eu, deși nu cunoșteam pe nimeni din comunitate, însă pe ei nu părea să îi deranjeze acest lucru, dimpotrivă, m-au integrat rapid. “Peace be with you”, mi-au spus ei și, într-adevăr, ăsta era sentimentul pe care-l simțeam fiind acolo.
Primul week-end din Chicago cu Gloria și Bruce a fost, însă, doar trailerul pentru săptămâna care urma, plină de întâlniri cu jurnaliști, asociații de jurnaliști, profesori etc.
Câte 12 ore de întâlniri pe zi, cu profi, studenți și colegi de muncă. Dar atât de bine
Nu m-am simțit niciodată atât de epuizat, dar în același timp atât de binedispus, după numeroase întâlniri, care durau, în total, în unele zile, chiar și aproape 12 ore. Dar a meritat din plin experiența.
Plecam dimineață și ajungeam seara acasă, iar atunci, în loc să ies în oraș, să îl străbat dintr-o parte în cealaltă, preferam să fac un duș și să dorm. O singură dată am ieșit la un bar, alături de câțiva colegi din delegație, însă am rezistat doar până la ora 21:00.
O dezamăgire, mai ales pentru prietenii noștri din România, care își închipuiau că pe lângă activitățile de zi cu zi ne vom distra toată noaptea până dimineața.
Primele ore ale zilei erau mult mai frumoase cu George, care părea că nu doarme deloc, însă avea o energie admirabilă și încerca din răsputeri ca totul să iasă ca la carte. Era atât de concentrat, încât la un moment dat uitase că am urcat în mașină cu el și mă întrebase de cât timp am ajuns la destinație.
Dar să ne întoarcem la motivul pentru care am ajuns acolo, jurnalismul. Chiar mă întrebam, după ce am ajuns înapoi în România, dacă mi-aș fi imaginat că și în Chicago, al treilea oraș din SUA, există publicații care fac fix același lucru ca noi, în Constanța (încercați doar să comparați în gând Chicago și Constanța, din orice punct de vedere vreți și vedeți ce vă iese): Servesc interesul public, dar se finanțează tot din granturi, tot din donații și nici lor nu le este tocmai confortabil.
Cine știe când voi mai ajunge să vorbesc, face to face, cu cei dintr-o asociație a jurnaliștilor din SUA? A propos de asta, am aflat cu stupoare de la Asociația Jurnaliștilor din Chicago, că acolo sunt 12 astfel de organizații, iar în toată România, care este de vreo 6 ori mai mare ca populație, există un ”club de presă” care promovează agenda Moscovei și retorica putinistă, anti-occidentală, însă publicațiile independente abia încearcă să se coaguleze într-o asociație.
Acum stau și mă-ntreb dacă o să mai am vreodată ocazia să intru într-un sediu al unei televiziuni precum NBC 5 Chicago, într-o încăpere plină de jurnaliști, ca-n filme?
Cine știe când voi mai ajunge într-o redacție în care lucrează zeci de jurnaliști, cum este în cazul celor de la Chicago Tribune, un ziar de tradiție din SUA. Sau în redacția celor de la Injustice Watch, o organizație non-profit, cu jurnaliști de investigație, cunoscuți în Chicago, care atacă subiecte din sfera justiției.
Borderless Magazine este o altă organizație non-profit pe care am vizitat-o în Chicago. Materialele lor vin ca o soluție în problemele cu care imigranții se confruntă în SUA, iar sprijinul lor financiar vine tot din donații.
WBEZ, un post de radio din Chicago, unde am întâlnit diversitate, egalitate și o echipă în adevăratul sens al cuvântului.
Iar lista poate continua.
Vreau să spun câteva cuvinte și despre profesorii și studenții pe care i-am întâlnit la două universități din Chicago: Columbia College și la Școala de Jurnalism Medill, de la Northwestern University, una dintre cele mai bune din țară la acest capitol. De altfel, există și absolvenți ai școlii care au câștigat premiul Pulitzer.
La Columbia College am asistat la un curs despre dezinformare în social media, alături de studenți. Practic, am fost împărțiți în câte un grup și am dezbătut subiectele din curs. A fost cu totul diferit față de cursurile din țară. Acolo, studenții aveau și o redacție în interiorul universității, ceea ce m-a impresionat.
De cealaltă parte, la Școala de Jurnalism, am apreciat profesionalismul de care au dat dovadă cadrele didactice în discuțiile purtate cu delegația noastră, cât și discuția pe care am avut-o mai apoi cu decanul Charles Dean, în care am analizat starea presei din SUA, cât și pregătirea studenților în domeniul jurnalismului.
Per total, la acest capitol, de la jurnaliști până la profesori am apreciat pregătirea lor înaintea întâlnirilor, faptul că știau cine suntem, care sunt potențialele riscuri cu care se confruntă jurnaliștii în România și că erau interesați să ne asculte.
Deci, una peste alta, deși există diferențe, mai ales culturale, de obiceiuri și obișnuințe, visul american nu este totuși chiar atât de departe. Cum ne-a spus-o și George de mai multe ori, chiar dacă peste câteva luni vom uita aproape tot ce s-a întâmplat în aceste 10 zile, în noi vor rămâne totuși conexiunile.
- Delegația României, din cadrul programului Open World, a fost formată din cinci jurnaliști: Medeea Stan (Snoop), Laura Popa (PressOne), Andreea Archip (Școala 9), Adriana Totorean (Bihoreanul) și Petruț Iacob (Info Sud-Est).
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
