Partidul Liberal Democrat (Liberal Democratic Party, sau LDP) al Japoniei condus de Sanae Takaichi, prima femeie care ocupă funcția de premier a țării, a câștigat, săptămâna trecută, alegerile parlamentare anticipate și a obținut un rezultat istoric: o supermajoritate în Camera Reprezentanților, camera inferioară a Dietei Naționale a Japoniei.
Este o victorie surprinzătoare pentru un politician plin de contradicții. Pe deoparte, este un lider “ultraconservator”, după cum o descrie mare parte a presei internaționale, care îi curtează deschis pe naționaliștii japonezi și a adus în trecut omagii unor criminali de război.
Pe de cealaltă parte, are toate calitățile superficiale ale unui lider modern, chiar progresist, și este adorată de tineret și lăudată ca o versiune nouă și strălucitoare a “doamnei de fier” a Marii Britanii, Margaret Thatcher, pentru că a reușit o performanță similară: a preluat frâiele unui sistem politic dominat până acum de bărbați.
Cine este “Sana-chan” la prima vedere
În limba japoneză, “chan” este un sufix folosit în special de copii și tineri pentru a face referire la prieteni apropiați sau, după cum explică Japanesepod101, “atunci când cineva consideră o persoană, un animal de companie sau ceva ca fiind adorabil și drăguț” – cu siguranță nu un apelativ pe care l-ai aplica unui superior în rang sau unei persoane mai în vârstă, în cele mai multe situații.
Iar faptul că unii tineri japonezi se referă la Sanae Takaichi drept “Sana-chan” este probabil unul din cele mai bune exemple a modului în care o femeie conservatoare pe plan politic, dar cu un trecut practic inacceptabil pentru un politician japonez conservator, a cucerit un sistem dominat de zeci de ani de bărbați în vârstă care par că nu au capacitatea fizică de a zâmbi.
În octombrie 2025, protejata fostului premier Shinzo Abe, în vârstă de 64 de ani, a făcut circuitul presei internaționale atunci când a fost aleasă prim-ministru de către Dieta Națională, parlamentul japonez, în principal pentru că este prima femeie care ocupă această funcție în istoria țării și, pe plan secund, datorită ironiei faptului că ea reprezintă, de fapt, cea mai extremă aripă a Partidului Liberal Democrat, formațiunea care domină politica japoneză de 70 de ani.
În fapt, Andrew Gordon, expert în istoria modernă a Japoniei și profesor la Universitatea SUA, a ținut să puncteze într-un interviu acordat revistei americane The New Yorker că victoria lui Takaichi și a partidului ei conservator se datorează, în bună măsură, faptului că partidul a început să se reorienteze către politici de extremă dreapta care devin din ce în ce mai populare în arhipelagul nipon.
Flexibilitatea ideologică a partidului este, de altfel, unul din motivele pentru care a rămas cea mai puternică forță politică din istoria postbelică a Japoniei.
În orice caz, Takaichi susține numeroase politici controversate la nivel internațional, dar care nu i-au afectat în mod semnificativ nivelul de susținere în rândul tinerilor japonezi. Se opune legalizării căsătoriilor între persoane de același sex, deși evită retorica agresivă împotriva comunității LGBTQ+, și, în manieră similară lui Shinzo Abe, susține politici și idei care promovează “valorile familiei tradiționale”, cum ar fi cea că “persoanele căsătorite ar trebui să aibă același nume”.
După cum arată o analiză a The Japan Times, însă, aceste aspecte nu i-au afectat prea mult imaginea în fața tinerilor japonezi, mai progresiști decât persoanele mai în vârstă: imediat după alegerile din octombrie, nivelul ei de susținere în rândul persoanelor cu vârsta între 18 și 29 de ani era chiar de peste 90%, arată unele sondaje.
Majoritatea profilelor realizate atât de presa internațională cât și de către presa japoneză atribuie acest succes faptului că, dincolo de politicile sale, “Sana-chan” a adus pe scena politică japoneză un tip de campanie și carismă total diferite față de politicienii tradiționali.
După cum amintește postul japonez Mainichi, înainte de a-și începe cariera politică în anii ‘90, ea a lucrat ca prezentatoare TV, iar faptul că, în anii studenției, a fost toboșară pentru o trupă de heavy metal a făcut deja înconjurul presei internaționale.
Această imagine de “rockstar” și personalitatea magnetică au contribuit semnificativ la succesul ei electoral, arată analize realizate de Mainichi, Bloomberg Japan și Toyokeizai. Pe de altă parte, ziarul britanic The Times, a punctat într-o analiză de la începutul lunii februarie faptul că, de când a câștigat funcția de premier, Takaichi a evitat aproape în totalitate orice “luptă” pe probleme dificile de politică internă pentru a nu risca să deranjeze niciunul dintre grupurile sau segmentele de populație care au susținut-o până acum.
Rezultatele acestei strategii nu pot fi contestate. La alegerile anticipate de la începutul lui februarie, Partidul Liberal Democrat condus de Takaichi a câștigat aproape 40% din totalul de voturi și a obținut suficiente victorii în districtele electorale locale din întreaga țară încât a ajuns să ocupe 316 dintre cele 465 de locuri din Camera Reprezentanților, camera inferioară a Dietei Naționale, scrie Jimin.
Cu o supermajoritate în Camera Reprezentanților, întărită de alianța lor cu Partidul Inovației din Japonia, conservatorii japonezi au practic undă verde pentru a-și impune agenda în parlament.
În sistemul legislativ japonez, Camera Reprezentanților poate forța aprobarea unui proiect legislativ de către parlament fără aprobarea Camerei Reprezentanților, cea superioară, dacă are peste două treimi din voturi, amintește IPU Parline.
Practic, LPD este în cea mai puternică poziție a sa de la înființarea partidului în 1955, dar această victorie vine într-un context internațional complicat pentru Japonia: în vreme ce China, cea mai importantă amenințare de securitate a țării, devine mai agresivă pe zi ce trece, Statele Unite devin un aliat imprevizibil pentru toți partenerii lor tradiționali.
Amenințarea externă și revizionismul japonez
Pentru a înțelege pe deplin tensiunile care însoțesc ascensiunea unei figuri precum Sanae Takaichi, este imposibil de evitat discuția despre trecutul imperial al Japoniei și crimele comise în numele expansiunii sale militare până în 1945. Începând cu invazia Manciuriei din 1931 și continuând cu războiul total purtat în China și în Pacific, Imperiul Japonez a fost responsabil pentru atrocități greu de descris.
Masacrul de la Nanking, în cadrul căruia în jur de 300.000 de civili chinezi au fost uciși de forțele japoneze în mai puțin de două luni, sistemul “femeilor de reconfortare”, sute de mii de femei, multe dintre ele din Coreea, ținute în sclavie sexuală de către armate japoneză, experimentele biologice realizate de personalul Unității 731 și, în general, tratamentul brutal aplicat prizonierilor de război și populațiilor civile înaintea și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial lasă în urmă o moștenire care afectează relația Japoniei cu vecinii săi, în ciuda angajamentului japonez de a renunța la război ca instrument de politică externă.
Până în prezent alianța istorică stabilită între Tokyo și Washington și garanțiile de securitate americane au fost mai mult decât suficiente pentru a evita cele mai grave consecințe ale acestei animozități, deși relația dintre Japonia și cel mai important aliat al său este una complexă.
Războiul din Pacific s-a încheiat abia după ce Statele Unite au recurs la un gest fără precedent în istoria umanității: lansarea bombelor atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki, în august 1945, a fost justificată la acea vreme de administrația președintelui american Harry Truman prin necesitatea de a forța capitularea rapidă a Japoniei și de a evita un posibil asalt terestru asupra arhipelagului, care ar fi provocat pierderi masive de ambele părți, dat fiind faptul că instituțiile, armata și chiar civilii japonezi păreau pregătiți să înfrunte un astfel de scenariu chiar și după capitularea Germaniei Naziste în mai 1945.
Autoritățile americane estimau la acel moment că operațiunea “Downfall”, invazia Japoniei pe care SUA deja o plănuia înainte de lansarea bombelor atomice, ar fi putut costa peste un milion de vieți americane și un număr incalculabil de morți în rândul armatei și populației civile japoneze, amintește The National Interest.
Dezbaterea istorică despre justificările folosirii bombelor atomice care au ucis peste 200.000 de civili japonezi la Hiroshima și Nagasaki continuă până în prezent, însă faptul cert este că și-au atins scopul la acea vreme: După ce efectele terifiante ale bombelor atomice au determinat capitularea în august 1945, Japonia a intrat sub ocupație americană, iar relația dintre învins și învingător s-a transformat treptat într-una dintre cele mai solide alianțe strategice ale epocii moderne:
Sub supravegherea generalului american Douglas MacArthur, Japonia a adoptat o nouă constituție în 1947, care include celebrul Articol 9, prin care Japonia s-a angajat practic să renunțe la războiul ofensiv ca instrument de politică externă:
- “Aspirând în mod sincer la o pace internațională întemeiată pe justiție și ordine, poporul japonez renunță pentru totdeauna la război ca drept suveran al națiunii și la amenințarea sau folosirea forței ca mijloc de soluționare a disputelor internaționale. Pentru a îndeplini scopul paragrafului precedent, nu vor fi menținute forțe terestre, navale și aeriene, precum și alte capacități de război. Dreptul de beligeranță al statului nu va fi recunoscut”, este textul oficial al articolului regăsit în Constituția Japoniei.
O astfel de politică a fost posibilă în Japonia doar prin prisma relației cu Statele Unite, care au devenit garantul principal de securitate al fostului imperiu în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea. În contextul începutului Războiului Rece și al ascensiunii Chinei comuniste drept una din principalele amenințări pentru interesele americane, Washingtonul a ajuns rapid să vadă în Tokyo un pilon esențial al strategiei sale în Asia de Est.
Astfel, tratatul de Securitate SUA–Japonia, semnat inițial în 1951 și revizuit în 1960, a consacrat această alianță: în schimbul garanțiilor de securitate din partea SUA, Japonia a devenit principala “bază de operațiuni” a forțelor militare americane în Asia de Sud-Est. Până în prezent, Japonia rămâne de departe statul care găzduiește cei mai mulți militari americani pe teritoriul său din întreaga lume – peste 53 de mii de soldați, considerabil mai mulți decât în Germania (35 de mii), aflată pe locul al doilea, și dublu față de Coreea de Sud, statul de pe locul al treilea (24.000) amintește Intelpoint.
În mod evident, perioada de ocupație americană a adus o serie de schimbări profunde în Japonia: împăratul japonez și-a păstrat tronul, dar a devenit o figură mai degrabă simbolică în cadrul monarhiei constituționale instaurate, iar trecerea la un sistem democratic și capitalist și asumarea angajamentului pentru o existență pașnică au fost practic dictate de către SUA, amintește Office of the Historian.
În același timp, este important de amintit faptul că societatea japoneză nu a trecut prin “ruptura” de trecutul său și prin procesul de lungă durată de reconciliere istorică, “curățare” a sistemului său politic și asumare a responsabilității pentru crimele din trecut care au avut loc în Germania – după primii ani de ocupație, prioritățile SUA au trecut de la reconciliere și pedepsirea vinovaților la salvarea economiei japoneze și la constrângerea amenințării comunismului, amintește Office of the Historian.
Totuși, guvernul japonez a recunoscut oficial, în repetate rânduri, crimele comise în cursul războiului – cel mai notabil, în 1993, guvernul japonez a publicat rezultatele unui studiu în urma căruia a admis oficial vina forțelor japoneze față de “femeile de reconfortare”, în special în peninsula coreeană, iar în 1995, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la încheierea războiului, premierul Tomiichi Murayama a amintit de “regretul profund” al țării sale, care, “prin dominația sa colonială și prin agresiune, a provocat daune și suferințe imense popoarelor multor țări, în special celor din națiunile asiatice”.
În ciuda acestor acte oficiale, revizionismul istoric și negarea acestor crime de către segmente importante ale societății japoneze nu au dispărut niciodată. În ultimele două decenii, aceste atitudini au început să devină mai comune inclusiv la nivelul clasei politice japoneze, iar premieri precum Takaichi și mentorul ei, Shinzo Abe, joacă un rol important în normalizarea revizionismului care a atras critici dure atât din partea adversarilor, cât și a aliaților internaționali ai Japoniei în ultimii ani.
Abe, care a servit în funcția de premier în perioada 2006-2007, apoi între 2012 și 2020, este recunoscut în principal pentru “Abenomics”, politica de reforme economice profunde implementate de guvernul său, și pentru asasinarea sa dramatică în 2022 de către un cetățean japonez care se opunea susținerii lui Abe pentru Biserica Unificării, o mișcare religioasă care a pornit în Coreea de Sud în anii ‘50 și care a primit o susținere semnificativă din partea familiei fostului premier atunci când a ajuns în Japonia amintește The Japan Times.
Totuși, Shinzo Abe este recunoscut și pentru politicile și atitudinea sa revizionistă cu privire la crimele istorice comise de Japonia. De pildă, în 2013, el a atras critici internaționale atunci când a argumentat în fața unei comisii parlamentare că problema “femeilor de reconfortare” nu ar trebui “politizată s-au transformată într-o problemă diplomatică pentru Japonia”.
Acest eveniment a fost eclipsat, în 2013, de vizita deosebit de controversată a lui Abe la sanctuarul Yasukuni, un sanctuar shintoist din Tokyo, fondat în 1869 pentru a-i comemora pe cei care au murit în slujba Japoniei, în principal în războaiele de la Restaurarea Meiji până la Al Doilea Război Mondial.
Peste 2,5 milioane de militari japonezi sunt onorați la sanctuarul Yasukuni – problema este că printre ei se numără și criminalii de război “de clasa A”, ofițeri de rang înalt și generali responsabili pentru multe dintre cele mai odioase crime comise de forțele japoneze în cadrul celui de Al Doilea Război Mondial și condamnați pentru “crime împotriva Păcii” de către Tribunalul Militar Internațional pentru Orientul Îndepărtat imediat după război.
După cum amintește istoricul japonez Michiaki Okuyama, expert în istoria religiilor, 14 dintre cei 25 de ofițeri condamnați pentru aceste fapte au murit în timpul procesului sau în închisoare, iar în 1978 au fost incluși între milioanele de spirite venerate la Yasukuni.
De atunci, sanctuarul din Tokyo a devenit practic epicentrul tuturor mișcărilor militariste și revizioniste din Japonia modernă, iar vizitarea sa de către un premier în funcție a devenit un act extrem de controversat.
Mai mulți premieri japonezi au continuat să viziteze sanctuarul pe parcursul anilor ‘80 și ‘90 în ciuda controverselor internaționale, însă această practică a devenit tot mai rară și a încetat complet vreme de câțiva ani după ultima vizită efectuată de Junichiro Koizumi, în 2006.
În acest context, Vizita lui Shinzo Abe la Yakusuni în 2013 a atras critici dure din partea Chinei și a Coreei de Sud și o mustrare deosebit de dură din partea Ambasadei SUA la Tokyo, care și-a exprimat “dezamăgirea” față de alegerea premierului.
Cu toate acestea, după cum amintește Council of Foreign Affairs, în ciuda criticilor internaționale și a consecințelor diplomatice, gestul lui Abe a fost puternic susținut de un segment al electoratului japonez care își dorea să vadă o demonstrație a “autonomiei” țării lor față de influențele străine.
Paradoxul lui Takaichi și relația cu SUA
În teorie, “Sana-chan” este exact tipul de candidat cu care o mișcare politică progresistă s-ar putea mândri: Este prima femeie premier din istoria țării sale, al cărei mediu politic a fost dominat aproape exclusiv de bărbați până acum, și pare să fi descoperit “rețeta” perfectă pentru a-i energiza pe tinerii japonezi și a-i încuraja să meargă la urne.
Din acest motiv, este cu atât mai surprinzător că, în ceea ce privește politica externă, armata și alinierea cu mișcările ultranaționaliste din Japonia, moștenitoarea politică a lui Abe s-a dovedit a fi mai extremă chiar și decât imaginea pictată anterior de cei mai aprigi critici ai predecesorului ei – iar vestea proastă pentru adversarii săi este că tocmai aceste politici “dure” sunt printre cele care au rezonat cu o mare parte a electoratului japonez.
De pildă, un sondaj național realizat de Jiji Press în octombrie 2025 a arătat că peste 40% dintre alegători ar susține o vizită a lui Takaichi la sanctuarul Yasukuni, în vreme ce doar 28% s-au opus acestei idei. În orice caz, Takaichi nu s-a opus niciodată acestor vizite. În ultimul deceniu, a făcut numeroase vizite oficiale la Yasukuni, cea mai recentă în august 2025, la mai puțin de jumătate de an înainte de a ocupa funcția de premier, amintește Reuters.
Peste 60% dintre votanți sunt, de asemenea, de acord cu promisiunea lui Takaichi de a crește bugetul pentru apărare al țării la pragul de 2% din PIB, conform unui sondaj național citat tot de Reuters.
În ceea ce privește amenințarea reprezentată de China, răspunsul este clar: un sondaj recent, citat de Nippon.com, arată că aproape 70% dintre japonezi văd acțiunile militare tot mai agresive ale Beijingului în marea Chinei de Sud drept o amenințare la adresa securității japoneze.
În schimb, alegătorii nu au ajuns încă la o concluzie certă cu privire la răspunsul pe care ar trebui să-l aibă Tokyo cu privire la această amenințare, deși sondajele recente arată o tendință în continuă creștere către favorizarea unui răspuns mai agresiv din partea Japoniei.
Unul din primele sondaje de opinie publică realizate în 2025 de Cabinetul lui Takaichi privea Forțele de Autoapărare ale Japoniei (Japan’s Self-Defense Forces, sau SDF) și alte chestiuni de apărare, iar rezultatele au arătat că 45,2% dintre respondenți consideră că dimensiunea și capacitățile Forțelor de Autoapărare „ar trebui consolidate”, un nivel record de susținere pentru această politică,, amintește Nippon.com.
Un număr tot mai mare de alegători susțin și ideea unei intervenții militare directe a Japoniei dacă Taiwanul este invadat de China: 48,8% dintre alegători susțin o intervenție în baza principiului apărării colective, în vreme ce doar 44% se opun, conform unui sondaj realizat de agenția Kyodo în noiembrie 2025 și citat de Reuters.
Alt sondaj realizat de Kyodo arată că peste 80% dintre alegători ar susține propunerea lui Takaichi, susținută inclusiv și de Abe, de a introduce rolul Forțelor de Autoapărare a Japoniei în Constituția țării – SDF-ul a fost înființat în 1954 cu ideea de a constitui o forță militară menită strict pentru apărare, însă constituția țării nu a fost niciodată adaptată pentru a defini clar atribuțiile și limitele acestei forțe.
Cel puțin pentru moment, deși și-a declarat în repetate rânduri susținerea pentru o schimbare a constituției care să includă și un rol explicit pentru forțele de apărare ale țării, unii experți și critici sunt de părere că victoria sa decisivă în cadrul alegerilor anticipate ar putea constitui piatra de temelie pentru o inițiativă de a schimba chiar textul Articolului 9 al constituției și a “relaxa” politica pacifistă a Japoniei, arată o analiză Financial Times.
Desigur, o astfel de schimbare trebuie abordată prudent chiar și de către un premier care se bucură de popularitatea lui Takaichi. După cum amintește FT, deși textul constituției din 1947 a fost impus în mare măsură de SUA, documentul este considerat o parte esențială a identității naționale a Japoniei moderne, iar rezistența publică față de modificarea sa este puternică.
Shinzo Abe, de pildă, a eșuat în încercările sale de a introduce rolul SDF în constituție, o măsură mult mai puțin controversată decât schimbarea Articolului 9.
În același timp, Abe nu s-a bucurat niciodată de nivelul de popularitate la care a ajuns Takaichi, nici de o supermajoritate în Camera Reprezentanților.
Iar în acest context trebuie amintit faptul că cea mai mare parte a mandatului lui Abe s-a desfășurat înainte de ascensiunea lui Donald Trump în SUA, care a schimbat radical modul în care Statele Unite se raportează la sistemul de alianțe internaționale pe care America l-a susținut în ultimele câteva decenii.
În ceea ce privește Japonia, însă, există măcar un punct de comun acord care nu se va schimba prea curând: Atât Tokyo cât și Washingtonul văd China drept principala lor amenințare geopolitică, iar acțiunile agresive ale Beijingului față de Taiwan nu fac altceva decât să întărească această idee.
- Pentru mai multe detalii, citește și “Cel mai de încredere general al lui Xi Jinping este investigat pentru “încălcări grave ale disciplinei și legii”: Ce înseamnă epurările recente din armata chineză pentru ambițiile Beijingului față de Taiwan”.
Dată fiind animozitatea istorică dintre China și Japonia, prezența susținută a Statelor Unite în Orientul Îndepărtat este unul dintre interesele principale ale autorităților de la Tokyo – în mod evident, orice scenariu în care Japonia ar trebui să facă față singură amenințării chineze ar fi pur și simplu cataclismic pentru o țară în care ridicarea bugetului pentru apărare la 2% din PIB este încă dezbătută, în condițiile în care până și statele Uniunii Europene au depășit deja acest prag, în vreme ce Bruxellesul a inițiat o serie de investiții istorice în industria de apărare a continentului.
- Pentru mai multe detalii, citește și “Europa se reînarmează: Tancuri coreene, tehnică americană, industrie locală / Cum se pregătește continentul trecut prin două războaie mondiale în fața amenințării rusești”.
Autoritățile de la Tokyo nu au motive să se îngrijoreze cu privire la un astfel de scenariu pentru moment. În fapt, pare mai degrabă că importanța alianței militare Washington-Tokyo nu va face decât să devină din ce în ce mai importantă în următorii ani, în mod deosebit în cazul în care suspiciunile că Beijingul pregătește o invazie împotriva Taiwanului se vor adeveri.
În ultimul an, însă, întreaga lume a văzut că a fi un aliat important al Statelor Unite nu înseamnă, neapărat, și că vei fi cruțat de capriciile administrației Trump. La urma urmei, Japonia nu a fost scutită de războiul comercial declanșat de președintele american împotriva întregii planete în 2025.
- Pentru mai multe detalii, citește și “Donald Trump impune tarife pentru aproape toți partenerii SUA/ Exporturile europene vor fi taxate cu 20%”.
Mai recent, autoritățile de la Tokyo au văzut și cum tratează actuala administrație a SUA zonele în care există un interes de apărare semnificativ, cum ar fi Groenlanda.
Citește și:
- “De ce vor Groenlanda? Scurtă istorie a insulei colonizate de scandinavi încă dinainte ca America să fie descoperită / Când au pus SUA prima oară ochii pe ea”.
- “SUA ar urma să controleze părți din Groenlanda în baza termenilor acordului convenit la Davos (surse The Telegraph)”.
Astfel de situații lasă loc unor întrebări extrem de incomode. Ce s-ar întâmplă, de pildă, dacă președinte Donald Trump decide că Japonia nu este destul de recunoscătoare Statelor Unite pentru ultimele câteva decenii de protecție militară?
Desigur, ar putea argumenta că această protecție nu a fost niciodată gratuită, ci mai degrabă rezultatul unei înțelegeri care a adus beneficii considerabile ambelor părți, însă astfel de argumente nu au fost extrem de utile în ceea ce privește Groenlanda.
În acest context, unii experți sunt de părere că acțiunile din ultimii ani ale Japoniei au ca scop evitarea unei dependențe de un aliat din ce în ce mai capricios în cazul unei situații de criză. După cum a explicat Bill Emmott, directorul Institutului Internațional pentru Studii Strategice, într-un articol de opinie pentru cotidianul japonez Mainichi, îngrijorările principale ale autorităților japoneze cu privire la relația cu SUA au fost întotdeauna fie că Japonia ar putea fi “abandonată” strategic de garantul securității sale, fie că ar putea fi atrasă în conflicte pe care nu și le dorește.
În contextul acțiunilor din ultimul an ale administrației Trump, argumentează Emmett, Japonia a ajuns să se teamă atât de abandon, cât și de antrenare forțată într-un conflict, un alt semn al “rupturii profunde” față de ordinea postbelică de până acum.
Astfel, ar putea să nu fie o coincidență faptul că un lider precum Takaichi a devenit atât de popular în ultimii ani. La urma urmei, climatul politic japonez a început deja să se schimbe înainte de ascensiunea ei meteorică. Propuneri de creștere a capacităților militare ale țării existau deja de ani de zile, iar Tokyo a început să semnezet noi înțelegeri bilaterale cu alte state încă înainte de revenirea lui Trump la Casa Albă.
Doar în 2023, în timpul mandatului lui Fumio Kishida, fostul lider al Partidului Liberal Democrat, Japonia a semnat acorduri privind accesul reciproc al trupelor atât cu Marea Britanie, cât și cu Australia.
Sunt pași mici, dar importanți pentru Japonia, o țară care nu beneficiază de relații istorice prietenoase cu vecinii săi sau de o umbrelă de securitate colectivă precum NATO. În fapt, arhipelagul nipon este înconjurat de state care au simțit în secolul al XX-lea efectele cele mai brutale ale “culturii războinice” cu care naționaliștii japonezi încă se mândresc atât de mult. China și Coreea de Sud sunt cele mai faimoase exemple, dar forțele Imperiului Japonez au comis crime similare mai peste tot în Asia de Sud, din Burma până în Noua Guinee.
În contextul în care un proces real de reconciliere nu a existat, iar Japonia continuă să-i onoreze pe unii dintre militarii vinovați pentru aceste fapte până în prezent, apariția unui lider precum Sanae Takaichi și privirile nostalgice ale politicienilor japonezi către moștenirea imperială a țării lor nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Rămâne de văzut, însă, cum va gestiona „Sana-chan” așteptările extrem de ridicate pe care le-a creat și cum va rezolva conflictul dintre apelurile constante la “trecutul glorios” al Japoniei și realitățile moderne cu care arhipelagul nipon trebuie să se confrunte.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
